Subteranul de lângă noi

În istorie, diurnul este o imagine deformată a nocturnului. La lumina zilei, întâmplările sunt aşa cum dorim să le vedem, să le simţim, să le înţelegem. Nocturnul refuză un asemenea compromis pentru liniştea mulţimilor. El se află în preajma noastră din zorii istoriei iar oamenii l-au ocolit alungându-l în superstiţie, l-au circumscris tabuurilor, interdicţiilor, construindu-i o imagine de mundus inversus. Numai că această lume aparent inversată este tocmai aceea care hrăneşte pe negândite valorile, care se manifestă diurn. Nocturnul respiră cu fiecare dintre noi. Frontiera dintre diurn şi nocturn este fragilă şi flexibilă: oscilăm adesea de o parte şi de alta a barierei, fără curajul unei alegeri. În istorie, această nehotărâre nu oferă nimic din ceea ce o societate se pregăteşte să înţeleagă şi să construiască pentru semenii ei: minimul confort începe din momentul în care faci lumină în tenebre.

Subteranul are propria-i ierarhie de valori, cenzurată stângaci de lumea diurnă, unde, de ochii lumii, ne prefacem a fi iubitori de curat, adevăr, cultură, civilizaţie. Aici, în adevăratele cruzimi ale lumii refuzate şi marginalizate prin indiferenţă, ignoranţă sau neputinţă, pornesc seismele sociale, prăbuşirile culturale, pandemiile patologice ale inadaptării, neînţelegerii, necunoaşterii, alături de primejdia despiritualizării.

Subteranul social scapă controlului instituţional deoarece el cunoaşte alte manifestări în istorie. Pentru a ne linişti nu este nevoie de control, ci de cunoaştere. În lumea diurnă ne-am obişnuit să numim în cuvinte potrivite doar nouă aisberguri ale căror vârfuri se văd fragmentar precum nişte accesorii sociale nepotrivite lumii ordonate: cerşetoria, vagabondajul, delincvenţa, prostituţia, alienarea, sinuciderea, vrăjitoria etc. Nu sunt oare toate aceste realităţi sociale, forme de manifestare ale nocturnului pentru a avertiza lumea diurnă, de necesitatea unui dialog, a unei cunoaşteri lăsate de izbelişte şi cuprinsă doar în statisticile seci ale medicinii legale, criminalisticii sau ale asistenţei sociale?

Cele mai serioase avertizări în istorie pornesc din subteran. Oricând, printr-o bizară inversare de roluri, din subteranul fecund, tranzitează diurnul un neînţeles, un marginal, care devine stăpân absolut. Un refuzat în spaţiul normalului, care îl presează să plece acolo de unde a venit, ajunge să guverneze şi să-şi răzbune pedeapsa milenară şi suferinţele semenilor din mocirla socială. Românii au fost conduşi de un ceferist şi apoi de un cizmar, în pragul analfabetismului, timp de aproape 50 de ani. În urmă cu două sute de ani, un bragagiu a stăpânit zeci de zile Bucureştiul, incendiind parte din el, pentru a-l copia pe Nero, profitând de inexistenţa unei autorităţi aplecate spre înţelegere şi cunoaştere. La începutul anilor ’40, săracii Bucureştiului numărau zeci de mii de suflete, cea mai mare parte a lor dispărând noaptea în spaţii care nu au fost cartografiate niciodată. O parte dintre ei trăiau la periferiile mahalalelor din ce dădea Dumnezeu. Marginalizaţi de semenii lor şi forţaţi să trăiască într-o lume pe care şi-o doreau schimbată, majoritatea acestor suferinzi sociali vor căuta răzbunare în timpul regimului puterii populare. Această sărăcime socială mai înseamnă pe lângă puţinătate culturală şi neputinţă cotidiană. Pe sprijinul lor a contat noul regim popular când a promovat „originea sănătoasă” iar refuzaţii seculari au devastat sistematic, manipulaţi cu uşurinţă, vechea societate românească construită cu greu timp de două sute de ani în osmoză cu Occidentul. Particularitarea comunismului românesc a constat tocmai într-o particularitate socială: lipsa de eficienţă a programelor instituţionale privind asanarea socială, igienizarea şi culturalizarea întregului angrenaj al nocturnului social. Prăbuşirea din istorie a unei societăţi în particular şi a unui popor în general este cauzată pe de o parte de ignorarea voită şi agresivă faţă de periferiile sociale, de la săraci la infirmi, iar pe de altă parte, de indiferenţa faţă de creşterea demografică a pauperizării sociale, lucru care determină popularea până la refuz al subteranului social. Rezultatul va fi un nou cataclism social, a cărui forţă poate mătura fără oprelişti regimuri politice, sisteme sociale aparent armonios articulate, dar şi valori culturale construite cu greu.

Grup de cerşetori din Bucureşti la 1905

Sărăcia progresivă care se extinde în multe straturi sociale contemporane se manifestă şi prin demoralizare faţă de propriul viitor, scepticismul faţă de rezolvarea unei probleme fără şpagă sau pile etc. Multitudinea problemelor sociale urcă în progresie geometrică pe scala indiferenţei oficiale.

Periferiile sociale trebuie umanizate şi spiritualizate prin trecerea lor de la supravieţuire şi parazitism social la valorizarea fiecărui potenţial uman prin accesul liber la alimentaţie, educaţie şi igienă. A ignora spaţiile suferinţelor sociale înseamnă a condamna următoarele generaţii la „moarte cotidiană”, pe când polarizarea socială se poate malforma într-un punct exclusivist al celor puternici şi o imensitate umană lăsată la voia întâmplării. În istorie, astfel de experimente au măturat imperii şi civilizaţii.

O primă monografie despre subteraanele speciale a publicat-o de curând Ligia Livadă-Cadeschi. Volumul se numeşte „Meseria cerşutului în pământul aceştii patrii. Fragmente de istorie socială românească între anii 1800-1900 (Editura Universităţii din Bucureşti, 2013). Autoarea pregăteşte cititorul cu un argument dedicat subiectului, integrat însă perspectivei secolului al XIX-lea asupra sărăciei. Oferim mai departe introducerea Ligiei Livadă-Cadeschi în lectura preţiosului său volum: „Criză, sărăcie, boală, existenţe umane fragilizate, intervenţii individuale sau intervenţie socială întru întâmpinarea tuturor acestora, sunt teme de reflecţie de o actualitate incontestabilă. Dacă acceptăm să ne raportăm mai mult la semnificaţia cuvintelor şi mai puţin la anvelopa terminologică pe care ea o adoptă la un moment istoric precis, îndrăznim să spunem că aceste teme sunt perene. Iubire creştinească de aproape şi mărturisire a iubirii de Dumnezeu, dragoste pentru om şi umanitate în ansamblul său, ataşament la ideile de armonie şi echilibru a construcţiei sociale sau de solidaritate în interiorul acesteia, iată câteva din ipostazele fundamentale de la care se revendică gesturile individuale sau sociale de sprijin pentru cei mai săraci dintre membrii comunităţii. Ceea ce astăzi numim asistenţă socială, în sens strict, ca intervenţie a statului sau în sens larg, ca acţiune privată de binefacere în interiorul cadrului normativ asigurat de autoritatea politică dominantă, este rezultanta unor evoluţii uneori sinuase, câteodată aparent contradictorii chiar, desfăşurate pe parcursul câtorva secole. Sărăcia şi corolarul ei direct, măsurile asistenţiale, uneori marcate de accente coercitive deloc neglijabile, îşi au propria lor istorie. Iar această istorie poate fi şi surprinsă şi descrisă.

Este ceea ce ne-am propus să facem în paginile ce urmează, pe un decupaj cronologic ce acoperă în linii mari secolul al XIX-lea românesc, înţeles ca interval deschis, de la primele iniţiative domneşti de etatizare a asistenţei, anterioare anilor 1800, până în primele decenii ale secolului XX, când aceasta se constituie în ramură autonomă a administraţiei centrale, prin înfiinţarea Ministerului Muncii Sănătăţii şi Ocrotirilor Sociale (1920). Studiul nostru este centrat pe alcătuirea şi activitatea primei instituţii publice româneşti de asistenţă socială, Eforia Caselor Făcătoare de Bine şi de Folos Obştesc din Valahia primei jumătăţi a veacului al XIX-lea, în a cărei competenţă intrau o serie de măsuri şi de ajutoare în favoarea scăpătaţilor, a văduvelor şi orfanilor săraci, a copiilor abandonaţi şi a cerşetorilor. Căzută în desuetudine către jumătatea secolului al XIX-lea, aproape ignorată imediat după încetarea activităţii sale, iar astăzi aproape deloc cunoscută, Eforia Caselor Făcătoare de Bine rămâne prima instituţie de asistenţă finanţată de la bugetul statului. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, anumite măsuri de asistenţă trec în sarcina administraţiilor locale, a comunelor rurale, respectiv urbane. Slaba implicare a acestora, din raţiuni financiare evidente, va face ca asistenţa socială să intre în sfera de interes a administraţiei medicale, datorită relaţiei strânse dintre asistenţă socială, asistenţă medicală, medicină publică, igienă publică şi salubritate. La cumpăna dintre cele două secole, un număr important de medici implicaţi în administraţia sanitară a ţării acuză proasta organizare şi gestiune a asistenţei sociale, propun proiecte de modernizare a acesteia, făcând adesea apel la modelele occidentale în materie sau se implică direct în organizarea ei, cel puţin la nivel local, cum este cazul dr. Nicolae Minovici la Bucureşti. Câteva dintre aceste luări de poziţie se regăsesc în partea de final a lucrării noastre. Actualitatea lor e cel puţin uimitoare, dacă ne gândim la datele la care au fost scrise şi la progresul întru modernizare pe care ne place să credem că l-am înregistrat ca indivizi şi ca societate de atunci încoace.

Căruţă pentru pâinea săracilor la 1910

Că istoricul îşi interoghează sursele din perspectiva propriului timp e deja o afirmaţie banală. Că sursele îi arată uneori pe predecesorii noştri infinit mai aproape decât ne-am fi imaginat poate fi o afirmaţie riscantă. Argumentele strânse în paginile care urmează sperăm totuşi să se constituie într-un sprijin consistent în favoarea ei. Ceea ce vrem să spunem este nu că lumea nu s-a schimbat, ci că tocmai în pofida acestor schimbări, care cu fiecare zi de azi fac tot mai greu de înţeles zilele de ieri, problematica socială dovedeşte o inepuizabilă persistenţă în timp.

Orice gest adresat săracului, de la cel caritativ-filantropic, la cel coercitiv-represiv, exprimă opţiunea societăţii dominante pentru un anume tip de solidaritate socială. Focalizarea studiului sărăciei pe percepţia elitelor devine astfel aproape inevitabilă. Ea nu este doar reflexul relaţiei dihotomice de tip centru-periferie dintre săraci şi bogaţi, puternici şi umili, respectaţi şi dispreţuiţi. Pe de o parte, nici un tip de reflecţie socio-politică nu poate ocoli problema săracilor; perceput ca încarnând pasivitatea şi dependenţa, săracul oferă politicului subiectul ideal în raport cu care se pot imagina diferite concepţii despre putere sau despre raporturile sociale; el reprezintă, metaforic vorbind, subiectul politic prin excelenţă, omul socialmente nud, anterior oricărui proiect de organizare socială¹. Pe de altă parte, şi deloc lipsit de legătură cu consideraţiile anterioare, tipul de document convocat îndeobşte pentru studiul istoriei săracilor nu emană din interiorul mediului respectiv; el nu reprezintă decât felul în care acesta s-a reflectat în imaginarul social al producătorilor de arhive.

Din momentul în care s-a constituit în spaţiul european ca temă a reflecţiei politice, în primele decenii ale secolului al XVI-lea, sărăcia a fost abordată din perspectiva potenţialelor pericole pe care agravarea ei era susceptibilă să le arunce asupra cetăţii, de la tulburări sociale, politice chiar, până la răspândirea epidemiilor sau a bolilor considerate flageluri sociale (sifilisul şi mai târziu tuberculoza). Se punea astfel acut nu problema eradicării sărăciei, ci problema disciplinării săracilor, care trecea fără excepţie prin impunerea obligativităţii muncii şi eventual chiar, în secolul al XVII-lea, prin claustrarea lor între zidurile unor aşezăminte speciale, numite în apusul şi centrul Europei spital general. Cu alte cuvinte, odată ce puterea a început să se intereseze de săraci, mai exact de cerşetori, principala ei preocupare a fost de a-i pune la muncă².

Un loc comun al gândirii europene a secolului al XVIII-lea este ideea că pentru popor (sinonim deja în preajma Revoluţiei Franceze cu masa supuşilor săraci, dar muncitori şi mai ales plătitori de impozite) nu poate exista fericire fără muncă; munca nu e doar o datorie a săracului, ea îi poate aduce fericirea, nu numai prin câştigul material pe care îl promite, ci şi prin virtuţile, echilibrul şi stăpânirea de sine pe care le garantează; pentru că orice om are dreptul la fericire, munca tinde să devină un drept, dreptul la fericire al săracului³. În măsura în care refuză munca, pe care natura i-a impus-o drept condiţie a fericirii, săracul devine unic responsabil pentru starea în care se află; lenea sa nu face decât să-i alimenteze gustul excesiv pentru plăceri, desfrâul, în cele din urmă ruina⁴. Paralel cu dezvoltarea unei percepţii pozitive asupra virtuţilor săracului muncitor, tema cerşetoriei se criminalizează⁵. În aceste condiţii, măsurile de stimulare a muncii au un caracter marcat de asistenţă, eliberat în egală măsură de preocupările economice sau represive, fără a le pierde totuşi total din vedere. În realitate, munca apare drept panaceul care poate concilia exigenţele de ordine, utilitate şi binefacere. Revoluţia franceză se va plasa în continuarea acestui efort al statului, consolidat pe tot parcursul secolului, punând în aplicare ideile Luminilor şi ale fiziocraţilor⁶.

În secolul al XIX-lea, se produce o inversiune în ordinea percepţiei săracilor; dacă anterior virtuţile lor ajunseseră să fie valorizate pentru că li se recunoscuse utilitatea publică, acum ei nu mai sunt folositori statului decât în măsura în care sunt virtuoşi. Muncă şi virtuţi se condiţionează şi se potenţează reciproc. Moralitatea săracilor devine cel mai important imperativ al binelui public⁷, în timp ce viciile săracilor devin prin excelenţă frica politică a secolului al XIX-lea⁸.

Incriminarea imoralităţii drept cauză majoră a sărăciei este, în egală măsură, o consolare pentru cel avut, atâta vreme cât săracul însuşi poartă în mare parte responsabilitatea propriei stări, dar şi un stimulent pentru acţiunea filantropică, de vreme ce e evident mult mai uşor să-l moralizezi pe sărac, decât să-l îmbogăţeşti sau să bulversezi ordinea socială⁹. J.M. de Gérando, personaj emblematic al filantropiei franceze din prima jumătate a secolului al XIX-lea, proclamă imoralitatea drept primă cauză a soartei nefericite a săracilor: «Desfrâul, excesele fac, ele singure, mai mulţi săraci decât toate celelalte cauze la un loc»; pentru a găsi finalmente în «ameliorarea moravurilor populare mijlocul cel mai eficient de prevenire a sărăciei» (De la bienfaisance publique, 1839)¹⁰.

Şi în Ţările Române

Societatea Salvarea înfiinţată în Bucureşti de Nicolae Minovici la 1905

În spaţiul politic al Principatelor dunărene, primele gesturi înregistrate documentar de oarecare consistenţă în ordinea asistării săracului nu coboară în timp dincolo de veacul al XVIII-lea. În ultimele decenii ale acestuia şi la începutul secolului următor, domnii fanarioţi din ambele Ţări române au iniţiat, fie cu titlu particular, în calitate de buni creştini şi modele de devoţiune şi de practică pioasă, fie ca exponenţi la vârf ai ierarhiei politice, în calitate de buni oblăduitori, în limbajul epocii, o seamă de aşezăminte caritabile (spitalurile săracilor bolnavi) şi de alcătuiri administrative cu vocaţie socială (Epitropia Obştirilor, Cutia Milelor, Orfanotrofia, Epitropia Sărmanilor Evgheniţi etc.)¹¹. Realitatea adesea modestă a acestor întocmiri nu aduce atingere semnificaţiei lor, legată nu doar de valoarea de pionierat a oricăror începuturi, ci şi de irumperea temei sărăciei în spaţiul politic românesc. Preambulul unui hrisov de reorganizare a Cutiei Milelor din 1798 afirma că «acolo und este politie, acolo după cuviinţă şi oblăduire trebuie a fi şi unde oblăduire cu începeri milostive şi temeiuri statornice şi de folos, acolo şi cetăţenii sunt fericiţi, acesta este scopul cel mai ales şi lucrul cel mai desăvârşit bun al politiei, fiindcă tot omul din fire caută fericirea <…> şi fericirea norodului <…> socotim a fi datoria cea mai mare a unui stăpânitoriu»¹².

Numeroasele referiri, în raport cu perioadele precedente, pe care le face retorica domnească la aspecte dintre cele mai variate ale sărăciei, de la pericolul potenţial pe care îl reprezintă cerşetorii pentru sănătatea, dar şi pentru liniştea publică, la îndatoririle de solidaritate pe care societatea le are faţă de copiii abandonaţi, de orfani, de văduve sau de micii slujbaşi ai domniei, care-şi vor fi dovedit constant utilitatea socială şi ataşamentul faţă de normele vremii respective, prin ani îndelungaţi de muncă, suscită o primă întrebare legitimă. De ce acum? Va fi crescut fundamental numărul săracilor în secolul al XVIII-lea sau suntem în prezenţa conturării unei probleme sociale prin contaminare cu gândirea europeană a secolului respectiv, care făcuse din sărăcie o temă de reflecţie predilectă? Răspunsul nu e nici simplu, nici unilateral. Argumentele consistente în favoarea fiecărei variante ne vor determina finalmente să credem că o anume problematică socială, acutizată fără îndoială în raport cu perioada precedentă, devine vizibilă în contextul ideologic special al secolului al XVIII-lea.

Întreaga epocă fanariotă, prelungită de la jumătatea secolului al XVII-lea până la sfârşitul deceniului al treilea al secolului al XIX-lea¹³ apare, nu doar în ochii contemporanilor¹⁴, ci şi în conştiinţa istorică românească pentru multă vreme încă¹⁵, drept timpul traumatizant al unei decadenţe fără precedent. Instabilitatea politică, prima incriminată la nivelul elitelor profund interesate de gestiunea puterii şi de statutul internaţional al Principatelor, implică o sumă de aspecte cu repercursiuni dramatice la nivelul populaţiei obişnuite. Presiunea fiscală din ce în ce mai semnificativă, adesea haotică, întotdeauna constrângătoare pentru contribuabil, prin termenele aleatorii şi prin mijloacele dure de încasare, e dublată de angrenarea teritoriilor româneşti în conflictele armate dintre marile puteri şi mai ales de urmările acestora, de la ocupaţii militare, la pierderi teritoriale, de la rechiziţii şi încartiruiri de trupe, la brigandajul ostăşesc ce însoţea licenţierea soldaţiolr, de la ciuma exportată de armatele otomane, la lipsurile alimentare dramatice cauzate nu doar de prioritatea de aprovizionare a armatelor, ci şi de întreruperea brutală a activităţilor agricole. Tuturor acestora li se adaugă o serie de accidente climatice devenite în secolul al XVIII-lea mai numeroase şi mai întinse în timp¹⁶, astfel încât, pe ansamblu putem spune că, în medie la 2-3 ani, populaţia era confruntată cu evenimente şi fenomene anormale în timpul cărora posibila dezvoltare a principatelor era întreruptă de căderi bruşte şi pronunţate, frizând uneori dezastrul¹⁷, dar ale căror urmări demografice şi sociale sunt greu de cuantificat. Ceea ce pare însă dincolo de orice îndoială, este fragilizarea extremă a existenţei cotidiene. O sărăcire la nivel general, a cărei amploare poate atinge cote alarmante la nivel popular.

Dacă realităţile singure pot oferi un răspuns valid la întrebarea de la care am pornit, nu e mai puţin adevărat că disponibilitatea elitei politice, de la boierime la domnii fanarioţi, de a se apleca, fie şi limitat, asupra sărăciei, nu poate fi străină de sensibilitatea socială deosebită a secolului al XVIII-lea. Marile biblioteci boiereşti sau domneşti ale vremii¹⁸, adesea de renume în republica literelor contemporană, prezenţa preceptorilor şi a secretarilor străini la curţile boiereşti şi princiare, stau mărturie că ideile din gândirea europeană nu erau străine spaţiului românesc. Pe de altă parte, reîntoarcerea la elenism şi la raţionalismul antichităţii greceşti a deschis gândirea fanariotă filosofiei europene a secolului al XVII-lea; fanarioţii au introdus în sud-estul Europei ideile dreptului natural, utilitarismului şi raţionalismului, i-au admirat pe filosofii moderni şi pe materialiştii francezi ai secolului al XVIII-lea, au manifestat un interes crescut pentru ştiinţele naturale, pentru popularizarea cunoştinţelor ştiinţifice şi pentru reorganizarea învăţământului. Guvernând ca despoţi luminaţi, fanarioţii şi-au asumat un pragmatism politic, al cărui obiectiv principal era binele comun¹⁹. Conştientizarea sărăciei ca realitate socială, pe parcursul secolului al XVIII-lea, stă astfel sub semnul conjuncţiei dintre fapte şi idei.

Aşezămintele şi alcătuirile fanariote au supravieţuit celor ce le-au imaginat, confirmându-şi astfel, în treacăt fie spus, validitatea. Ele au fost preluate, reorganizate şi raţionalizate de Regulamentele Organice, intrate în vigoare în 1831, respectiv 1832. Deşi atât perioada premergătoare elaborării acestora, cât şi epoca regulamentară propriu-zisă abundă în proiecte de reorganizare a societăţii, politicul continuă să domine imaginaţia majorităţii covârşitoare a gânditorilor şi reformatorilor, iar socialul, atunci când ajunge să fie luat în considerare, se articulează în jurul necesităţii îmbunătăţirii soartei ţăranilor (clăcaşii) şi al reglementării raporturilor agrare. Binefacerea se deplasează între oarecare limite din discursul politico-administrativ spre cel medical, dar demarcaţia între cele două tipuri de discurs nu este una netă, atâta timp cât prima medicină încurajată şi finanţată de stat în spaţiul românesc este una administrativă, iar medicul însuşi este ataşat unei administraţii medico-sanitare pe cale de a se constitui. Modelul, aluziv sau declarat, este cel al Europei cu vocaţie civilizatoare. Pentru Constantin Moroiu, profesor obştesc de legi la şcoala rumânească de la Sf. Sava, autor al Disertaţiei pentru îndreptarea puşcăriei din Bucureşti, cu o arătare pe scurt de sistima temniţilor inglizeşti şi cu o instrucţie pentru dipartamentul de criminal, redactată între 1827-1829, după ce mai înainte fusese unul dintre primii bursieri trimişi de statul român la studii în străinătate, iubirea de omenire este nu doar temeiul virtuţilor soţiale, ci şi fundamentul oricărei politici corecte: „Iubirea de omenire, temeiul virtuţilor soţiale, simţită acum în mai toată luminata Evropa de tot felu de persoane, întărită prin sfânta Evanghelie între creştini cei adevăraţi […] consfinţită în orice condică de legiuire politicească, s-a făcut în zioa de astăzi puntul cel dintâiu al dulceţi oblăduirilor evropeneşti şi povăţuirea guvernurilor spre desăvârşirea siguranţii neamurilor ce să adăpostesc supt umbra părintescului schiptru a cârmuitorilor săi. Acestea dar văzând acum şi dumneavoastră, nu aşi putea suferi ca numai fiii Valahiei, adevăraţi strănepoţi ai romanilor, să nu simţă mântuitoarele efecturi ale iubirii de omenire […].²⁰

În prima jumătate a secolului al XIX-lea, buna întocmire a operelor de binefacere ajunsese deja să fie văzută ca semn al progresului, dar şi ca dovadă de patriotism: „Aşezările cele iubitoare de omenire, atât mai mult izbutesc, precât neamurile înaintează spre civilizaţie. Pentru aceasta dar iubitorii de patrie stăpânitori ocrotindu-le arată nu numai iubirea de omenire a sufletelor lor ci încă şi îngrijirea ce au pentru binele obştesc”²¹.

Nicolae Minovici către 1920

Aproape două decenii mai târziu, Iulius Barasch, personaj cu o carieră medicală, dar şi administrativă importantă, autor al primului curs popular de igienă la noi, susţinea unitatea de esenţă a civilizaţiei europene (”Oare trebue să ne plângem pentru această uniformitate care domneşte între naţiunile civilizate? Nici decum! /…/ oamenii de diverse naţiuni şi rase, care, cu toate diversităţile lor, sunt numai o speţă de fiinţă, sunt fraţi ieşiţi toţi dintr-un sân”²²) şi valoarea axiomatică a filantropiei. ”Triumful societăţei moderne” este înţeles ca ”efectul crestianismului”, care a făcut din compătimire (filantropie) ”un axiom public, un fundament social al statelor moderne”. ”Acum cu cât o naţiune e mai civilizată, mai luminată şi mai puternică, cu atât se sileşte mai mult a se destinge prin strălucirea şi mulţimea stabilimentelor sale de binefacere /…/ căci astea sunt gloria naţiunilor şi totdeodată garanţia sănătăţei lor publice”. Filantropia, înţeleasă în sensul creştinesc al termenului, devine temeiul unei solidarităţi care asigură sănătatea şi integritatea fizică a corpului social, dar şi logica intrinsecă a coeziunii sale: ”Providinţa devină ne-a făcut pe noi oamenii solidari unul pentru altul; dacă neglijăm sănătatea săracilor, ca să nu se întinză boalele între dânşii, negreşit epidemiile care vor eşi din aceste neîngrijiri nu vor alege între sărac şi bogat, şi moartea va bate la poarta palatului ca şi la fereastra dărâmată a bordeiului sărmanului”²³.

Volumul aduce lămuriri asupra practicii cerşitului, reglementarea cerşetoriei în secolul al XIX-lea, dezvoltatea unor antidoturi de asanare socială precum „Eforia Caselor Făcătoare de Bine” (1832-1850) şi „Casa Copiilor Orfani”. Aflăm informaţii aduse la zi despre primele încercări de a oferi sprijin financiar la bătrâneţe sau în situaţii speciale prin obţinerea pensiei, realitate cunoscută prin aşa zişii „familişti cu bileturi”. Ligia Livadă-Cadeschi oferă la final de studiu un capitol destinat unor proiecte de igienă socială, primele din ţara noastră, puse în practică între anii 1850 şi 1900 de către o serie de personalităţi medicale precum: C.D. Severeanu, dr. Iacob Felix, dr. George Proca şi dr. Nicolae Minovici. Ultimul trece pragul secolului XX cu o serie de instituţii absolut inovatoare pentru medicina şi igiena socială românească: înfiinţarea Societăţii „Salvarea” şi odată cu ea apar „Biroul pentru asistenţa în muncă a cerşetorilor din Bucureşti” şi „Şcoala Samariteană” destinată reintegrării sociale a prostiuatelor. Se întâmpla în anul 1905.

Note

1 Philippe Sassier, Du bon usage des pauvres. Histoire d’un thème politique (XVIe-XXe siècles), Ed. Fayard, Paris, 1990, p. 7.

2Ibidem, p. 107.

3Ibidem, pp. 130-131.

4Ibidem, p. 146.

5Ibidem, p. 138.

6Ibidem, p. 176.

7Ibidem, p. 248.

8Ibidem, p. 230.

9 Catherine Duprat, Usages et pratiques de la philanthropie. Pauvreté, action sociale et lien social, à Paris, au cours du premier XIXe siècle, vol. II, Association pour l’étude de l’histoire de la sécurité sociale, Paris, 1997, pp. 1192-1193.

10 Apud ibidem, p. 1193.

11 Pentru apariţia şi evoluţia preocupărilor de asistare a săracilor în secolul al XVIII-lea, Ligia Livadă-Cadeschi, De la milă la filantropie. Instituţii de asistare a săracilor din ţara Românească şi Moldova în secolul al XVIII-lea, Nemira, Bucureşti, 2001.

12 V. A. Urechia, Istoria românilor, tom VII, Bucureşti, 1895, pp. 465-471.

13 Andrei Pippidi, Tradiţia politică bizantină în ţările Române în secolele XVI-XVIII, Ed. Academiei, Bucureşti, 1983, pp. 215-217.

14 Pentru cauzele şi natura decadenţei Principatelor în epoca fanariotă, Vlad Georgescu, Mémoires et projets de reforme dans les Principautés Roumaines (1769-1830), Association Internationale d’Etudes Sud-Est Européennes, Bucureşti, 1970.

15 O interpretare recentă despre percepţia românilor asupra domnilor şi a epocii fanariote la Mihai Chioveanu,, The Constitutive Other. Topical and Tropical Phanariot in Modern Romania, în ”Studia Politica. Romanian Political Science Review”, vol. IX, nr. 2/2009, pp. 213-228.

16 Pentru tabloul complet al calamităţilor naturale, Paul Cernovodeanu, Paul Binder, Cavalerii Apocalipsului. Calamităţile naturale din trecutul României (până la 1800), Ed. Silex, Bucureşti, 1993.

17 Mircea Popa, La circulation monétaire et l’évolution des prix en Valachie (1774-1831), Ed. Academiei, Bucureşti, 1978, p. 25.

18 Pentru bibliotecile boiereşti, Cornelia Papacostea-Danielopolu, O bibliotecă din Moldova la începutul secolului al XIX-lea. Biblioteca de la Stânca, în Studii şi cercetări de bibliologie, V (1963) ; C.I. Karadja, Une bibliothèque moldave au début du XIXe siècle: le grand écuyer Ion Balş, în Académie Roumaine, Bulletin de la Section Historique, 1947; Cornelia Papacostea-Danielopolu, Lidia Demeny, Carte şi tipar în societatearomânească şi sud-est europeană (secolele XVII-XIX), Ed. Eminescu, Bucureşti, 1985; Corneliu Dima-Drăgan, Biblioteca unui unamist român, Constantin Cantacuzino Stolnicul, Bucureşti, 1967.

19 Roxane D. Argyropoulos, Modification du mode de vie et rôle de mentalité dans les Balkans (XVIIe-XVIIIe siècles), în “Etudes Balkaniques”, nr. 1, 1991, pp. 54-55.

20 Ovid STĂNCIULESCU, Cercetări asupra regimului penitenciar român din veacul al XIX-lea. Cu un studiu necunoscut al lui Constantin Moroiu, „profesor obştesc de legi la şcoala rumânească de la Sf. Sava”, Cluj, 1933, pp. III-IV.

21Buletin Gazetă Oficială, Ţara Românească, 1838, nr. 24 (3 aprilie), pp. 93-94.

22 Iulius Barasch, Curs de igienă populară, Bucureşti, 1857, p. 96.

23Ibidem, pp. 114-115.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.