Subsecretarul de stat american a declarat recent că în Europa Centrală de astăzi “ameninţările interne la adresa democraţiei şi libertăţii sunt la fel de îngrijorătoare (precum cele externe n.n.). În întreaga regiune, cancerul regresului democratic şi corupţia ameninţă visul urmărit de atât de mulţi oameni care au luptat pentru el în 1989. Avem lideri politici din Europa Centrală care profită de avantajele de a fi membri NATO şi UE, găsim lideri în regiune care par să fi uitat de valorile pe care se bazează aceste instituţii”. Victoria Nuland a reafirmat imperativul “guvernării curate, transparente şi care dă seama poporului pe care îl serveşte”.
Declaraţia nu este o reflecţie ocazională, cum se crede deja. Ea exprimă, în termeni neobişnuit de gravi, optica durabilă a partidului democrat din SUA privind evoluţia societăţii, inclusiv evaluarea stării democraţiei de dincoace de zidul de odinioară al Berlinului. La modul concret, despre ce este vorba?
În tradiţia democraţilor – mai exact de la John Dewey (cu The Ethics of Democracy, 1898), dacă vrem să localizăm optica – se asumă adevărul, aparent simplu, că democraţia începe cu alegeri libere, dar nu se termină nicidecum cu organizarea alegerilor. Altfel spus, democraţia ce se reduce la alegerea periodică a reprezentanţilor nu se mai deosebeşte îndeajuns de autoritarism şi are nevoie, pentru a-şi merita numele, de întregire cu acele dezvoltări culturale ce fac din ea “forma de viaţă” a comunităţilor.
Citind declaraţia oficialului american (şi, fireşte, exemplele pe care le-a invocat: alunecarea în naţionalismul etnic tocmai în condiţiile unei uniuni continentale, apelul la parlament doar la ocazii convenabile, expansiunea afacerilor ilegale, destrămarea societăţii civile, desconsiderarea valorilor etc.), nu putem să nu ne întrebăm dacă ceea ce s-a dezvoltat în regiune este deja democraţie sau ceva diferit. Întrebarea ne-am putea-o pune, desigur, şi fără vreo intervenţie din afară, văzând cum funcţionează democraţia aici. Răspunsul este că mai sunt necesare schimbări instituţionale pentru a putea vorbi fără rezerve de democraţie (şi nu, mai curând, de un costisitor autoritarism democratic sau de o, la fel de păguboasă, democraţie autoritară!) în unele ţări.
Să ne oprim asupra observaţiei de la care pleacă declaraţia amintită, aceea că democraţia liberală – care a avut meritul de a fi asigurat cotitura istorică din 1989 şi tranziţia ce a urmat – a fost instrumentalizată în unele ţări din Europa Centrală în detrimentul democraţiei înseşi. În alte cuvinte, aici lucrurile nu au evoluat suficient sau au fost deturnate, încât democraţia este ameninţată. Ştim prea bine că de situaţie şi-au dat seama la timp numeroşi cetăţeni ai ţărilor regiunii, dar este salutar că oficialii americani spun acum răspicat lucrurilor pe nume.
Discuţia asupra Europei Centrale nu este, însă, cu totul nouă. Atunci când guvernarea conservatoare din Polonia iniţia măsuri de discreditare a vocii celor care contribuiseră la instaurarea democraţiei liberale – Mazowiecky, Gyeremek şi alţii – chiar Vaticanul a reacţionat categoric: “aşa nu!”. Este adevărat că, dinăuntru, a făcut-o şi Lech Walesa! Apoi, când “liberalii tineri” maghiari legiferau îngrădirea libertăţii de exprimare pentru opozanţi, Statele Unite au reacţionat, chiar prin secretarul de stat de atunci. Incompetenţa decizională de la Bucureşti sau corupţia de la Sofia au atras cu ani în urmă, la rândul lor, semnalări.
Acum, avem o nouă reacţie, în linia pe care democraţii americani o cultivă statornic. Această linie a fost reafirmată cu puţin timp în urmă de unul dintre exponenţii cei mai autorizaţi, care a evaluat democraţiile de după 1989 în optica după care cetăţenii fiecărei ţări trebuie să aibă posibilitatea să participe fără restricţii, atât la economie, cât şi la democraţie (Hillary R. Clinton, Hard Choices, Simon & Schuster, New York, 2014, p.594). Este, evident, optica ce ar trebui luată în considerare de orice ţară ce se vrea democratică. Nu pentru a copia neapărat America, ci pentru normalitatea propriei democraţii.
Care sunt, în definitiv, faptele ce pun în discuţie starea democraţiei de la Carpaţi? Să observăm că regimul care se încheie în decembrie a.c. lasă în urmă încălcări vizibile ale regulilor democraţiei restaurate în 1989. Cum se poate privi altfel crearea de majorităţi parlamentare prin combinaţii de culise, în pofida structurii politice rezultate din alegeri? Sau antagonizarea dintre tineri şi mai puţin tineri pentru a înlătura rivalii şi a promova în funcţii de decizie persoane docile şi nepregătite? Sau adoptarea de legi organice prin mecanismul asumării răspunderii de către guvern şi ocolirea oricărei dezbateri, inclusiv a celei parlamentare? Sau exercitarea puterii prin răstălmăcirea Constituţiei şi expediente procedurale, în dauna votului cetăţenesc? Sau abţinerea parlamentarilor rămaşi în bănci atunci când se votează măsuri de importanţă crucială pentru viaţa cetăţenilor? În urma regimului rămân nu doar agitata “luptă împotriva corupţiei”, ci şi corupţia extinsă fără precedent. Cum se poate altfel înţelege relansarea rudelor în roluri publice, care face din ridicola încercare de dinastie comunistă de dinainte de 1989 abia o prefaţă? Sau achiziţionarea de bunuri pe apucate de către cei care au ajuns la decizii? Sau alte afaceri nelalocul lor?
Unii se ascund sub eticheta “popularilor europeni”, ca şi cum la aceştia, care reprezintă majoritatea politică actuală a Uniunii Europene, se află şi măsura justiţiei, ba chiar şi tot adevărul. Şi la noi se crede că, dacă se aderă la “populari”, se dobândeşte un fel de monopol apriori al unor valori, încât dezbaterea democratică devine superfluă. Trebuie amintit însă mereu că majoritatea nu este neapărat deţinătoarea justeţei şi adevărului. Ca stare de fapt, în Europa, sub mantia “popularilor” s-au adunat forţe eterogene în vremurile din urmă. Desigur că resimţi o satisfacţie să parcurgi, de pildă, programul creştin-democraţilor germani, care fac efectiv legătura între democraţia liberală şi creştinism şi aduc demnitatea umană şi persoana cetăţeanului în faţă. Este instructivă, bunăoară, urmărirea controversei constituţionaliştilor germani asupra consacrării demnităţii persoanei ca principiu juridic sau asupra codificării acţiunii magistratului până la nivelul limbajului şi al logicii utilizate. Aici, democraţia se află în mod efectiv pe calea transformării în formă de viaţă. Însă nu ai cum să pui pe acelaşi plan unii “populari” din Europa Centrală, care – aşa cum s-a observat de la nivelul oficial cel mai înalt – folosesc democraţia liberală pentru a impune măsuri fără legătură cu democraţia. Aici “demos”-ul este înţeles, sub o inspiraţie ce vine oarecum neaşteptat din mişcările anilor douăzeci, ca un fel de masă de manevră, la distanţă de “cratos”-ul ce conferă sens democraţiei. În asemenea mâini, democraţia devine, într-adevăr, cel mult o tehnică de organizare periodică de alegeri pentru a stabili reprezentanţi, care-şi văd apoi de interesele lor particulare, feriţi de controlul democratic.
Unii îşi închipuie că singura problemă pusă de amintita declaraţie este înclinaţia Parlamentului de a-i proteja pe membrii săi faţă de solicitările procurorilor. Justiţia (dreptatea) – se cuvine accentuat încă o dată – constituie valoarea de bază a societăţii. Ea este mereu asaltată de deţinătorii de putere, de acţiunea banilor, de presiuni la aranjarea rudelor, a coteriilor, de neînţelegere şi de nepricepere. Sistemul judecătoresc – să ne reamintim, de asemenea – este o putere în stat, anume, a treia putere, pe lângă legislativ şi executiv. Respectarea justiţiei (dreptăţii) ca valoare nu este de pus în vreun fel în discuţie câtă vreme vrem să fim democraţi şi ne revendicăm din democraţie.
Îşi fac însă iluzii cei care cred că problemele justiţiei se lasă reduse la atitudinea Parlamentului. Această atitudine este, fireşte, emblematică în ceea ce priveşte recunoaşterea valorii justiţie (dreptate), dar nu spune de ajuns despre felul în care se împarte dreptatea în societate. După toate indiciile, până la justiţie mai este un drum de parcurs în România – un drum care trece invitabil prin formularea legilor şi calitatea acestora, legitimitatea adoptării lor, asanarea procedurilor, selecţia magistraţilor, asigurarea caracterului educativ al sancţiunilor. Statul de drept nu se suprapune cu cultivarea răfuielii şi încarcerarea televizată a unor concetăţeni, ci înseamnă cadrul ce permite şi chiar solicită integrala aplicare a dreptăţii.
Am putea rezuma consideraţiile observând că, în regiunea europeană în care trăim, este acum în joc trecerea de la democraţie ca tehnică de alegere periodică a reprezentanţilor la “democraţie ca formă de viaţă”, cum s-a spus în cultura americană. De la “democraţie liberală” la “liberalism democratic”, cum se discută în contextul european. De la o democraţie autoritară – cum a devenit, din nefericire, democraţia de la Carpaţi – la o “democraţie curată”, cum s-a cerut în tradiţia din ţara noastră. Înţeles în adâncime, acesta este conţinutul evaluării din partea oficialului american. Apelul subiacent ar trebui luat în serios nu din vreun oportunism, ci, înainte de orice, spre binele cetăţenilor României.
Iar seriozitatea se probează de pe acum prin iniţiative efective care să însemne câţiva paşi înainte: apărarea demnităţii umane ca principiu juridic, legarea legalităţii de legitimitate, abandonarea melodiei răsuflate a “guvernului puternic” în favoarea exigenţei “guvernului competent şi responsabil”, înlocuirea desemnărilor arbitrare cu controlul democratic al ocupării funcţiilor de decizie, plasarea legilor sub tutela “interesului public”, consacrarea obligaţiei de dezbatere publică a proiectelor şi asigurarea răspunderii permanente a decidenţilor faţă de cetăţeni. Este timpul convertirii unor astfel de iniţiative în reglementări şi instituţii adecvate. Se înţelege că aceştia ar fi doar paşii de început pentru a concretiza instituţional trecerea de la stearpa democraţie autoritară a zilelor noastre la democraţia curată şi pentru a scoate din apatie participarea cetăţenească.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.