Nici dacă ar fi fost scos din urnele dubioase ale doamnei Tarcea, mandatul României la conducerea Consiliului Europei n-ar fi avut parte de un climat mai tulbure, mai tensionat, mai nefavorabil şi mai imprevizibil, așa după cum ne arată fotografia de moment a Uniunii Europene, îngropată, azi, în nămeții unei ierni a vrajbei, a indeciziilor și bîlbîielilor generalizate.
Se vede de la o poștă că optimismul oficialilor din Guvernul României, al Președinției și al cîtorva grei ai Uniunii este unul de complezență și de fațadă, contrazis nu doar de curentul de ostilitate fățișă din Parlamentul european, de tonul amenințător-punitiv și discriminatoriu al unor lideri europeni, la adresa României, dar și de însăși greutatea, dificultatea obiectivă a dosarelor aflate în portofoliul guvernului român, aproape toate avînd un istoric încărcat de ezitări, contradicții și interese divergente, mai vechi sau de ultimă oră, toate cu un mare potențial destabilizator, apt să zdruncine, pînă la prăbușire, construcția europeană. Cum este greu de presupus și de sperat că mandatul României la conducerea Consiliului va fi unul providențial, pe timpul căruia se vor face minuni, e bine ca optimismul să fie bine ținut în frîu de hățurile realismului, cel care ține dreaptă balanța dintre voință și putință.
Din start, sloganul coeziunii și concordiei europene, ca obiectiv major, ambițios, al Guvernului României, este subminat de evidența unei crunte ironii: în timp ce propunem Europei mai multă coeziune și unitate, viața politică internă e dominată și măcinată de un război continuu, păgubos și fără precedent, între instituțiile executive ale statului, devenit subiect de export și de rău exemplu, menit să extindă și să întrețină mahalaua politică în ”satul global”. Cum sînt destule semne că forțele politice ale țării nu vor încerca măcar să pună surdină pe disputele interne, cum gherila politică și conflictele juridice, mai mult ca sigur, vor continua, mandatul României la președinția Consiliului va fi serios marcat de acest handicap care îi va afecta și eficiența și credibilitatea. Și-apoi, nu văd de ce Europa ar avea mari așteptări de la mandatul Guvernului român, de vreme ce Uniunea în ansamblul său nu e în stare să răspundă așteptărilor legitime a 500 de milioane de cetățeni, mulți înșelați în speranțe, printre altele, și pentru că e gestionara unui lung șir de eșecuri pe care cu greu le contabilizează și gestionează, buimacă cum e și mereu surprinsă pe picior greșit de reacții și inițiative în contradicție și ca răspuns la dirijismul și centralismul exacerbat. Cu atît mai mult cu cît marile dosare din actualul mandat, precum Brexitul, Imigrația și Bugetul UE, au subzistat, la fel de presante, și pe vremea președinției Maltei, Estoniei, Bulgariei și Austriei, și niciuna dintre ele n-au depășit faza, calitatea unui mandat nespectaculos, decorativ și formal.
Să nu ne facem iluzii că, sub președinția României, vom putea schimba cursul evenimentelor, că vom putea să armonizăm tendințe și contradicții ori că în acest mandat se va întîmpla marea reformă mult trîmbițată, necesară și obligatorie, mereu amînată, rămasă doar un simplu deziderat.
Criza Brexitului nu doar că ne face spectatori neputincioși pentru nu se știe cît timp, capabili doar de o retorică protecționist-patriotardă, aliniată atitudinii dure, neconcesive a Uniunii, dar, cu acord ori fără, lasă în bugetul comunitar o gaură de multe miliarde de euro, iar Olanda a şi declarat că nu e dispusă să-și mărească bugetul compensatoriu, motiv de alte frustrări și fricțiuni. Garantează cineva că dialogul cu guvernul Olandei, pe tema bugetului și, mai ales, a aderării României la Spațiul Schengen nu va fi încă un dialog al surzilor?
Cu ce instrumente şi cu aplombul căror argumente va influenţa România fluxul imigraţionist, cîtă vreme imigraţia este, deja, un fenomen scăpat de sub control, rău și populist gestionat, chiar dacă cauzele lui, în mare parte, exced spațiul comunitar?
În ce măsură va putea România să influențeze și să întoarcă de la înfăptuire hotărîrea Italiei, a Poloniei și, foarte posibil, a Ungariei, în curînd, de creare a unei Alianțe antiimigrație, ca o voce puternică și distinctă dusă pînă pe băncile Parlamentului european?
Cum și cu ce mijloace se va poziționa România vis-a-vis de deschiderea unei alte cutii a Pandorei,în Germania, de pildă, acolo unde un partid de opoziție, conservator și eurosceptic, aflat în mare ascensiune, militează, tocmai pe subiectul imigrație, pentru ieșirea Germaniei din Uniune și revenirea la monada națională? Dacă adăugăm tabloului curentul suveranist, protecționismul și antisemitismul gata să irumpă și el din hăurile istoriei care tot dă să se repete, înțelegem de ce provocările, dar și întrebările rămase fără perspectiva unui răspuns cert, coerent și concertat, vor rămîne și după ce România, ca deținătoare a președinției Consiliului Europei își va fi făcut datoria, fără pretenții de mare performanță, dar cu onorabilitate, într-un exercițiu de loialitate față de cauza comunitară, aflată, totuși, de mai mult timp, într-o vădită agonie. Atît de pregnant vizibilă și de acut resimțită încît nu e deloc exclus ca noul ciclu electoral al Uniunii să fie și ultimul de dinaintea disoluției, sub faldurile căreia, Odei Bucuriei îi va lua locul un crîncen şi neiertător recviem.
e o provocare, un test decisiv pentru clasa politică actuală: suntem în stare să existăm ca stat sau nu, suntem în stare să ne continuăm evoluţia/involuţia ca liberţi sau ca sclavi…zic liberţi, că liberi n-am prea fost în epoca modernă şi contemporană, cum zicea la istoria de clasa a 7-a, acum mulţi anişori…