La 23 octombrie 1918, suveranul Monarhiei Austro-Ungare, pe care contemporanii o mai numeau, peiorativ, Habsburgia, împăratul Karl I, în calitatea sa de rege al Ungariei sub numele de Carol IV (fusese încoronat la Budapesta, la 30 decembrie 1916, în timp ce, ca rege al Boemiei, rămas neîncoronat, era socotit Karel III.), a participat, la Debreţin, la inaugurarea clădirii Facultăţii de Medicină din cadrul universităţii oraşului din Pustă de care se lega momentul istoric al detronării Casei de Austria şi proclamarea lui Kossuth ca regent-preşedinte, în timpul revoluţiei maghiare de la 1848-49. Marele Principat al Transilvaniei se mai regăsea, încă, în lunga înşiruire oficială a teritoriilor aflate sub stăpânirea sa (de cele mai multe ori, toate posesiunile de rang inferior Regatului Galiţiei şi Lodomeriei apăreau la etc.), deşi ţara, ca atare, încetase să mai existe de la 1867, fiind încorporată Ungariei. Uneori, mai ales în scop statistic, între ţinuturile supuse Coroanei Sfântului Ştefan, spaţiul intracarpatic era numit Királyhágontúl, adică regiunea „de dincolo de Piatra Craiului“, acea culme de la răsărit de Oradea de unde se poate contempla o splendidă privelişte asupra Câmpiei Tisei.

Erau vremuri tulburi…: molimă (izbucnise gripa zisă spaniolă, iar ruda sa, regele Alfonso XIII al Spaniei abia îşi revenise după trei luni de boală) şi foamete. Cel puţin pentru Germania şi Austro-Ungaria, se epuizaseră resursele alimentare şi de petrol provenite din jefuirea sistematică a Valahiei (Oltenia şi Muntenia) pe durata celor doi ani de ocupaţie militară, în timp ce Dobrogei i se impusese regimul unui condominium germano-austro-ungaro-turco-bulgar). Conform unor istorici din Occident, catastrofa României din toamna anului 1916 le oferise Puterilor Centrale, nucleul dur al Quadruplei Alianţe, şansa de a-şi prelungi rezistenţa cu cel puţin un an, timp suficient pentru a îngenunchea Rusia şi a o arunca în braţele bolşevicilor, numiţi în epocă „maximalişti“, ceea ce constituia o îngrijorare majoră în mai toate cercurile conducătoare aflate de-o parte şi de alta a Atlanticului.

Deasupra tuturor acestor motive de preocupare, era războiul. Soldaţii armatelor germane şi austro-ungare erau desfăşuraţi, în Est, din Finlanda, prin Ţările Baltice şi Ucraina, până la Rostov-pe-Don în Rusia, într-o misiune necombatantă, care degenerase în multe locuri printr-o fraternizare cu localnicii sovietizaţi, departe de ororile frontului din Vest. In schimb, în Balcani şi în Orientul Apropiat, totul se prăbuşea: Bulgaria capitulase la sfârşitul lunii septembrie, iar Imperiul Otoman avea s-o facă peste numai o săptămână. Calea armatelor aliate era deschisă, fără putinţă de împotrivire, spre Budapesta şi Viena. La 17 octombrie, în parlamentul Ungariei, fostul prim-ministru, contele Ştefan Tisza, declarase că războiul fusese pierdut. Odată cu aceasta, consecinţele politice nu puteau avea altă expresie decât dezmembrarea monarhiei chezaro-crăieşti.

In 8 ianuarie 1918, preşedintele Statelor Unite, Woodrow Wilson, inserase, între memorabilele 14 Puncte ale declaraţiei sale, formula ambiguă privind asigurarea „popoarelor Austro-Ungariei, al căror loc între naţiunile Lumii trebuie salvgardat,“ a „celei mai libere posibilităţi de dezvoltare autonomă“. Dar, în octombrie, prin răspunsul dat ofertei Vienei de iniţiere a unor negocieri informale asupra păcii, poziţia SUA nu mai garanta integritatea imperiului central-european, odată ce consiliilor naţionale în exil ale ceho-slovacilor şi polonezilor li se acordase un statut de cobeligeranţă pentru cauza Aliaţilor. Reprezentanţii cehilor au obţinut chiar recunoaşterea de facto ca guvern, iar alăturarea slovacilor, ale căror pământuri erau nominalizate de secole printr-un termen impersonal (Ungaria superioară), reprezenta o lovitură dată conceptului statului indivizibil milenar ungar, sărbătorit cu mare fast de-a lungul întregului an 1896.

Nimic bun nu se putea aştepta de la România neocupată, redusă teritorial şi fără crestele lanţului carpatic, la Moldova (mai puţin ţinutul Herţei) şi Delta Dunării, plus Basarabia, alăturată din primăvară. Pacea oneroasă impusă acesteia, la 7 mai 1918, la Bucureşti, deşi ratificată de ambele camere ale parlamentului român nou-ales în vara acelui an, era repudiată de regele Ferdinand I, care refuza sistematic să semneze decretul-lege în vederea promulgării. Foarte probabil, la acel moment, în cercurile înalte ale diplomaţiei austro-ungare erau cunoscute detaliile tratatului de alianţă din 4/17 august 1916, încheiat între România şi Antanta (Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei, Republica Franceză, Imperiul Rusiei şi Regatul Italiei). Când bolşevicii au preluat puterea la Petrograd şi Troţki a fost desemnat comisar al poporului pentru Externe, una dintre primele preocupări ale acestuia a fost să ceară să i se pună la dispoziţie toate înţelegerile secrete ale guvernului ţarist, pentru a le dezavua şi a întări curentul pacifist susţinut de Lenin. Cum, însă, acestea fuseseră ascunse de funcţionarii ministerului a durat ceva timp până la publicarea lor, unele fiind reproduse inclusiv de ziarul Manchester Guardian, cu tot scandalul de rigoare, în primăvara anului 1918. Deci, împăratul Karl I (devenit şi el, după zeci de ani, un sfânt celebrat de Biserica Romano-Catolică) va fi fost informat că noua graniţă de est a Ungariei urma să se găsească la doar 6 km la răsărit de Debreţin, în caz de înfrângere…

Aderarea României din 1916 fusese negociată în taină şi parafată în cadrul unei reuniuni de-a dreptul conspirative, ce a avut loc în acea zi de vară la locuinţa lui Vintilă Bratianu, fratele preşedintelui Consiliului de Miniştri al României, Ion I.C.Brătianu, pentru a nu trezi suspiciuni în rândul numeroşilor agenţi ori simpatizanţi ai Germaniei aflaţi la Bucureşti. A fost un tratat atât de secret, încât nici măcar nu s-a apelat la serviciile vreuneia dintre dactilografele din cabinetul primului-ministru, fiind scris de mână pe trei pagini (alte trei constituind convenţia militară adiacentă). Pe pagina a 2-a, la articolul IV, era precizată întinderea teritoriului recunoscut României. După izbucnirea conflagraţiei mondiale, în octombrie 1914, la Petrograd, şeful misiunii diplomatice române şi ministrul de Externe al Rusiei semnaseră o convenţie (Diamandy-Sazonov) ce stipula drepturi similare doar în schimbul neutralităţii României. Toate acestea, în pofida faptului că, din 1883, ţara era legată de Puterile Centrale printr-o alianţă cu Austro-Ungaria (la care aderaseră şi Germania şi Italia), ce fusese reînnoită ultima oară în februarie 1913, rămânând, şi aceasta, necunoscută publicului larg, cu excepţia suveranilor, a preşedinţilor Consiliului de Miniştri şi a unui cerc extrem de restrâns de politicieni.

Fără îndoială, la parafarea tratatului din august 1916, semnatarii vor fi avut la îndemână materiale cartografice, poate chiar acea detaliată hartă „românească“ a Ardealului şi Bucovinei publicată cu un an înainte de colonelul Const. Teodorescu (devenit, între timp, general şi, în chip nefericit, implicat peste o lună în dezastrul de la Turtucaia). Cu toate acestea, o hartă specială nu a fost ataşată convenţiei, a cărei esenţă consta în atribuirea României a acelor provincii din Austro-Ungaria locuite majoritar de români: Bucovina de la sud de Prut, cu oraşul Cernăuţi, şi a întregului Banat, până vizavi de Belgrad, cursul Tisei fiind fixat drept viitoare graniţă a ţării din amonte de Valea Vişeului (la numai câţiva kilometri la sud de locul unde specialişti austro-ungari determinaseră prin calcul centrul geografic al Europei, înălţându-se în zonă şi un monument în acest sens) până după confluenţa Someşului şi a Crasnei. Din acel loc şi până mai sus de Seghedin, traseul frontierei cu ce mai rămânea din Ungaria (dacă era să mai rămână ceva!) era terestru, delimitarea fiind precizată de trei localităţi (Vásárosnamény, Orosháza şi Békéssámson) şi confluenţa celor două Crişuri (de la est de Gyoma) alocate României, respectiv poziţia citată la 6 km est de Debreţin şi una pe Tisa în faţa satului Algyő de pe malul drept, aflat la nord de Seghedin. Acest al doilea cel mai mare oraş al Ungariei (de atunci şi din prezent) este situat pe malul mai înalt, în timp ce malul bănăţean este inundabil pe o arie foarte largă. Beba Veche, care după Trianon a făcut parte din Regatul SHS până în 1923, când a fost inclusă în schimbul de sate şi comune, intrând în componenţa statului român, era înconjurată primăvară de primăvară de apele revărsate ale Tisei şi ale Mureşului, nu numai la cotele excepţionale precum aveau să fie cele din 1932.

La 1920, foarte puţini români trăiau imediat la răsărit de această linie descrisă lapidar, rămasă imaginară prin Pustă, deşi în unele hărţi etnografice ale Ungariei mai apărea o picătură în culoarea unei majorităţi româneşti la confluenţa de unde se forma Crişul unic, între numeroasele colonii slovace fondate în secolul XVIII între Crişuri şi Mureş. Cu greu putea fi catalogată drept o graniţă etnică româno-ungară. Ea se regăseşte în extrem de puţine izvoare cartografice. Eventual, poate a fost trasată pe harta folosită în miezul verii anului 1916 de către vreunul dintre participanţii la negocieri. Ar fi interesant de aflat şi ce oiconime li se pregăteau acelor localităţi în limba română. Nu se poate decât specula: Năimeni, Ruşi, ori Şamşoni…Pe harta detaliată a Ardealului şi Bucovinei editată în 1919 de Institutul Cartografic Militar, pe baza constatărilor din lunile de ocupaţie militară română, aceastea apar, totuşi, cu denumirile în limba maghiară, dar Debreţinul e Dobriţin.

Nu-i mai puţin adevărat că acele localităţi în care, în perioada interbelică, s-au mai regăsit români în Ungaria, aveau nume româneşti mai vechi, cum ar fi cele cu rezonanţă mai degrabă maghiară: Lăcuşhaz, Chitighaz (pe care Consiliul Dirigent al Ardealului a botezat-o, în 1919, Domniţa Ileana, după numele fiicei celei mai mici a suveranilor români, cu ocazia vizitei acestora la Bichiş-Ciaba, unde au fost întâmpinaţi cu căldură de majoritatea slovacă a oraşului, în vara acelui an, când noua frontieră nu se oficializase), Şărcad, Crâstieş, Bedeu, Pocei, deşi altele (Apateu, Furta, Jaca, Leta Mare) par neutre.

La alegerile legislative din noiembrie 1919 pentru convocarea celui dintâi parlament al României Mari, au fost consituite circumscripţii electorale inclusiv pentru fostele comitate Cenad şi Bichiş (de unde provine şi numele de familie Bichiceanu ce se întâlneşte prin vestul ţării), după cum în Maramureş s-a votat şi la nord de Tisa, în zona controlată temporar de armata română. Graniţa nordică actuală a României de pe Tisa, ce a împărţit Maramureşul în două, a fost convenită la 10 august 1920, prin tratatul de la Sèvres, zis „al frontierelor“, fiind extinsă, până la 62 km pe râu, în 1921, prin acordul de schimb teritorial dintre România şi Republica Cehoslovacă.

Acea înţelegere secretă, care a fost invocată persistent de delegaţia română la Conferinţa de Pace de la Paris, a devenit baza revendicărilor sale teritoriale, mai ales împotriva pretenţiilor sârbeşti în Banat. Someşul, toate cele trei Crişuri, ca şi Mureşul şi Timişul ar fi devenit râuri în întregime româneşti, iar Dunărea ar fi fost controlată de către statul român, de pe ambele maluri sau de pe cel stâng, pe mai bine de 1.200 km (cu probabila excepţie a ariei Palilula de la vest de Panciova) până la nici 40 km de Novi Sad. Tisa fusese supusă unor lucrări de regularizare a cursului între 1846 şi 1880, lungimea acestuia reducându-se de la peste 1.400 km la sub 1.000 km, râul fiind navigabil pe cursul inferior şi pe cel mijlociu, în timp ce partea superioară era apanajul plutelor cu buşteni. [In anii de dinainte de război şi Prutul era propice navigaţiei de mic tonaj, până la Sculeni, astfel încât România, Austria şi Rusia încheiaseră o convenţie pentru reglementarea acesteia.] Nu numai pe Bistriţa coborau plute până în câmpie. Comenzile plutaşilor răsunau şi pe Someşuri, şi pe Crişuri (unde a lucrat un timp şi Horea, pe la 1760), pe Mureş (cu comenzile „la Bănat,…la Crişana“) ca şi pe Ceremuş („po Halici,…po Multansku“, adică spre malul moldovenesc din vechime, cel drept, al râului ce despărţea Bucovina de Galiţia în perioada stăpânirii austriece).

S-a argumentat mult, în epocă şi postfactual, cărei alianţe ar fi trebuit să i se alăture România în 1916: Quadruplei, spre care înclina un puternic curent germanofil, respectiv Antantei, ce reunea vechile simpatii, în special Franţa, alături de cea nouă, surprinsă atât de plastic de acei ce-şi mai păstrau o doză de luciditate: „Toată lumea părea înnebunită după Rusia“. Din punctul de vedere al măririi teritoriale, nu încape discuţie: oferta Germaniei de a ataca Rusia era de neacceptat, în timp ce Austria se lăsa greu convinsă la rectificările din Bucovina în favoarea României sugerate de germani, în zona Sucevei (în nici un caz oraşul Cernăuţi, care mai fusese ocupat de ruşi de la începutul războiului), limitându-se la Basarabia. Alternativa alipirii Basarabiei a fost, însă, privită ca o cauză a generaţiilor viitoare (ceea ce pare a nu prea fi!).

Oferta (impusă, de fapt) Antantei nu putea fi refuzată. Căci implica, pur şi simplu, incluzând şi sudul Bucovinei, o dublare a teritoriului ţării, fără ca cineva să se mai întrebe dacă românii ar fi reprezentat măcar 50% din totalul locuitorilor acestui Ardeal extins mult spre vest, până la ori spre Tisa. In acest sens, tratatul de la Trianon, care s-a referit strict la frontierele Ungariei, îndreaptă nedreptatea ce i s-ar fi putut face acesteia prin aplicarea strictă a celui de alianţă de la Bucureşti din august 1916.

Pentru maghiari, Trianonul rămâne „pacea-dictat“, întrucât, dintr-un complex de factori, între care cel mai de seamă l-a constituit încercarea de a zădărnici abolirea supremaţiei ungare în Bazinul Carpatic printr-un experiment bolşevic – „republica sfaturilor [sovietică]“ din perioada martie-noiembrie 1919, vocea Ungariei s-a făcut auzită prea târziu la Conferinţa de Pace de la Paris. La acel moment, chestiunile teritoriale erau ca şi rezolvate, diplomaţia Marilor Puteri rezonând, mai degrabă, cu ecourile marilor adunări naţionale din cuprinsul Ungariei Mari de la sfârşitul anului 1918. Atunci, vocile popoarelor asuprite au răsunat mai puternic: ale croaţilor – la Zagreb, ale slovacilor – la Turčiansky Svätý Martin, ale rusinilor – la Prešov, ale sârbilor şi croaţilor din Vojvodina – la Novi Sad şi, nu în ultimul rând, căci, cu 16,14% din totalul oficial, constituiau cea mai numeroasă minoritate a regatului (unul din şase locuitori), ale românilor – în zilele Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia.

Trianon: primii 101 ani (I)

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.