Încăierarea din Consiliul Superior al Magistraturii reprezintă încă o luptă între forţele exterioare justiţiei, din interminabilul război pentru controlul politic asupra acesteia, declanşat odată cu sfârşitul anului 1989. De data aceasta a ieşit la suprafaţă, destul de vizibil, o parte din ceea ce, de multă vreme, se întâmplă în adâncuri şi am convingerea că se va mai întâmpla mulţi ani de-acum înainte.
În demnitatea profesiei lor, mulţi dintre magistraţi au hotărât revocarea celor despre care şi-au dat seama că nu-i reprezintă pe ei. Din păcate, justiţia n-a aparţinut niciodată magistraţilor, ci doar alternativilor câştigători ai luptei, purtând pe umeri steagul în culoarea politicului de la putere. Magistratul autentic constituie publicul, adică veşnicul terţ perdant. Din toată această poveste, singurul câştig pentru magistratură îl reprezintă gestul suprem al solidarităţii umane.
Până acum, în România n-a existat interes pentru o curăţenie adevărată, binefăcătoare, care să însănătoşească trupul bolnav al societăţii româneşti, ci, dimpotrivă, s-au luat toate măsurile pentru ca agenţii patogeni să rămână şi să se înmulţească, în continuare, în corpul infestat, aflat, de multă vreme, în delir. Dinlăuntrul sistemului judiciar au fost extrase câteva exemple negative insignifiante, care nu rezolvă, nicidedecum, esenţa. Evident, a fost folosită de-acum împământenita metodă a arestărilor preventive în direct. Procedându-se astfel, a fost creată aparenţa unei lupte împotriva corupţiei din justiţie. Însă, în mod deliberat, au fost ocolite singurele instrumente eficiente, care ar pune capăt tuturor reformelor propagandistice şi ar fi în măsură să creeze un corp puternic de magistraţi, atât de necesar şi de nedorit, şi anume adoptarea, într-o formă cât mai completă, a legii lustraţiei şi deparazitarea de serviciile secrete, covârşitor politizate. Un ideal, fără nici o şansă de împlinire.
De aceea, în clipele de profundă oboseală, îmi spun că justiţia ne-a fost confiscată. Cu toate acestea, există o urmă de justiţie adevărată, abia respirând, cea din sala de şedinţă. Ea aparţine judecătorului şi părţilor din dosare, condiţionat, însă, de puterea fiecărui judecător în parte de a-şi asuma riscul soluţiei, independent de consecinţe, pe care, încă, le suportă singur. Este o justiţie de subzistenţă.
Mi-aş fi dorit ca judecătorii, în apărarea profesiei şi a statutului, să reacţioneze la încălcarea independenţei lor, prin modificările aduse răspunderii discipinare şi deontologice a magistratului, care-l reduc la tăcere şi-l transformă într-un organism primitiv şi comod. Să fie solidari cu un coleg procuror de la inspecţia judiciară, sancţionat disciplinar pentru că a avut verticalitate. Să susţină adoptarea legii lustraţiei, prea îndelung ocolită în societatea românească. Decenţa unui magistrat, rezerva lui impusă de lege şi cenzurată de bunul-simţ nu trebuie împinse la graniţa laşităţii.
Justiţia nu a existat şi nu trăieşte prin instituţiile sale anexă, greoaie şi costisitoare, scoase din posesia magistratului, ci subzistă prin înşişi magistraţii de carieră şi de caracter, care-şi apără profesia singuri, aşa cum pot, cu riscuri şi cu sacrificii. O specie rară, dar care nu va dispărea, oricâte eforturi s-ar depune.
Daniela Panioglu
judecător
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.