“Teatrul înseamnă acum şi aici”

Marius Bodochi este actorul cu un destin aparte, care trăieşte cu patimă pe scenă creând personaje memorabile. Are forţă de seducţie, magnetism, un amestec de gheaţă, de indiferenţă, de dragoste şi căldură. Sensibil şi pasional, cu un timbru special venit parcă din altă lume, cu o dicţie perfectă, are forţa de a o lua mereu de la capăt. Consideră că fără iubire nu se poate face nimic pe lumea asta.

Ce te-a determinat să alegi această profesie?

La început am vrut să fac balet, dar tatăl meu, care era un ardelean “neaoș”, s-a împotrivit acestui vis al meu. Apoi, elev fiind, am văzut Ifigenia, în regia lui Vlad Mugur, cu splendida actriță Silvia Popovici, care juca alături de Melania Ursu, Silvia Ghelan, George Motoi. A urmat o perioadă dificilă în viața mea, tatăl meu murind, a trebuit să muncesc ca să-mi întrețin familia. M-am dus la Târgu Mureș să fac teatru, pentru că era aproape de casă. Experiența mea teatrală s-a oprit apoi la Teatrul din Satu Mare. Am avut șansa să debutez pe scena Teatrului Național din Cluj, în prezența unor regizori care m-au marcat în mod deosebit: Victor Ioan Frunză și Mihai Mănuțiu. Mă gândesc la Marat-Sade și Săptămâna luminată. Cu sinceritate vă spun că actele biografice sau fișele de repertoriu nu pot reconstitui întotdeauna drumul formării unui artist.

Lăsăm în urmă, ca într-o poveste, semne și mărturii pentru o eventuală regăsire a acestui drum. Nimic nu este de lepădat. Nici erorile, nici greșelile, nici reușitele…

Cred că nimic din dramaturgia clasică și cea modernă nu îți este străin, abordând personaje investite de Eugen Ionescu, Shakespeare, Moliere, Erdman, Dejan Dukovski, Eric Emmanuel Schmitt… Ce creatori importanți te-au marcat, care ți-au fost maeștrii?

M-a marcat, în primul rând, fosta mea soție Melania Ursu, de la Cluj…

Era o excelentă actriță de teatru și film. Mi-o aduc aminte în Hecuba, în Macbeth cu Anton Tauf, în Filumena Marturano cu Dorel Vișan în Divorț în stil italian… Mi-o amintesc și acum în filmul Alexandru Lăpușneanu, în regia Malvinei Urșianu, unde era Doamna Chiajna. În Cluj, pe vremea aceea, erau cunoscute două mari actrițe: Melania Ursu, alături de marea tragediană Silvia Ghelan.

S-a discutat mult pe tema diferenței de vârstă dintre noi, deși nu era chiar atât de mare, ci doar de 13 ani. Am iubit-o mult. Primele gusturi teatrale mi le-a relevat ea. Mi-a arătat numai partea frumoasă a teatrului, n-am auzit o bârfă, vreo vorbă urâtă despre vreun coleg. Găsea argumente să-l apere. Eram un tânăr absolvent de facultate. Apoi, m-au marcat întâlnirile cu oameni importanți. Debutul meu la Teatrul Național din Cluj a fost în Trenul cu lapte nu mai oprește aici de Tennessee Williams, unde jucam rolul principal masculin, Cristopher Flanders, alături de Silvia Ghelan. A fost o experiență extraordinară, să te duci pe o scenă atât de mare. Apoi, a fost profesorul meu, Constantin Codrescu, la Târgu Mureș, de la care am învățat lucruri extraordinare. În teatru și în aflarea unui rol, important este să scormonești adevărul, să cauți adevărul. Mi-a rămas în minte și Horia Bădescu, un poet foarte bun, dar și om de teatru. Am cultivat cu dânsul o prietenie cu respect, deschizându-mi drumul în special spre recitaluri de poezie, pe care le făcea lunar la Radioteleviziunea din Cluj. Așa am ajuns să recit alături de marii actori Leopoldina Bălănuță, Ovidiu Iuliu Moldovan, Gheorghe Cozorici, Valeria Seciu, Ion Caramitru. În anii ‘90, domnul Ion Caramitru m-a luat cu el într-un turneu în Ardeal în recital Eminescu, care mi-a produs o mare bucurie.

Când am pornit să fac această profesie, veneam foarte des în București să mă încarc cu spectacolele de aici. Aveam pe vremea aceia 6 idoli: Ștefan Iordache, Ovidiu Iuliu Moldovan, Ion Caramitru și Olga Tudorache, Gina Patrichi, Valeria Seciu, care mi s-au părut cel mai aproape de sufletul meu, de gândurile mele. Dumnezeu a fost bun cu mine, întrucât i-am avut parteneri de scenă. Am jucat într-un spectacol captivant cu Olga Tudorache în Regina mamă de Mario Santanelli, în rolul lui Alfredo, cu Gina Patrichi în Antoniu și Cleopatra la Cluj, și cu Valeria Seciu în spectacole de poezie, la radio  cât și în piesa Un tramvai numit dorință, unde domnia sa juca Blanche, și eu, Standley.

A fost un spectacol de teatru radiofonic reușit. Dar, desigur, în teatru îți trebuie să ai noroc. L-am avut, întrucât m-am întâlnit cu mari regizori, cu actori fascinanți, cu roluri importante. În primul an de actorie, făceam o navetă benefică între Satu Mare, pentru că acolo fusesem repartizat, și Cluj, care era un oraș închis. Jucam la Cluj în 4 spectacole, în Trenul cu lapte nu mai oprește aici, în Othello, de Shakespeare, în El din Nu sunt Turneul Eiffel al Ecaterinei Oproiu, și eram pictorul Emil în Pământul făgăduinței al lui Radu Bădilă. La Satu Mare jucam în dublu rol, cu o distribuție tânără, într-o piesă foarte bună, Amfitrion a lui Peter Hacks. A fost un început fast. Și mai interpretam rolul lui Jimmy Porter din Privește înapoi cu mânie pe scena Teatrului din Târgu Mureș.

A fost o experiență extraordinară ca un tânăr absolvent de institut să joace în 7 spectacole importante. Dar ai sărit peste niște lucruri esențiale, după mine, rolurile memorabile pe care le-ai interpretat pe scena clujeană: Constantin din Săptămâna luminată de Mihai Saulescu, în regia lui Mihai Măniuțiu, Cleonte din Burghezul gentilom, de Moliere, Henry al II-lea din Beckett de Jean Anouilh, regia lui Victor Frunză, Dyonisoss din Bacantele, de asemenea în regia lui Mihai Măniuțiu, Bolinbrocke din Richard al II-lea, în montarea aceluiași regizor, Oberon din Visul unei nopți de vară, în regia lui Victor Ioan Frunză, Hemon din Antigona de Sofocle, în regia lui Elemer Kinkszes, ispititorul Reginald din Omor în catedrală, de Thomas Eliot, în regia lui Mihai Mănuțiu. Dar rolul care ţi-a marcat cariera este regele din Regele moare de Eugen Ionescu, în regia lui Victor Ioan Frunză. Și, revenind la ceea ce-mi povesteai despre turnee, cred că acesta a fost un lucru foarte bun. Din păcate, astăzi se fac din ce în ce mai puține turnee. Pe scena Teatrului Național când ai debutat?

Am debutat în 1997. Mă întâlnisem cu maestrul Horea Popescu la Cluj în Avram Iancu, un spectacol după Lucian Blaga. Începusem să fac film de televiziune. Apoi m-au invitat la București ca să preiau rolul Cavalerului Hans, pe care îl începuse Adrian Pintea, în Ondine, de Jean Giraudoux. După aceea, Mihai Măniuțiu m-a distribuit în 2 spectacole: în rolul Henry Bolinbrocke, din Richard al II-lea de Shakespeare, alături de Marcel Iureș, Oana Pelea și Adrian Titieni, și în Dyonisoss din Bacantele. Andreea Vulpe mi-a propus să joc în Regele și cadavrul în care interpretam 6 personaje.

Ce s-a schimbat în sufletul tău ca artist în această perioadă?

Niciodată nu m-am lăsat amăgit de câte roluri am realizat, pentru că nu contează ce ai făcut acum o oră, pentru că teatrul înseamnă acum și aici. Nu poți să le explici spectatorilor că ai avut o zi proastă sau că aseară ai avut un spectacol extraordinar. Teatrul e clipa asta. Nu mai contează trecutul decât pentru tine. Contează ce lași tu în sufletul unui om, în mintea lui. De asta e și atât de frumoasă această profesie. Nu e bine să privești înapoi cu mânie. Trebuie să privești înapoi cu înțelepciune și înainte cu încredere. Și să nu uiți niciodată că teatrul înseamnă acum și aici.

Rolurile tale sunt la fel ca viața, uneori sunt pline de lumină, fericire, iar alteori, ca și în Regele moare, apăsătoare, încărcate de amărăciunea vieții, de tristețe.

Dacă din bucurie putem învăța multe, bucuria e ca o baie care te curăță de reziduuri, întristările și problemele sunt ca o furtună peste care tu trebuie să treci ca să ajungi la o baie de lumină și frumos. E nevoie și de asta pentru că nu poți aprecia starea de bine dacă nu treci prin celelalte. Nu poți întotdeauna să fii senin fără să te gândești la ce se întâmplă cu tine, cu familia ta, cu cei dragi și cu cei din jur. Eu aveam niște răbufniri, un Eu pronunțat, ca personajul din Regele moare. Eu nu mor, eu, eu eu… “O să mor peste 40 de ani, 50 de ani, peste 300 de ani, o să mor când o să vreau eu, când o să am timp”. Dar având astfel de impulsuri, ele nu sunt bune, sunt negative. Şi atunci am încercat să-mi limpezesc gândurile.

Mergeam în spatele Pieții Obor, mi-aduc aminte, și acolo sunt mulți oameni care vând pe niște tarabe te miri ce, un pliculeț de zahăr, sau niște lucruri ruginite, furculițe vechi, ceasuri Pobeda. Mă duceam și cumpăram aceste nimicuri. Le luam și, când vânzătorul se uita în altă parte, eu i le puneam la loc. Simțeam bucuria din ochii ochii lor pentru că reușeau să vândă ceva ca să-şi cumpere o bucată de pâine. Și-mi spuneam: uite cum se bucură acești oameni pentru că au reușit să vândă ceva. Vorbeam cu mine și gândeam: Dumnezeu mi-a dat atât de mult. Ce-i cu ieșirile astea ale tale, Marius? Faci televiziune, faci film, joci, ai întâlniri senzaționale, faci ce-ţi place și pentru asta tu primești bani, și uneori nu puțini. Deci de ce ești tu nefericit?! Pentru că ești artist? Ia caută partea bună a lucrurilor și amărăște-te pentru lucruri importante, pentru oamenii pe care i-ai văzut, care-și întind pe o pungă de plastic de un leu ceva care trebuie vândut pe doi lei ca să supraviețuiască. Problema este că acești oameni există, trebuie să ne gândim și la ei, nu poți să treci indiferent. Şi asta, apropo de rolurile încărcate de neplăcerile vieții.

Când ești pe scenă, ești cu tine, cu personajul din rol, cu Dumnezeu. Cu cine simți că te întâlnești?

Pe scenă, mă simt bine cu partenerii. Sunt roluri unde ajungi să fii atât de concentrat încât să te identifici pe perioade scurte cu personajul… Dar, totuși, ești actor, asta înseamnă că acționezi, interpretezi, nu trebuie să te duci la suprapunerea totală cu personajul, pentru că atunci nu mai e artă. E important cine îți dă replica.

Și cu toate astea în actorie, dacă nu ai un strop de nebunie, nu poți să faci la perfecțiune această profesie.

E foarte bună și detașarea. Încerci să vezi lucrurile și de pe scenă și din afară, pentru că trebuie să ai control. Nu poți avea control, dacă nu vezi ce e în dreapta și în stânga. Sunt și momente de identificare, așa cum spuneai, în care trebuie să te pliezi. Trebuie să fii foarte atent.

Dar, după terminarea spectacolului, cum ieși din pielea personajului?

Durează ceva. Sigur că îmi fac o evaluare a fiecărui rol. Am un obicei: îmi scriu textul și pe acea foaie de hârtie adaug multe notații, care îmi țin mie memoria afectivă. Întotdeauna parcurg textul înainte de spectacol împreună cu notațiile pe care le-am făcut, așa că am niște puncte de sprijin jucând 15-20 piese de teatru concomitent, într-o lună. Cred că trebuie să te demachiezi și pe dinăuntru, și pe dinafară. Altfel, riști să trăiești cu iluzia unei alte lumi.

Este teatrul astăzi un furnizor de simboluri, de emoții?

Ar trebui să fie. Nu-mi place să spun că teatrul trebuie să educe. Teatrul trebuie să-l bucure pe om, să-i ofere bucurie la nivelul simțurilor lui, el vine, vede, aude, se emoționează, râde, se pierde în poveste. Trebuie o implicare-detașare în poveste. Publicul trebuie să rămână cu ceva și nu vine la teatru cu dicționarul de simboluri. El trebuie să înțeleagă și, mai ales, să simtă. Într-o sală, sunt și profesori universitari, medici, dar și femei de serviciu. Una dintre cabinierele mele iubește atât de mult teatrul, încât cunoaște chiar replici din spectacole.

Valeria Seciu îmi mărturisea într-un interviu că și-ar fi dorit să trăiască în altă epocă. Ție când ți-ar fi plăcut să trăiești?

Mi-ar fi plăcut să mă nasc peste vreo 20 de ani, pentru că trăiesc cu senzația că lumea evoluează spre ceva bun. La un moment dat, oamenii vor descoperi că lucrul cel mai important pe lumea asta este să iubești. Oamenii iubesc mai puțin, acum e mult egocentrism. Îmi place să cred că oamenii vor avea timp să se întoarcă la iubire, să trăiască într-o baie de lumină. Uitându-mă la tinerii colegi, de 22-24 de ani, ei au o parte luminoasă. I-am învățat pe aceștia că limba română poate fi o limbă frumoasă dacă folosim vocalele și diftongii cum trebuie. Altfel, auzi numai niște sunete guturale. Dacă nu îmbraci consoanele frumos, limba română sună urât.

De ce crezi că actorii tineri nu mai au timp să creeze? Nu trăiești cu impresia că fac prea multe concesii? Și știm cu toții că traseul spre performanță este altul.

Sunt în cunoștință de cauză pentru că am fost 12 ani lector universitar între 1991-2000 la Universitatea „Babeş Bolyai”, la Facultatea de Teatru și Televiziune. Am avut ambiția să construiesc cât mai temeinic personajul așa încât să nu-mi reproșez prea multe la premieră. Întotdeauna am gândit că spectacolul este o artă de echipă. Într-adevăr, cred că unora le lipsește dicția deoarece sistemul de învățământ s-a schimbat. În Facultatea de Teatru, s-au redus mult orele artei expresiei vocale. Aceasta cuprindea mai multe submaterii: expresia cuvântului, dicție și canto, și totodată ultima includea, la rândul ei, o altă secție de tehnică vocală unde învățai să respiri, să-ți cunoști foarte bine capacitățile tehnice. Așa cum cântăreții de operă fac exerciții speciale pentru a atinge notele pe care le vor, așa ar trebui să facă și actorii. Din păcate, acum nu mai există ore individuale. Am lucrat cu niște tineri și aș putea să vă spun că nu știau cum să respire. Făceam cu studenții niște exerciții fizice foarte grele, îi puneam să stea suspendați pe un bătător în curtea facultății unde trebuiau  să spună, pe o singură respirație, versurile din Scrisoarea a III-a. Actorul trebuie să se ducă pe o idee și nu poate să facă pauză pentru că nu se mai înțelege ideea. Chiar dacă îți piere aerul, tu, ca actor, trebuie să respiri insesizabil pentru spectator.

Joci acum într-o mulțime de spectacole pe scena TNB și aș cita numai câteva dintre ele: în rolul lui Simon din Butoiul cu pulbere de Dejan Dukovski, în regia lui Felix Alexa, în Miles din Două pe față, două pe dos de Theresa Rebeck, o comedie inteligentă de moravuri, avându-le ca partenere pe Lamia Beligan, Irina Cojar, în Leon din Omul care a văzut moartea, o comedie de succes de Victor Eftimiu cu Lari Georgescu și Costel Constantin, în rolul Colonelului din Terorism de Vladimir și Oleg Presniakov, în regia lui Felix Alexa, dar și în Ken Gorman din Bârfe, zvonuri și minciuni de Neil Simon, în regia lui Ion Caramitru. Cât de adevărat sună în aceste momente viziunea dramaturgului! Și nu pot să nu-mi amintesc cu dragoste de rolul tău Alfredo alături de regina teatrului, Olga Tudorache, în Regina mamă. Mi-au rămas pe retină și rolurile din Visul unei nopți de vară de Shakespeare… cât și din Sinucigașul de Nikolai Erdman, unde l-ai avut ca partener pe Dan Puric.

Mai joc în 3 spectacole independente, ca să zic așa, unul pe care l-am făcut la Teatrul de Comedie, Elixirul cu Maia Morgenstern în regia lui Marcel Țop, despre virtualizarea excesivă a relațiilor umane în care răzbate ca un laitmotiv “Nu vă fie frică, faceți dragoste”. Între timp, îl mai jucăm şi la alte teatre din București… Mai am un spectacol, Chirița-n carnaval, pe care l-am regizat, după scenariul lui Alecsandri, unde am parteneri de scenă pe Rodica Popescu-Bitănescu și Anca Sigartău. Și mai am un spectacol, O afacere rusească, un scenariu după Cehov, cu Anca Sigartău și Rodica Ionescu, și cu care umblăm prin turnee… Și mai joc în 2 spectacole la Teatrul din Constanța, Dyonisoss după Bacantele lui Euripide, în regia italianului Danielle Salvo, care excelează în a pune în scenă teatrul antic, și în Ursul după Cehov, o piesă la granița dintre ridicol și tragic despre oameni în criză, montat de Felix Alexa. După câte vedeți, Felix Alexa este unul dintre regizorii mei preferați pentru că realizează montări fantastice, originale.

Ai făcut timp de 15 ani, ca realizator, și emisiuni de televiziune. Din păcate, sunt mâhnită că, la TVR, cultura a trecut pe programul 3.

Am fost moderator și prezentator la posturile de televiziune Acasă, la Prima TV, unde am realizat Povești de iubire, la Televiziunea Română, unde am avut emisiunile Honoris Causa, Revolta clasicilor și unde mă exprimam și ca actor. Am mai făcut și Videoterapia, Timpul chitarelor.

Dar nu aș vrea să omiți și partiturile realizate în cinematografie.

Mi-a plăcut rolul lui Vlad Nemuritorul din Dracula, the Impaller, dar și partiturile Cara, din Craii de Curte Veche, de Mircea Veroiu, sau Caius din Femeia visurilor în regia lui Dan Pița.

Ce proiecte ai pe masa de lucru?

Acum am început repetițiile cu Marina și Ulay la Teatrul Dramaturgilor Români în regia lui Alexandru Noghi, un tânăr foarte talentat, care a studiat regia la Londra și cu care am realizat, pe fonduri europene, un spectacol Ovidius, la Teatrul Bragadiru. Este o poveste interesantă despre artistul vizual Marina Abramovici, un personaj erotic, un icon al artei contemporane, într-o mare vogă în Occident. Manifestul ei este: „Artistul este un univers”. Marina a cucerit întreaga lume atât ca interpret, cât și prin performance. În această piesă scrisă de Edith Negulici îmi dă replica Maia Morgenstern. Prima dată, am făcut un spectacol-lectură la Teatrul din Timișoara. Au venit atât de mulți spectatori, cam în jur de 1.500, încât am hotărât cu Maia să ne mișcăm, să fie un strop de teatru. Și am jucat așa, ca o improvizație asumată. De acolo, am fost invitați la Teatrul din Novisad. Succes mare și acolo. Vom avea premiera pe 13 aprilie. Tot cu Alexandru Noghi voi face la Centrul Cultural European, pe strada 11 iunie, un spectacol pe un text de Ștefan Caraman. Voi juca cu Maia Obretin și cu Ion Dichiseanu.

Unde îți place să te refugiezi din lumea asta „nebună”?

Am descoperit un loc fascinant lângă Petroșani datorită unor oameni din cinematografia maghiară. Am făcut un film, Drumul Iscăi, despre niște copii defavorizați din Valea Jiului, și am găsit acolo un loc mirific, sălbatic, cu oameni calzi. Acolo trăiesc așa-numiții momârlani. Îmi place și la mare, dar în locuri cât de cât liniștite, unde mă duc foarte des, la Năvodari, ca să aud marea și pescărușii.

A jucat șansa un rol în viața ta?

Da, unul mare. Nu poți face meseria asta fără noroc, însă trebuie să te duci în întâmpinarea lui. Și Olga Tudorache îmi spunea adesea: „Ce talentat este X, să-i dea Dumnezeu noroc”. Dacă îmi pun ceva în minte, trebuie să fac, nu mă las. Tocmai de aceea sunt egoist pentru că, atunci când primesc un nou rol, mă obsedează zi și noapte. Deși recunosc că sunt și un om foarte încăpățânat.

Deși Fecioarele, de obicei, nu sunt încăpățânate…

Dar am ascendent în Scorpion… Contează foarte mult ce-ți oferi tu, să nu-i neglijezi niciodată pe cei apropiați, părinți, copii. Te îmbogățește teribil să ai grijă de cineva drag. Dumnezeu mi-a dat gândul cel bun și în ultimii 4 ani din viață ai mamei am luat-o lângă mine. Și asta a fost un lucru foarte bun. Eu am plecat de acasă la 20 de ani și nu știam cum e mama. Am stat foarte puțin cu ea. Mi-am zis: “O, Doamne, ce puteam pierde…” și nu mi-aș fi iertat niciodată. Plecarea ei nu am văzut-o ca pe ceva rău, ci ca pe o plecare într-un loc cu siguranță mai bun. Așa spunea ea… Eram pe scenă când am aflat că a plecat… şi am continuat spectacolul pentru că aşa şi-ar fi dorit ea.

De ce altceva îți mai e dor?

De oameni sinceri. Mi-e dor de normalitate. Din păcate, nu trăim acum într-o normalitate, dihonia a cuprins societatea românească. Politicul dezbină oameni. Din senin, oameni la care ai ținut foarte mult, cu care erai prieten, îți fac reproșuri… E trist…

Spune-mi câteva roluri din largul tău portofoliu pe care le iubești?

Mi-a plăcut foarte mult Salieri din Amadeus, după Peter Schaffer, regele din Regele moare, Avram Iancu și Miles din Două pe față, două pe dos.

Ai avut un moment când ai vrut să-ți spui “Doamne, oprește clipa…”?

Nu, n-am vrut, nici pe scenă, nici în viață. Nu vreau să mă hrănesc din ceva ce oricum trece. Cred că trebuie să găsești frumusețea în fiecare clipă.

Nu trăieşti cu senzația că te pulverizezi ducând viața atâtor personaje?

Consider că personalitatea unui actor nu se fărâmițează prin eroii pe care îi interpretează. Numai pe scenă am puterea să tind spre perfecțiune. Căci ce este teatrul decât joc?!

Cum ai trecut peste eșecuri?

N-am dat vina pe nimeni. Eșecurile trebuie luate ca pe niște lecții de așa nu. Și înveți din ele. Mi-aduc aminte că jucam la Cluj într-o piesă Don Juan la 38 de ani, cu o distribuție extraordinară, în regia lui Jean Dusessois. Spectacolul n-a plăcut publicului. Băiatul meu, care avea atunci 12 ani, după premieră mi-a zis: “Ce bine că ai avut adidași Puma, că am avut la ce să mă uit.”

Ce te neliniștește în lumea de azi?

Răutatea, bârfa gratuită, încrâncenarea și lipsa de compasiune. Și asta se extinde și în relații.

În ce crezi?

În Dumnezeu. Noi ar trebui să ne alimentăm sufletul și gândurile cu apă vie. Totul îți dă credința. Atunci când spui o rugăciune, simți că deja se schimbă ceva. O văd și acum pe mama când se ruga. Stăteaîn genunchi, și atunci când o chemam, mă duceam în camera ei și aveam senzația că acolo era o altfel de lumină și o vedeam cum se ruga atât de concentrată… Uite, așa trebuie să facem și noi la teatru. La fel am simțit, când am jucat cu Olga Tudorache: răspândea o extraordinară energie solară, uitai că ești pe scenă. Talentul e un dar de la Dumnezeu.

Ai iubit?

Da, am iubit mult. Și am fost iubit. Și, din păcate, nu am fost întotdeauna ușă de biserică. Am avut experiențe superbe, însă am avut și dezamăgiri. Îl iubesc mult pe băiatul meu, Alexandru, pe care eu l-am crescut. Acum are 36 de ani și lucrează la MTV în Amsterdam. Compune muzică electronică. De ziua lui, anul trecut, în 19 iunie, am avut un spectacol cu Elixir, alături de Maia Morgenstern, la Bruxelles. A venit și el. Avem o comunicare excepțională. Uite, astăzi i s-a făcut dor de mine și a venit numai pentru o zi și jumătate.

La ce visezi?

Am două lucruri sfinte: actoria și băiatul meu. Îmi doresc să-i fie lui Alexandru bine, să fie fericit, iar eu să fiu sănătos și să lucrez mult timp.

Spune-mi o replică mai aproape de suflet.

Îmi place o replică a unui personaj pe care nu l-aș putea juca, apropo de adevăr și minciună. Personajul Blanche Dubois, din Un tramvai numit dorință afirmă, atunci când este acuzată că minte: „Eu nu spun adevărul, eu spun ceea ce ar trebui să fie adevărat”.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.