TRĂIRILE MALEFICE (26)

În acest spațiu, puteți citi opera lui Gheorghe Schwartz Trăirile malefice apărută la Editura Actual din Cluj-Napoca în 2022

Femeia din vis

Emil Dan Adam nu se putea obişnui cu faptul că trăia de peste şase luni singur. Ori de câte ori se întorcea din oraş, încă mai rămânea uimit când, descuind uşa apartamentului, nu auzea voci din încăperi, nu găsea paltoane pe cuier şi totul, chiar şi aerul stătut, era nemişcat din clipa de când plecase el de acasă. Era o uimire în sine aceasta, pentru că atunci când se întâmplă să găsească pe cineva în locuinţă, uimirea nu i se destrămă, ci îi crescu şi mai mult.

Deci, ajungând acasă, ca de obicei, după ce mâncase la cantina întreprinderii şi după ce mai întârziase în magazinul cu autoservire de la parterul blocului, încărcat fiind cu bagaje, îi veni să apese cu cotul, ca pe vremuri, butonul soneriei. Însă, neavând să se aştepte la vreun efect în urma acestui gest, aşeză servieta, sacoşa şi celelalte două pungi de plastic pe ştergătorul de picioare (pe care ar fi, totuşi, cazul să-l mai cureţe din când în când, îşi spuse, în timp ce-şi căuta cheile prin buzunare).

De data aceea, simţi un iz special în hol, un aer pe care nu reuşi să-l claseze de la început în vreun fel. Se descălţă de pantofii uzi şi-şi scoase şi ciorapii leoarcă. Îşi atârnă paltonul pe cuier şi reveni desculţ pe palier pentru a lua bagajele, pe care le cără în bucătărie. Ordinea de aici îl înspăimântă. O clipă, trăi speranţa că s-a întors Silvia cu copiii, dar şi-a amintit în aceeaşi clipă că în ziua aceea nefericită, când plecase trăgând pur şi simplu uşa cu yale după ea, soţia îi lăsase alături de scrisoare şi cheile apartamentului. Nu putea fi nici mama, mai raţionă Emil, nici ea nu avea cheia de la intrare şi mai mult ca sigur că nici n-ar fi venit neanunţată. Iar un hoţ care să pătrundă într-o casă pentru a face ordine în bucătăria unui burlac…

Dârdâind în picioarele goale, Emil Dan Adam intră în „camera mare”, apoi în degajamentul care dădea spre baie şi spre dormitor. În pat găsi, ascunsă în aşternuturi, o femeie. Nu, nu era Silvia, femeia aceasta avea părul roşcat. Emil nu-şi putea da seama cine putea să fie. De mirare uită şi de la frigul de la picioare. Pe unde o fi intrat? se mai întrebă el, în vreme ce femeia se întoarse cu faţa spre el.

Silvia îl părăsise şi a luat şi copiii cu ea: nu-i mai suporta beţiile. Emil era înalt de aproape doi metri – adică unu nouăzeci şi nouă, cum preciza el mereu – şi, asemenea multor bărbaţi foarte înalţi, era mai degrabă „bleg”, decât agresiv. La beţii, însă, devenea violent, comitea tot felul de lucruri nechibzuite şi în zilele următoare se căia atât de amarnic încât devenea penibil. Din acea umilinţă excesivă s-a născut un personaj jalnic, exploatat de toată lumea, batjocorit pe faţă. Din bărbatul pe care şi-l alese, Silvia s-a pomenit că a rămas doar cu o caricatură. Aproape că prefera să-l vadă băut. Şi nici măcar nu trebuia să aştepte prea mult pentru a-l avea şi în această postură. Îl vedea şi aşa şi nu mai avea la ce să se mai aştepte. Când era beat, Emil era îngrozitor, toate umilinţele pe care aproape că le cerşea în tot restul timpului, se răzbunau clocotind în orele acelea. Când nu era beat, era cel puţin la fel de dezagreabil. Silvia se despărţise de el încă înainte de a se muta în altă casă. Depusese actele de divorţ cu aproape un an înainte şi plecase, luând copiii cu ea, după ce s-a convins că omul cu care-l schimbase pe Emil era un bărbat de nădejde. Sau, cel puţin, până a sperat acest lucru. Ulterior, fostul soţ aflase că nici cea de a doua căsnicie a Silviei nu era prea grozavă şi, trecând prin „camera mare”, Emil sperase o clipă, în pofida oricărei logici, că i s-a întors soţia.

Dar nu, nu era Silvia femeia care dormea în patul lor. Nu era Silvia, însă nu era nici vreo altă femeie pe care Emil s-o fi iubit cândva ori pe care s-o fi cunoscut măcar întâmplător.

De când îl părăsise soţia, Emil trăia singur-cuc, impunându-şi un fel de penitenţă pentru vina lui exclusivă în distrugerea căminului său. Devenise şi avar, cheltuind doar strictul necesar, făcând cumpărături o dată pe săptămână – ca în ziua aceea -, adunând bani pentru a le trimite tot felul de cadouri scumpe şi inutile copiilor, cadouri ce-i erau mereu returnate, Silvia neacceptând nimic de la el, peste pensia alimentară stabilită prin lege. Cadourile se tot adunau într-o debara şi din inutile deveneau şi mai inutile şi ori de câte ori se uita la ele, în cuprindea o jale atât de mare, încât toate eforturile făcute până atunci se spulberau şi el se îmbăta din nou şi distrugea darurile refuzate de fosta lui soţie pentru copiii lor. Pentru copiii lor…

Când Emil se îmbăta, toate frânele din el cedau şi o furie pe care o savura mai mult ca orice pe lume se revărsa urlând din el. În acele ore nu se putea stăpâni, deşi era perfect conştient de cele pe care tocmai le făcea. Doar că parcă nu era el acela, ci cu totul altcineva, un om apropiat, un frate foarte drag. Emil aproape că-l admira în clipele de revoltă pe individul acela, pe omul ce-i spăla toate umilinţele, toate necazurile pe care singur şi le căuta. Pe urmă… Pe urmă, da, pe urmă regreta totul, însă îşi amintea fiecare amănunt şi mai târziu fiecare amănunt îl durea. Îşi amintea totul, dar pe femeia aceasta n-o cunoscuse niciodată, nici măcar la beţie.

Deşi beat părea să fie tocmai atunci, în vreme ce o admira. Se aşeză în fotoliu şi o privi. Şi cu cât o privea mai mult, cu atât se întreba mai puţin cine o fi, şi cum a intrat, şi cum de a venit într-o casă străină, tocmai la el. Şedea în fotoliu şi o privea şi îi era un frig cumplit la picioare, cracii pantalonilor erau şi ei uzi, dârdâia de frig, însă nu era în stare să se scoale şi să pună ceva pe el. Poate că nu era beat, îşi spuse, poate că visează, desigur că visează, în somn ni se întâmplă de atâtea ori să vrem să facem o anumită mişcare şi corpul să nu ne asculte. În mod sigur visează.

Stătea de cine ştie când aşa, între timp sunase şi telefonul, prelung, telefonul său care fusese mut de săptămâni în şir. Afară continua să plouă cu găleata, auzea picăturile răpăind în geam. Venise mai târziu ca de obicei acasă, după orele de slujbă le-a făcut colegilor tot felul de servicii, pe urmă a pierdut vremea prin autoservirea de la parter, toată ziua fusese înnourată, acum, de când şedea în fotoliu, se întunecase de-a binelea. Totuşi, nu aprinse lumina, la fel cum nu îndrăznea nici pe mai departe să se mişte, de teamă de a nu o trezi, fiind el aproape convins că, dacă îl va vedea acolo, femeia o să-şi dea seama de confuzia făcută, va bâlbâi o scuză şi se va grăbi să dispară cât mai repede în necunoscutul din care a apărut. Unde, mai mult ca sigur, era aşteptată. Nu, nu unde era aşteptată – de aşteptat o aşteptase el! Chiar dacă n-a îndrăznit niciodată să-şi pună speranţa în cuvinte (nici măcar în gând), chiar dacă nici n-a îndrăznit vreodată să spere la minunea care… la minunea care s-a produs.

Când se trezi ea, se întunecase de tot, însă ochii săi se obişnuiseră cu întunericul, iar urechile cu ritmul respiraţiei ei. Dori să se facă mic, nevăzut, ca să n-o sperie, ca să n-o piardă.

Dar şi ea îl văzu pe întuneric şi, scoţând o mână de sub plapumă, îl trase spre ea. (O femeie care poate pătrunde într-un apartament de la etajul cinci fără cheie şi fără a descuia vreo uşă, e normal să vadă şi pe întuneric, şi-a spus Emil, mai târziu. Mai târziu, fiindcă atunci, în clipele acelea, nu gândea la nimic, devenise un adolescent speriat la prima sa dragoste.)

Dimineaţa, Emil Dan Adam se trezi singur. Femeia dispăruse la fel de neaşteptat pe cum a venit. Însă el ştia că nu fusese beat atunci când a găsit-o la el în pat: totul în casă mai respira prezenţa ei, creând senzaţia că ea nu va lipsi decât câteva minute. Umil şi stângaci ca întotdeauna, dar acum şi buimăcit pe deasupra, Emil Dan Adam îşi petrecu ziua la serviciu, neobservând nimic în jur, indiferent la obişnuitele înţepături ale colegilor, la observaţiile de rutină ale şefilor, la micile răutăţi ce i se serveau. Nu observă nimic din toate astea, dar uimi, totuşi, când la sfârşitul programului, refuză comisioanele cu care-l încărcau colegii, ca de obicei. „Am treabă”, spuse, alegându-se cu un nou val de ironii, ceea ce nu-l împiedică să plece primul, să mănânce în viteză la cantină, să se oprească la frizer şi la o florărie. Nu avu răbdare să mai aştepte autobuzul, luă un taxi pentru a ajunge mai repede acasă. Descuie cu grijă uşa, umblă pe vârfuri, de teamă să n-o trezească, mirosul acela proaspăt stăruia în antreu şi-i lăsă speranţele intacte. Se mai privi o dată în oglindă şi se grăbi spre „camera mare”. Doar că, în drum, mai aruncă, din obişnuinţă, un ochi în bucătărie şi respiraţia i se opri. Ibricul de ceai şi ceaşca se aflau tot acolo unde le lăsase de dimineaţa, pâinea tot pe masă. Alergă în dormitor. Şi nu găsi pe nimeni. Dacă până atunci fusese uimit ori de câte ori revenise acasă fără a-şi găsi familia – care l-a părăsit de atâta vreme -, dacă fusese şi mai uimit cu o zi înainte, când descoperise în patul său o femeie străină – cu care petrecuse, apoi, o noapte, înainte ca necunoscuta să dispară din nou -, nemaigăsind-o acum, uimirea s-a nu mai cunoştea margini. Pur şi simplu nu-i venea să creadă. O căută hăbăuc în toată locuinţa – şi nu sunt prea multe locuri unde să poţi căuta pe cineva într-un apartament de două camere de bloc, chiar dacă acesta este tip „confort unu sporit”, apoi se prăbuşi literalmente într-un fotoliu şi rămase aşa, prostit şi disperat, până dimineaţa. A doua zi reveni de la serviciu cu noi speranţe ca să trăiască, la început, aceeaşi uimire imensă şi să se scufunde, după aceea, în cea mai profundă disperare. Era tot ce mai putea să suporte omul acela înalt cu figură de puşti crescut mult prea repede. Dacă ar fi fost în stare să se scoale din fotoliul în care s-a prăbuşit, ar fi coborât la parter, şi-ar fi cumpărat băutură şi şi-ar fi răzbunat şi această ultimă – sublimă – umilinţă. Pentru că oare ce altceva decât tot un banc tâmpit al colegilor era şi femeia aceea, pe care desigur că ei i-au trimis-o, râzându-şi de el? Îşi aminti câteva gesturi de la serviciu, câteva aluzii, chiote cărora până atunci nu le dăduse importanţă în cele două zile de speranţe şi era tot mai convins că fusese din nou victima unei farse. Dar, în acelaşi timp, îşi aminti şi de necunoscuta întâlnită, pe care o aştepta şi-şi spuse că, până la urmă, totuşi tot ce se întâmplase între el şi străină nu putea să fi fost o simplă glumă şi, chiar dacă ar fi fost, vai de cei ce pot râde de aşa ceva!

Nu se îmbătă nici în cea de a treia zi şi nici în următoarele. De câte ori se apropia de magazinul alimentar sau de vreo cârciumă, îşi spunea că poate tocmai în ziua aceea îl va aştepta din nou speranţa lui roşcată şi că ar fi cu totul şi cu totul nevrednic din partea lui să vină acasă beat taman într-o asemenea ocazie.

Cu Emil Dan Adam s-a întâmplat ceva, observară şi colegii, ceva ce l-a făcut mai insensibil chiar decât înainte la orice împunsătură, la orice aluzie. Pentru colegi, „Adam acela” devenise un individ anost, închis în el, îl abandonară.

Însă timpul trecea şi lui îi venea tot mai greu să suporte zilnic o nouă deziluzie şi ştia că nu va mai putea amâna multă vreme o beţie crâncenă, deşi îi intrase în cap convingerea că tocmai în ziua când se va face pulbere şi se va întoarce acasă murdar şi descompus de alcool, tocmai în ziua aceea o va găsi din nou în patul său. Era atât de încredinţat de lucrul acesta încât până la urmă se îmbătă din nou, tocmai pentru a forţa destinul. Dar destinul nu se lăsă forţat. Ea nu reveni.

Şi reveni abia atunci când n-o mai aştepta şi totul se petrecu la fel ca de prima oară: până şi ploaia nesfârşită părea aceeaşi. Abia ce a deschis uşa apartamentului şi Emil simţi din nou, de când intrase în antreu, aerul acela proaspăt – nu, nu era mirosul niciunui parfum, era pur şi simplu senzaţia de aer curat. Convins că ea se află în dormitor, se descălţă din nou, ca atunci, aşteptând-o, ca şi data trecută să se trezească, în vreme ce el o admira din fotoliu.

Apoi încercase tot timpul s-o strângă lângă el, să nu adoarmă deloc şi să n-o lase să dispară. Dar ea venise ca o zână din poveşti şi dispăruse la fel.

Şi din nou urmară săptămâni de aşteptare, deşi Emil devenise acum mai încrezător – ceea ce se repetase o dată trebuia să se repete şi altădată. Ceva se schimbase în el. Trăia ca într-un basm. Lumea începuse să-l ignore. Până şi Silvia, cu care se întâlnise într-o zi, remarcă, fără a-şi ascunde uimirea, că se găsea în faţa altui om, cu totul altul decât cel cu care se căsătorise, altul decât cel pe care-l părăsise.

Şezând ore în şir lângă patul mare din dormitor, Emil încercase să analizeze – şi din nou să analizeze – ce i se întâmplase şi, cu cât gândea mai mult, cu atât era mai convins că o fiinţă care putea intra într-un apartament străin fără nici un fel de chei, dar şi fără nici un fel de haine pe ea, nu putea veni decât fie dintr-un basm, fie dintr-o realitate care pe el îl depăşea. Apoi, ori de câte ori se întorcea la cele întâmplate, asemenea raţionamente îl oboseau şi, încetul cu încetul, gândurile îi părăseau încercarea de a explica provenienţa ei în favoarea amintirilor ce-l copleşeau: asemenea gânduri oricum nu se lăsau explicate. Trântit în fotoliu, în aceste lungi meditaţii fără obiect, începea să se scurgă esenţa viaţii lui Emil Dan Adam.

Apoi… Apoi trecuseră şase luni şi ea nu mai reveni. Emil se îndepărta cu tot mai puţină plăcere de fotoliul unde o aştepta. Serviciul şi alergăturile cele mai stringente au devenit singurele ore cât lipsea din locul său din dormitor. Fusese programat, ca în fiecare an, în concediu iarna. Nu protestase niciodată. De data asta, se bucurase ca de un dar neaşteptat. Îşi cumpără provizii pentru întreaga perioadă şi nu mai ieşi din casă două săptămâni. Şedea în fotoliu, îşi amintea, retrăia şi spera. Într-o zi – ori poate într-o noapte – deschise fereastra pentru a aerisi. Probabil că atunci contactase pneumonia. Făcuse o baie fierbinte şi reveni în dormitor cu gândul de a închide fereastra. Şi o regăsi pentru a treia oară. Ea dormea şi el se aşeză în fotoliu. Plapoma era groasă şi ea nu risca să răcească. Geamul se închidea greu, ar fi trebuit de mult să-l repare. Nu îndrăzni să facă gălăgie şi-l împinse doar cât putu s-o facă fără zgomot. Se reaşeză în fotoliu. Începu să dârdâie de frig şi îşi aminti că şi de celelalte ori a fost la fel.

De data asta, ea nu-l mai părăsi. Dimineaţa, Emil resimţi febra. Dar prezenţa ei şi moleşeala îl făcură să uite de toate. Fereastra nu s-a mai îndurat s-o închidă. Mai stătură împreună două zile. Apoi febra îl înghiţi cu totul.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.