Comentatorii, analiştii şi toţi cei ce cunosc viaţa politică americană susţin că, odată instalat la Casa Albă, niciun preşedinte nu a fost supus unor tiruri încrucişate ale presei şi ale adversarilor cum i se întâmplă sistematic lui Donald Trump, după 20 ianuarie. E drept, la rândul său, nici cel de al 45-lea preşedinte al SUA nu stă cu mâinile în sân, fie respinge imediat şi în termeni categorici orice acuzaţie la adresa lui şi a membrilor administraţiei sale, fie lansează bombe mediatice referitoare la adversarii săi democraţi.
În tot acest context atât de înfierbântat a existat o zi, una singură!, în care marea presă de peste Ocean a făcut un armistiţiu, elogiind schimbarea la faţă a lui Trump şi recunoscând faptul că, în fine, s-a comportat ca un adevărat preşedinte al SUA: a fost data de 28 februarie, când el a rostit primul discurs privind starea Uniunii în faţa membrilor Congresului. Trump „s-a prezentat la înălţimea evenimentului”, el „a dovedit că poate pronunţa un discurs în acest context într-o manieră calmă şi măsurată”, scria cotidianul conservator „The Wall Street Journal”, acelaşi care-l mitraliase în urma discursului de la „intrarea în pâine”, de pe 20 ianuarie.
În fapt, Donald Trump a surprins toată lumea prin vorbele măsurate şi optimiste, la antipozi cu alocuţiunea sa de învestitură, remarcată prin tonul apocaliptic şi atacul frontal la adresa establishmentului politic, despre care „The Washington Post” scria că „rupând cu cele două secole de discursuri de învestitură, noul preşedinte a arătat clar, în caz că cineva nu ar fi înţeles, că această preşedinţie va fi foarte diferită”.
Pe scurt, după discursul despre starea Uniunii, până şi presa adversă a scris şi recunoscut că el „a îmbrăcat costumul de preşedinte”, în paralel agenţiile de ştiri evidenţiind cele cinci discursuri privind starea Uniunii ce au marcat istoria Americii, fapt vizat acum şi de Trump.
Discursuri despre starea Uniunii ce au marcat istoria SUA
George Washington, 8 ianurarie 1790, deschide „balul”. La Boston, George Washington a devenit primul preşedinte care a pronunţat un discurs referitor la starea Uniunii. La şapte ani după încheierea războiului, el declara că a fi „gata de război este cel mai bun mijloc de a prezerva pacea”. În 1801, Thomas Jefferson decidea să nu mai rostească discursul şi să trimită mesaje scrise, ulterior unele devenind celebre. Este cazul celui al lui Abraham Lincoln, din decembrie 1862, care stabilea o legătură între păstrarea Uniunii şi abolirea sclaviei, în plin război civil. După alegerea lui Woodrow Wilson, în 1913, această declaraţie a fost reluată în Congres.
Franklin D. Roosevelt şi cele „patru libertăţi”- 6 ianuarie 1941. Europa şi Asia intraseră în război, dar SUA stăteau de-o parte. În alocuţiunea sa, Franklin D. Roosevelt avertizează Congresul în legătură cu pericolul politicii izolaţioniste şi insistă asupra necesităţii de a lua parte la conflict. Pe Vechiul Continent şi în Asia, SUA trebuie să apere „patru libertăţi”: libertatea de expresie; libertatea religiei: libertatea de a trăi la adăpost de nevoi şi libertatea de a trăi la adăpost de teamă. La 8 decembrie 1941, după 11 luni, al 32-lea preşedinte al SUA venea în faţa Congresului şi anunţa intrarea în război a ţării sale, după ce, în ajun, japonezii atacaseră Pearl Harbor.
Ronald Reagan invită un „erou”, 26 ianuarie 1982. Pe 13 ianuarie 1982, 78 de persoane au decedat în urma unui accident de avion, la Washington, după ce un avion Boeing 737 al Air Florida a percutat un pod ce traversa fluviul Potomac, după care s-a prăbuşit în apele lui reci. Lenny Skutnik, funcţionar la biroul bugetului din Congres, nu a ezitat să plonjeze pentru a salva unul dintre pasageri. 13 zile mai târziu, el era primul „anonim” invitat personal de Reagan să asiste la discursul lui despre starea Uniunii, unde a fost ovaţionat îndelung. Ulterior, alte personalităţi, celebre sau nu, au fost invitate cu atare prilejuri. De pildă, Trump a invitat-o pe Carry Owens, văduva unui militar din forţele speciale ucis în ianuarie, în Yemen, în timpul unei operaţiuni împotriva branşei locale a Al-Qaida. Pe scurt, alegerea invitaţilor reprezintă un punct de referinţă în atarea împrejurări.
George W. Bush şi „axa răului” – 29 ianuarie 2002. La câteva săptămâni după teribilele atentate de la 11 septembrie 2001, soldate cu peste 3.000 de victime, George W. Bush numeşte trei state pe care le consideră conduse de „guverne ce susţin terorismul”: Irakul, Iranul şi Coreea de Nord. Pentru a le califica, al 42-lea preşedinte al SUA foloseşte o formulă ce va face carieră, „axa răului”, şi care o aminteşte pe cea folosită de Reagan în timpul Războiului Rece, când el numea URSS „imperiul răului”. E drept, cu timpul s-a dovedit că Irakul nu avea de-a face cu acuzaţia respectivă, iar Al Qaida s-a infiltrat acolo după invazia anglo-americană.
Barack Obama lansează „Obamacare” – 27 ianuarie 2010. „Unul dintre lucrurile ce trebuie făcute în premieră este o reformă serioasă a finanţelor”. Primul discurs asupra stării Uniunii al lui Obama a fost marcat de criza financiară apărută în 2008. SUA ieşiseră din recesiune în vara lui 2009, dar, în 2010, şomajul era la o cifră istorică, de 10%. În primul său discurs despre starea Uniunii, Obama anunţă că vrea „să ia 30 miliarde dolari” recuperaţi din planul de salvare a băncilor de pe Wall Street, care rambursaseră deja ajutoarele primite. Acest spici este şi un prilej pentru preşedinte să apere reforma lui de asigurare în caz de boală. „Obamacare” a fost promulgată în martie şi a permis ajutorarea a 20 de milioane de persoane. În campania electorală, Trump a promis că o va abroga, dar, când a văzut cât e de greu s-o facă, a dat înapoi.
„Russian connection” – sintagma care inflamează SUA
Cum spuneam, armitiţiul presei a durat doar o zi, întrucât au apărut noi dezvăluiri în cazul listei membrilor Administraţiei Trump ce ar fi avut întâlniri sau convorbiri telefonice cu diplomaţii ruşi de la Washington. Aşa se face că, în istoria recentă americană, au fost extrem de rare momentele în care o sintagmă precum „russian connection” să aprindă atât de intens spiritele, să creeze dispute aprige între tabere şi, de fapt, să arate ca o adevărată luptă cu pistoalele pe masă, într-un fel de eră modernă cu cowboys politici.
Reamintesc că totul a pornit de la dezvăluirea făcută de amintitul „The Washingtion Post” că gen. Michael Flynn, la ora aceea consilier pentru Securitate Naţională, ar fi avut cinci convorbiri telefonice cu ambasadorul rus la Washinton, Serghei Kisliak, în care s-au evocat sancţiunile antiruseşti. Toate s-ar fi consemnat în decembrie, într-un moment foarte delicat în relaţiile ruso-americane, preşedintele Obama tocmai expulzase 25 de diplomaţi ai Moscovei şi impusese noi sancţiuni ţării lor, acuzând-o de amestec în alegerile prezidenţiale din SUA prin cyberpiratarea conturilor de e-mail ale candidatei democrate Hillary Clinton. Flynn a comis o greşeală impardonabilă, nerecunoscând convorbirile respective în faţa vicepreşedintelui Mike Pence, în final, noul şef al Casei Albe cerându-i să demisioneze pe 13 februarie.
Pe de-o parte, la Washington, cădea foarte repede capul primei personalităţi de mare anvergură din noua Administraţie, iar, pe de altă parte, era limpede că ştirea convorbirilor Flynn-Kisliak ajunsese în presă în urma unei scurgeri datorate serviciilor de informaţii aflate în relaţii încordate cu noul preşedinte. La Washington, climatul devenise foarte încordat, unii ziarişti vorbind deja despre faptul că „neliniştile provocate în jurul conexiunilor ruseşti ale lui Trump şi apropiaţilor săi sunt comparate deja cu scandalul Watergate”, soldat cu demisia preşedintelui republican Richard Nixon – august 1974.
Scandalul Watergate s-a declanşat în 1972, după ce ziariştii Bon Woodward şi Carl Bernstein de la „The Washington Post” au aflat de la a doua persoană din ierarhia FBI, numită de ei „Deep Throat” (după titlul unui film porno) şi cu identitatea necunoscută autorităţilor şi marelui public până la moarte, că au fost arestaţi cinci inşi ce spărseseră sediul Partidului Democrat din complexul Watergate din Washington. Extinzând investigaţiile, având fler, dând dovadă de profesionalism şi fiind bine ghidaţi de sursă, ziariştii au aflat că firele duceau tocmai la preşedintele Nixon, care tocmai fusese reales triumfal.
Cu timpul, ei au descoperit tot felul de malversaţiuni ale colaboratorilor apropiaţi ai preşedintelui, inclusiv finanţări ilegale ale campaniei lui electorale. Au avut loc demisii, procese, condamnări, iar în final, după ce Congresul a iniţiat procedura de impeachement, spre a nu fi demis, Nixon a demisionat. De atunci, sufixul -gate a intrat în arsenalul jurnalistic şi politic, el fiind ataşat la denumirea oricărei mari afaceri de stat ori scandal de amploare.
Aceasta ar fi, deci, sursa de la care se inspiră cei care, precum Slate.fr, se întrebau, încă de la jumătatea lunii februarie, dacă „Kremlingate” al lui Trump este un nou Watergate? În acest sens era citat un nume cu greutate, cel al jurnalistului Dan Rather, fost reporter vedetă la CBS în perioada scandalului, care a scris: „Watergate a fost cel mai mare scandal pe care l-am văzut în viaţa mea (…). Pe o scară de 10 a Armageddonului guvernamental l-aş pune pe locul 9. Cred că acest scandal rus de acum se află pe locul 5- 6, dar intensitatea lui creşte cu fiecare oră”.
Mai mulţi jurnalişti au opinat că, în ce-l priveşte, „Kremlingate”, cum este numit deja scandalul pe online, este potenţial mai grav decât Watergate dacă se va dovedi că apropiaţii lui Trump au lucrat alături de ruşi pentru a influenţa alegerile prezidenţiale americane. „O campanie prezidenţială în cârdăşie cu un guvern străin, care a atacat în secret alegerile americane, ar fi mai grav decât Watergate”, a scris David Corn în revista „Mother Jones”. Alţii fac deja paralele cu Watergate. „Cele două cazuri implică o intruziune în operaţiunile interne ale Partidului Democrat, spre a fi ales un preşedinte republican”, scrie Brent Budowsky în „The Hill”. Pe urmă, în ambele cazuri există raporturi foarte încordate cu presa ale Casei Albe. „Trump se enervează pe media-bidon, fără a răspunde întrebărilor. El îmi aminteşte de Nixon, care, în 1974, a spus că Watergate nu ar fi fost nimic fără aceşti jurnalişti pe care îi detesta”, arată Nicholas Kristof în „New York Times”.
Kisliak – un ambasador cu lipici la Administraţia Trump
Între timp, scandalul a cunoscut un alt episod grav: la 1 martie, chiar în ziua în care Trump savura ecourile pozitive ale discursului său despre starea Uniunii, ziarul „Washington Post” a dezvăluit că ministrul Justiţiei, Jeff Sessions, s-a întâlnit în iulie cu ambasadorul rus Serghei Kisliak, în marja unui discurs, şi în iulie, în biroul său senatorial. În sine, nu este ceva grav, ci faptul că el a ascuns acest lucru în timpul audierii sale din Senat, din ianuarie, pentru confirmarea în postul de ministru al Justiţiei.
Noua criză este una profundă, Sessions, un apropiat al preşedintelui, care l-a şi inspirat în politica privind migraţia, fiind acuzat că a minţit sub jurământ. Deşi Trump l-a apărat, episodul l-a plasat în defensivă pe preşedinte, încolţit tot mai mult de ziarişti, cu care este în conflict deschis, neţinând seamă de avertismentul lui Winston Churchill, potrivit căruia „război cu presa nu se face!”
Potrivit AFP, care citează „USA Today”, în marja convenţiei republicane din iulie, de la Cleveland, doi foşti consilieri ai candidatului Trump, J.D. Gordon şi Carter Page, s-ar fi întâlnit cu ambasadorul Kisliak; fiul cel mare al lui Trump a fost în octombrie la Paris, pentru o conferinţă, organizată de un centru de reflecţii apropiat de Moscova, Center of Political and Foreign Affairs, el fiind plătit cu cel puţin 50.000 de dolari. În decembrie, amintitul Kisliak a fost reperat la Trump Tower, pentru o scurtă vizită la Jared Kushner, ginerele preşedintelui ales.
La toate acestea, sursele îl adaugă pe Paul Manafort, fost preşedinte al echipei republicane de campanie, care, ca lobbyist internaţional, a frecventat cercurile pro ruse. Este vorba de o lungă listă, iar cei ce au publicat-o arată că pe ea se afla şi Jason Greenblatt, fost avocat al grupului Trump, şi Michael Cohen, avocatul lui. Cum spuneam, şocante nu sunt întâlnirile respective, care nu au fost ilegale, ci faptul că au fost ascunse. Ca urmare, întrebarea cheie este ce raporturi a avut Trump cu Moscova?
Cum se constată, în toate cele de mai sus un nume revine mereu, cel al ambasadorului rus în SUA, Serghei Kisliak, caracterizat de confraţii lui din Washington drept un diplomat meticulos, discret şi de rasă. Are 66 de ani şi este la final de mandat în SUA, unde a venit în 2008. A intrat în MAE de la Moscova în anii ’70, cunoaşte la perfecţiue America, unde şi-a început cariera ca diplomat la misiunea sovietică de la ONU, New York. A fost mutat la ambasada din Washington, unde a stat un deceniu, în anii ’80.
Devenit specialist în controlul armelor, a fost numit ambasador în Belgia (1998-2003), fiind şi reprezentant permanent al Rusiei la NATO. La Washington a participat activ la negocierile asupra tratatului de reducere a armelor nucleare New START, încheiate în 2010. Vorbeşte impecabil engleza şi este socotit un nume de referinţă al diplomaţiei ruse (şi sovietice), specialişitii situând-l pe aceeaşi linie cu ambasadorul Anatoli Dobrînin, care a stat la post în SUA între 1962 şi 1986!
Pe aceeaşi filieră este citat şi numele lui Serghei Aleksandrovici Vinogradov, fost ambasador sovietic la Paris între 1953 şi 1965, perioadă în care a cunoscut îndeaproape oamenii puterii, dar şi pe cei din opoziţie ori de pe tuşă, precum generalul Charles de Gaulle, pe care-l frecventa foarte des, discutând îndelung. Aşa se face că, ajuns preşedinte al Franţei, generalul a efectuat o vizită istorică în URSS, prima a unui lider vestic dincole de Cortina de Fier, şi a avut raporturi politice şi economice privilegiate cu Moscova, rolul lui Vinogradov în dezvoltarea lor fiind recunoscut de ambele părţi.
Pe scurt, cunoscându-şi interesele, indiferent de vremi şi vremuri, Moscova trimite în ţări politice-cheie ambasadori de anvergură, şi nu ca Bucureştiul – gurişti de la diferite posturi de radio ori publicişti încălţaţi în şlapi sau emanaţi ai tineretului revoluţionar foşti strungari la diverse fabrici de cartier.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.