Situaţiunea (LVIII)

În ianuarie 2001, invitat în Statele Unite de Comitetul pentru Proprietate Privată, am avut şi o întâlnire la o comisie pentru drepturile omului a Congresului american. Interlocutoarea m-a întrebat între altele ce cred despre „campania de reabilitare a lui Ion Antonescu dusă de Vadim Tudor şi partidul lui”. Am răspuns că, în opinia mea, Vadim şi ai lui nu credeau câtuşi de puţin în ceea ce făceau şi că procedau astfel pentru a-l opune pe Antonescu Regelui Mihai. Din motive evidente, am mai spus, în toţi anii de după 1989, sistemul „postcomunist”, căruia Vadim şi camarazii peremişti aparţineau prin trecut şi vocaţie, a văzut în Regele Mihai şi revenirea la normalitate o ameninţare directă. Încât Antonescu – „marele patriot”, cel pe care „Regele l-a trădat şi l-a dat pe mâna ruşilor” – nu reprezenta nimic altceva decât un instrument al retoricii şi manipulărilor, vrând să zădărnicească evoluţii riscante pentru sistemul din care Vadim şi ai lui făceau parte. Răspunsul mi-a părut să nu-i fi produs prea mult entuziasm celei ce-l provocase. Iar asta pentru că în acei ani era la modă (o modă foarte lucrativă pentru destule instituţii care trăiau mai ales din pericole inventate) să vorbeşti despre ameninţări ultra-naţionaliste, xenofobe, antisemite ş.cl., inclusiv acolo unde chiar nu era cazul. Mi-a reamintit de vizita peste Ocean un alt mesaj al aceluiaşi ieşean respectat cu care uneori mai schimb opinii în astfel de chestiuni. Observaţiei lui cum că recentul atac prezidenţial la Rege („trădător” şi „sluga ruşilor”), concomitent cu declaraţia că, în 1941, fostul agent şef al lui Ceauşescu ar fi procedat asemeni lui Antonescu, a găsit aprobare în varii medii (pretinşi istorici, de care nimeni n-a auzit până acum, au repus şi ei în circulaţie tezele peremiste ale anilor ’90), i-am răspuns astfel: „Aţi remarcat excelent, lucrurile nu sunt întâmplătoare. De ceva timp sunt destule semne că simpatia pentru Casa Regală şi pentru ideea revenirii la Monarhie e în creştere. Iar faptul acesta provoacă angoase Sistemului securist mafiot care a făcut şi face atât rău României. Pentru oamenii acestui Sistem (care ştiu bine ce a crezut Antonescu, respectiv ce crede Regele despre stirpea lor), primul e bun exclusiv pentru că e mort, iar Regele e rău exclusiv pentru că e viu”. / În „New York Magazin” textele mele suferă când şi când mici corecturi, făcute de colaboratorii admirabilului Grig Culian, editorul publicaţiei. Corectorii noştri fac ce fac fiind ferm convinşi că corectează greşeli, când în realitate corectează lucruri perfect corecte. / Dintre intelighenţii „postcomunişti”, cei ghedesişti au fost şi sunt campionii absoluţi ai gheşefturilor pe seama banului public. După ce în decembrie 1989 au pus împreună bazele GDS, o lună mai târziu d-l Pleşu (înscăunat ministru al Culturii de Iliescu însuşi) l-a cadorisit pe colegul Liiceanu cu Editura Politică. Rebotezată Humanitas, Editurii i-a mers din ce în ce mai bine. Din ce în ce mai bine le mergea, se înţelege, şi d-lor Liiceanu şi amicilor dumisale – colegi la GDS şi acţionari la Humanitas. În primăvara lui 2007 se află, însă, că bunăstrarea d-lui Liiceanu şi a celorlalţi venea inclusiv din „înlesnirile fiscale”, în valoare de multe miliarde, obţinute în anii guvernării cederiste. Crud şi neîndurător cu alţii, Fiscul vremii se lăsa cucerit ca o cetate părăsită de fermecătoarea directoare economică de la Humanitas, nimeni altcineva decât distinsa consoartă a distinsului domn Patapievici (membru şi el al GDS – şi foarte celebru, deja, mulţumită pe nedrept uitatului „căpitan Soare”). Ajuns el însuşi, mai târziu, vistiernic, d-l Patapievici s-a dedat la adevărate orgii în beneficiul camarazilor ghedesişti. Despre isprăvile sale la conducerea Institutului Cultural Român s-a scris prea mult (am făcut-o şi eu, în vara lui 2008) ca să mai fie nevoie să insist. Pentru susţinerea slugarnic-interesată a lui Băsescu şi Sistemei lui securist-mafiote, camarila prezidenţială a fost răsplătită cu vârf şi îndesat din fondurile de zeci de milioane de euro ale Institutului. Nemaivorbind de cumetriile practicate pe faţă în instituţia cu pricina – un exemplu doar: Centrul Naţional al Cărţii, care gestionează sume uriaşe, provocând sevraje intelighenţilor cleptomani din Calea Victoriei 120, nu putea, se înţelege, să fie condus de altcineva decât de fermecătoarea doamnă Catrinel Pleşu, distinsa consoartă a distinsului consort omonim. Dar ghedesiştilor răpitori nu le ajunge niciodată, oricât ar jefui. Aşa că o pungăşie sau o sinecură în plus, pe bani mulţi şi publici, nu e niciodată în plus. Liiceanu, Pleşu şi Patapievici sunt „realizatori de emisiuni” plătiţi regeşte (deşi sunt mai republicani decât Conu Leonida însuşi), la „Televiziunea publică” – cea aflată sub ocupaţia lui Băsescu, a Sistemei lui securist-mafiote şi a camarilei ghedesiste (şefii instituţiei, Alexandru Lăzescu şi Rodica Culcer, sunt şi ei, bineînţeles, membri ai GDS). Sub pretextul „aniversării” a 20 de ani de la înfiinţarea Editurii „Humanitas”, d-l Patapievici a realizat o emisiune cu patronul camarad Liiceanu în care a făcut pomenitei Edituri o „publicitate mascată” pe cât de nesimţită, pe atât de ilegală – sancţionabilă cu amendă de la 10.000 la 200.000 de lei. Am sesizat CNA-ul, însă Răsvan Popescu, preşedintele CNA – biciul lui Dumnezeu cu alţii, coleg însă şi el de GDS cu Liiceanu şi Patapievici (dar şi incompatibil, prin aceasta, potrivit legii, şi „omiţând” apartenenţa la GDS în propria prezentare de pe site-ul instituţiei) -, s-a făcut că nu înţelege ce i-am scris şi i-a făcut scăpaţi pe răufăcători. Dar o emisiune la Televiziunea publică, o sinecură grasă şi ea, au şi Liiceanu şi Pleşu. Zilele trecute i-am văzut arogându-şi inclusiv competenţe de lingvişti. Le-a ieşit deplorabil. O dată pentru că, spre deosebire de ei, lingviştii ştiu nu numai cum e corect să vorbim, ci şi de ce e corect să vorbim într-un anume fel, şi nu într-altul (capitol la care cuplul ghedesist a fost de-a dreptul comic), iar în al doilea rând pentru că cei doi au ţinut să mai facă o dovadă a devoţiunii lor cotroceniste. Singurul caz în care trubadurii prezidenţiali au denunţat pe cineva, cu nume şi prenume, pentru o greşeală de exprimare, a fost un politician obscur, Anghel Iordănescu, care ar fi spus, la televizor, că „a servit masa”, cu sensul că a mâncat, a luat masa. Or, fix aceeaşi prostie (ocolită cu multă grijă de lingviştii închipuiţi) o spusese destul de recent, tot la televizor, însuşi primul politician al ţării, marinerul prezident, patronul cioflingarilor hrăpăreţi. / „Soros vrea să cumpere Kosovo”, a titrat zilele trecute cotidianul.ro. Aşa, deci, nenorociţilor – mi-am zis -, de aia aţi luat Serbiei această provincie, ca să puneţi voi mâna pe ea. Mă uit însă în articol şi văd că de fapt dracul nu e chiar aşa de negru – mai exact, se spune că nu ştiu cine ar fi spus că miliardarul ar fi spus că are „intenţia să cumpere minele din Kosovo”. Citesc şi mă întreb: şi totuşi, de unde are nenorocitul ăsta atâţia bani? Mă uit însă şi mai bine, şi-mi vine inima la loc: se pare că miliardarul vizează participaţii la companiile miniere care extrag şi procesează aur în Kosovo. Zâmbesc şi îmi zic: aşa, deci, nenorociţilor, daţi titluri ca să păcăliţi lumea să vă citească. / Apropos: deşi uneori mai scriu şi astfel, observ că „New York Magazin” şi cotidianul.ro nu mă cenzurează nici măcar cu o singură virgulă. Ceea ce nu-i puţin lucru la un neam de infailibili în tranşee.

Preluare de pe website-ul autorului

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.