Un secol al lumii românești faţă în faţă cu Europa

Existenţa României moderne nu se desfăşoară departe de Europe occidentală, ci chiar în sânul acesteia, dar cu un mare decalaj temporal. Ritmul şi modalitatea construcţiei sale, precum şi ale permanentei sale nevoi de a se reconstrui, au fost şi sunt în continuare umbrite de bizantinism şi sunt uneori copleşite de anacronisme.

De mult timp, România nu reuşeşte să înţeleagă cele scrise de Ilarie Voronca în poezia sa „Aviograma” (1924): „cea mai frumoasă poezie: fluctuația dolarului”. Adesea, timpul istoriei se accelerează, iar în momentul în care căile destinului se intersectează, experienţele trecutului nu par a avea mare importanţă pentru prefigurarea viitorului. Benjamin Fondane considera că specificul culturii româneşti rezidă într-o foarte fecundă idee fixă: „e ideea originii noastre latine”. Istoria politică şi culturală a românilor se află sub presiunea „necesităţilor europene, dintre care prima este aceea de a face parte din Europa”. În căutarea acestor fundamente culturale, conducătorii români sunt adesea incapabili să înţeleagă şi să îşi asume bazele instituţionale şi economice ale Occidentului.

Pentru a putea înţelege această Românie, trebuie să evocăm, mai întâi, istoria parcursului său economic. Întotdeauna s-a pus problema recuperării istoriei şi a efortului de a ajunge la un raport armonios între, pe de-o parte geografia şi cultura sa, iar pe de alta parte conturul cultural şi, mai ales, economic al continentului european.

În acest ultim secol, au existat momente în care toate eforturile, toată corectitudinea, toată onestitatea, toată credinţa păreau inutile. Însă România nu a încetat să viseze, să înveţe, să acţioneze, pe scurt, să-şi trăiască destinul cu o forţă admirabilă.

Uneori, acest destin i-a oferit drept soluţii riscul şi primejdia. Dar România ştie să supravieţuiască. Este, poate, vorba despre miracolul românesc din titlul lucrării istoricului Gheorghe Brătianu. Dacă Duroselle a enunţat faptul că toate imperiile sunt sortite să piară, putem spune cu şi mai mare certitudine că toate statele mici împărtăşesc acelaşi destin. Pierderea imaginii unui trecut, fie el și glorios, este un destin pe care istoria universală l-a consemnat din plin. România nu s-a aflat niciodată într-o astfel de situaţie. Reluarea cursului unei normalităţi productive este, cu siguranţă, posibilă, dacă ştim să recurgem la strategiile de salvare păstrate cu grijă în memoria colectivă. Dar nu e suficient. În plus, este nevoie să se implementeze un spirit, o inteligenţă şi o disciplină a reînnoirii. Pentru că toată istoria României demonstrează cu prisosinţă cât de greu este să corectezi hazardul atunci când îţi este potrivnic, am ales să fac o prezentare a evoluţiei ţării mele folosind cele mai credibile date statistice. Este un tablou al realităţilor reci, adică, al indicatorilor de dezvoltare economică şi socială. Din acest punct de vedere, ultima sută de ani care s-a scurs se împarte în trei perioade: 1918-1945, 1945-1989, 1989-2018. Mai ales în cea dintâi, dar şi în a treia, vedem cum lipsa de coerenţă politică şi de angajare hotărâtă pe calea reformei au împiedicat o convergenţă rapidă cu Occidentul, adică, o reducere rapidă a decalajului dintre România şi media Europei occidentale (convergență care ar fi fost, de altminteri, posibilă, în condițiile unei mobilizari politice coerente). Acest decalaj era, oricum, mare, România venind dintr-un trecut periferic, atât geografic, cât şi civilizaţional. Reforma din perioada respectivă este lentă şi supusă unor presiuni contrarii. Există, desigur, mari spirite şi patrioţi adevăraţi, însă nu există o adevărată clasă politică în stare să se unească pentru a reuşi modernizarea accelerată a ţării. Între cele două perioade, există o paranteză comunistă dominată de un masiv efort de dezvoltare, cu rezultate spectaculoase în domeniul educaţiei, culturii şi industriei, dar supusă unei ordini ideologice dogmatice şi opresive, contrară, de cele mai multe ori, marilor mişcări ale progresului ştiinţific şi tehnologic din Occident. Din punct de vedere instituţional, regimul comunist păstrează, însă, în mod paradoxal, aproape în totalitate configuraţia caracteristică unei ţări europene occidentale. Însă, funcţionarea acestui regim comunist este conectată la strategia ideologică a partidului unic şi la voinţa dictatorului (chiar dacă au existat, desigur, și excepții de la această regulă).

Emil Cioran afirma: „O Românie viitoare […] va trebui să devină o fatalitate sud-est europeană şi, lichidându-şi balcanismul, să reabiliteze această periferie.” Deşi această obsesie politică persistă pe toată durata acestui secol, ea nu se transformă într-o obsesie a reformei,a luptei pentru o Românie în mod logic şi hotărât modernistă. Este, cred, ceea ce propunea Mircea Maliţa prin conceptul său de strategie stabilă de evoluţie.

Ce altceva este reforma dacă nu capacitatea de adaptare activă şi tenace la realităţile eficace ale lumii contemporane?

Iar reforma este singura bază solidă capabilă să garanteze unitatea unui popor în propria ţară. Reformele corectează dezechilibrele şi inegalităţile, transformând şi deschizând, în acelaşi timp, calea pentru iniţiativele şi talentele naţiunii.

Imaginea evoluţiei economice şi sociale a României de-a lungul acestui secol are trei puncte de referinţă: 1938, 1989 şi momentul de faţă. Într-adevăr, 1938 este anul celei mai mari performanţe economice a României din perioada interbelică, iar în conştiinţa politică există încă un mit al „României Mari” asociat acestei perioade. 1989 este sfârşitul regimului comunist instaurat după cel de-al doilea război mondial, iar în momentul de faţă încă există, persistă o anumită nostalgie față de acea epocă a „marii industrii” comuniste şi a locurilor de muncă stabile, fără şomaj. Prezentul ar trebui să ne arate o nouă traiectorie democratică pentru o ţară care, de 30 de ani, trăieşte experienţa renaşterii şi a existenţei principiilor fundamentale ale democraţiei. Analizele economice şi indicatorii sociali arată clar că situaţia mediei populaţiei României la sfârşitul perioadei dintre cele două războaie era una deosebit de precară. Datele din tabelul anului 1938 indică un mare deficit al investiţiilor în capitalul uman şi, în acelaşi timp, o polarizare socială marcată a societăţii româneşti. Este de remarcat, spre exemplu, că speranţa de viaţă era de doar 40,20 de ani pentru bărbaţi şi 41,40 pentru femei, pe fondul unei mortalităţi infantile (copii decedaţi înaintea vârstei de un an la mia de copii născuţi vii) de 182,5. Aşadar, situaţia era şi mai dramatică în contextul european. Densitatea căilor ferate (km/1000 km² de teritoriu) era de 38,6, faţă de 77,3 în Franţa sau 96,4 în Cehoslovacia. Venitul naţional al României (echivalentul actualului PIB) în 1938 se situa într-un raport de 1/3,76 cu cel al Franţei, 1/5,36 cu al Germaniei şi 1/2,76 cu al Cehoslovaciei. Este adevărat că, în perioada 1933-1938, rentabilitatea economică a crescut de la 3,8% la 13,3% în industria petrolieră sau de la 9,7% la 18,8% în cea metalurgică, însă, pentru acumularea internă, cea mai importantă sursă de creştere economică o constituia sistemul de preţuri, taxe şi impozite, povara principală fiind suportată de producătorii agricoli. În 1938, puterea de cumpărare a acestora reprezenta doar 60% din cea aferentă anului 1929.

În 1938, oferta internă, din care produsele agricole reprezentau 41%, iar cele petroliere 44%, era net în dezavantajul României. Astfel, valoarea medie a unei tone de mărfuri exportate era de 3.000 lei, în timp ce valoarea medie a unei tone de mărfuri importate era de 23.000 lei, adică de peste şapte ori mai mare.

Regimul comunist instaurat prin forţă şi pentru o lungă perioadă în 1947 a implementat politici de industrializare accelerată şi de dezvoltare rapidă şi stabilă a educaţiei şi a serviciilor de sănătate pentru întreaga populaţie. În 40 de ani de socialism, România a reuşit să facă un salt considerabil la nivel de civilizaţie.

Speranţa de viaţă ajunsese în 1989 la 66,5 ani pentru bărbaţi şi 72,4 ani pentru femei, iar mortalitatea infantilă scăzuse până la 26,9. Populaţia şcolară în anul şcolar 1988/1989 reprezenta 24% din totalul populaţiei, în timp ce în 1938/1939 era de 12%. În 1988, exista un medic la 472 de locuitori, comparativ cu unul la 313 în Franţa sau unul la 370 în Germania. Numărul de biblioteci a crescut de la 3.100 în 1939 la 21.400 în 1988. Însă, în 1989, realitatea economică a României era dramatică. Dirijismul absolut şi deciziile adesea aberante, mai ales în „perioada neagră” a anilor ’80, au dus la o criză profundă – de fapt, o fază explozivă a sistemului economiei de comandă, adică, o economie etatistă, aproape în întregime centralizată.

Paul Krugman, Premiu Nobel pentru economie, afirma că „productivitatea este aproape totul”. Într-adevăr, valoarea generată în medie de o economie în cursul unei ore de lucru este un bun indicator al sănătăţii economiei respective. Or, în 1988, în România, productivitatea socială a muncii era de cinci ori mai mică decât media Europei occidentale. Şi mai grav, se situa la jumătatea celei din Uniunea Sovietică! Regăsim aceeaşi situaţie şi în cazul unui alt indicator: consumul de energie pentru producerea a 1 dolar de PIB era în 1988 de 4,1 ori mai mare decât media europeană şi de zece ori mai mare decât cel al Franţei! Nivelul tehnologic din industrie, dar şi din agricultură, rămâne, în multe cazuri, mult în urma celui din vest, iar începând din 1979, nu s-a mai făcut niciun efort pentru adaptarea la noile tehnologii aduse de marele progres al revoluţiei industriale şi, ulterior, al celei informatice. În esenţă, economia României continuă să supravieţuiască pe baza materiilor prime (gaze, minereu de fier, petrol, cocs) furnizate de Uniunea Sovietică în cadrul CAER la preţuri mult mai mici decât cele de pe piaţa liberă. Ceauşescu, devenit dictator absolut, fără a întâmpina nicio opoziţie vizibilă faţă de proiectele sale megalomanice, decide construirea canalelor Dunăre – Marea Neagră şi Dunăre – Bucureşti şi a Casei Poporului, proiecte gigantice şi, în cea mai mare parte, inutile. Împinge România spre autarhie, în totală contradicţie cu tendinţele europene şi mondiale.

În agricultură, în ciuda aşteptărilor lui Ceauşescu în ceea ce priveşte revoluţia agrară, situaţia este dezastruoasă. În 1985 şi 1986, existau peste 1,4 milioane de tractoare în Germania de Vest şi peste 1,5 milioane în Franţa. În România, ţară agrară, numărul de tractoare scade de la 185.000 în 1985 la 152.000 în 1989. Şi pe bună dreptate! Producţia internă de tractoare, foarte cerute la export, este de doar 17.000, faţă de 76.500 în 1984. Care era sensul planurilor anuale şi cincinale, celebrele avantaje ale economiei socialiste româneşti?

Când am devenit prim ministru, în decembrie 1989, am constatat rapid că, din păcate, realitatea era mai gravă decât ceea ce ştiam despre această economie din activitatea mea de teren în industria minieră, sistemul de irigaţii şi sectorul energetic. Am aflat că 75 la sută din produsele realizate de industria românească nu erau rentabile la preţul pieţei, costul de producţie fiind mai mare sau, în cel mai bun caz, egal cu valoarea de piaţă. Un volum de producţie enorm (produse petroliere de rafinare, cărbune, metale neferoase) era subvenţionat, iar datoriile interne acumulate în datoria publică se ridicau la 10 miliarde de dolari pentru perioada 1982-1988 şi la 4 miliarde doar pentru anul 1989.

Dacă, aşa cum am arătat mai sus, în anul 1938, PIB-ul României se afla într-un raport de 1/5,36 cu cel al Germaniei şi de 1/3,76 cu cel al Franţei, în 1988, aceleaşi decalaje sunt duble sau chiar triple. Acest tablou în foarte mare măsură negativ nu trebuie să ne facă să ignorăm sau să ne facă să uităm un mare rezultat pozitiv datorat unui efort absolut remarcabil în domeniul educaţiei şi învăţământului (inginerie, arhitectură, medicină, limbi străine şi ştiinţe fundamentale). Într-adevăr, după cei 40 de ani de socialism, poporul român dobândeşte un know-how ştiinţific şi tehnic de înaltă calitate, absolut comparabil cu cel european, şi o capacitate industrială de prim rang în anumite domenii, cum ar fi mecanica fină, construcţia de echipamente energetice foarte mari (turbogeneratoare, turbine hidraulice şi termice, motoare propulsoare pentru nave maritime de mare tonaj), industria oţelurilor speciale şi a pieselor turnate de mari dimensiuni. După 1989, necesara reformă structurală a economiei porneşte cu acest excelent potenţial uman şi industrial, însă se împotmoleşte în conflicte politice dure, uneori violente, iar noua clasă politică nu reuşeşte să menţină şi, cu atât mai puţin, să dezvolte acest sistem de învăţământ. În 1989, unul din trei copii de muncitori (industriali sau agricoli) aveau acces la învăţământul liceal şi unul din şapte la cel universitar. Astăzi, aceste cifre au scăzut la 1 din 6, respectiv, 1 din 20.

Perioada postcomunistă declanşată de Revoluţia Română din decembrie 1989 debutează cu o situaţie dintre cele mai precare, după cum am arătat aici. Revolta populară împotriva regimului Ceauşescu a fost, de altfel, un rezultat inevitabil al acestei situaţii economice. Mi-am început mandatul de prim ministru într-un moment extrem de complex şi deosebit de dificil. Entuziasmul românilor generat de dispariţia lui Ceauşescu şi a regimului său era, în mod firesc, dublat de aşteptări pe măsură. Se impunea o schimbare radicală, dar, în acelaşi timp, calitatea vieţii trebuia să se îmbunătăţească în continuare foarte rapid. Însă, pe de altă parte, trebuiau demarate toate procesele de transformare politică, economică şi socială. Această sarcină revenea guvernului meu. Din fericire, nu eram pe deplin conştienţi de gravitatea momentului. Dar, astăzi, pot spune că, în ceea ce privea această transformare, concepţia mea era una foarte clară. Decretul-lege 54 din martie 1990 deschidea larg calea iniţiativei private. În scurt timp, iau naştere zeci de mii de mici întreprinderi, iar tabloul economic al ţării evoluează către normalitatea pieţei. În mai 1990 se finalizează „Strategia înfăptuirii economiei de piaţă în România”, pe care o iniţiasem pe 6 ianuarie, la doar zece zile de la numirea mea ca prim ministru.

Am prezentat marea reformă structurală în faţa parlamentului la sfârşitul lunii iunie, pentru a obţine votul de încredere. Spre marea surpriză a tuturor, votul a fost unanim (cu doar câteva abţineri), în condiţiile în care ne aflam la doar două săptămâni de la mineriada care aruncase ţara într-un dureros conflict politic.

Guvernul meu a reuşit să obţină adoptarea tuturor legilor principale ale reformei în decurs de 15 luni, dar a sfârşit prin a fi răsturnat (potrivit analizelor realizate de istorici) de o lovitură de stat executată printr-o nouă mineriadă brutală şi violentă. Pe tot parcursul celor 15 luni, viaţa politică a fost o luptă permanentă şi nemiloasă între reformişti şi vechii comunişti care doreau să păstreze puterea şi să încetinească reforma.

Astfel, după alungarea guvernului Roman, România se angaja pentru mai mult de patru ani pe un traseu contrar celui urmat de Polonia, Cehoslovacia şi Ungaria, reintroducând mecanisme de subvenţionare a întreprinderilor. Rezultatul a fost o acumulare de datorii imense care au condus la falimentul Bancorex, cea mai mare bancă românească, şi al Băncii Agricole. Cele două bănci dispar în 1998.

După schimbarea politică, în urma alegerilor din 1996, se reia reforma, de această dată în condiţii şi mai dificile decât cele din 1990. Marea privatizare a întreprinderilor de stat începe în 1998, într-un cadru legislativ slab, cu legi insuficiente şi, de multe ori, voit confuze. Privatizările sunt, în cea mai mare parte, incapabile să ofere soluţii viabile pentru întreprinderile foarte numeroase, aflate aproape în stare de faliment, acestea fiind, în realitate, operaţiuni de lichidare într-un context de capitalism sălbatic. Potrivit lui Keynes, raportul între produsul anual brut al muncii şi masa bunurilor de capital este cuprins între 1/3 şi 1/4. În timpul privatizărilor din România, începând din 1998, pe parcursul acestei întregi perioade şi chiar până în momentul de faţă, acest raport a fost estimat în analize zise oficiale la mai puţin de 1/3. În realitate, valoarea declarată a patrimoniului întreprinderilor oferite spre privatizare a fost mult subevaluată, iar raportul lui Keynes era, în mod real, de 1/5 sau chiar 1/6.

Cu alte cuvinte, capitalismul se consolidează pe baza unei minciuni, în cazul nostru, a unei subevaluări masive a patrimoniului. Rezultatul nu a fost modernizarea şi relansarea producţiei, cel puţin în cazul unora dintre întreprinderi, ci doar devalizarea şi lichidarea. Cum bine spunea Fernand Braudel, capitalismul nu triumfă decât dacă se identifică puternic cu statul. Ca prim ministru, am reuşit să închei acorduri cu mari companii occidentale, cum ar fi Mercedes (pentru privatizarea întreprinderilor constructoare de autocamioane şi autobuze), FIAT (pentru tractoare) sau Siemens (pentru locomotive electrice). Niciuna dintre întreprinderile româneşti din aceste sectoare nu mai există la ora actuală. „Marea problemă”, cum spunea tot Fernand Braudel, o reprezintă pieţele naţionale şi economiile naţionale. Definiţia sa mi se pare cea mai exactă: „O economie naţională este un spaţiu politic transformat de stat – în virtutea necesităţilor şi inovaţiilor vieţii materiale – într-un spaţiu economic unificat şi coerent, ale cărui activități pot fi realizate împreună în aceeaşi direcţie“ Nu am reușit niciodată să instalăm acest cadru al economiei românești.

Sub dublul impuls puternic, al poporului român care cere o integrare rapidă a României în Europa, şi al Uniunii Europene care îşi deschide porţile pentru aderare în decembrie 1999, începând din 2007, economia românească se îndreaptă ferm, cu suişuri şi coborâşuri, spre normalitatea europeană.

Cele mai recente date statistice indică un progres remarcabil şi incontestabil. De exemplu, dacă luăm ca reper PIB-ul din 1999 (100%), avem următorul tabel comparativ pentru anul 2018:

• Germania – 130 %
• Franţa – 125%
• Spania – 106%
• Italia – 100%
• România – 600%

PIB-ul pe cap de locuitor al României la paritatea puterii de cumpărare (PPC) era, în 1990, de 3.900 dolari, iar în 2018, de 27.200 dolari, adică de şapte ori mai mare! Exportul de produse industriale realizate în 1988 atingea un maximum de 33% din totalul exporturilor; în 2018, a ajuns la 58%. În 2018, valoarea exporturilor de produse IT şi software depăşeşte 4 miliarde de Euro, fiind realizată de 100.000 de lucrători din domeniu. Agricultura face un salt major, cu exporturi de produse agricole în valoare de 3,7 miliarde Euro.

În fine, stocul (acumularea) de investiţii străine directe (ISD) ajunge la 94 miliarde de Euro în 2018.

Cu toate acestea, economia României nu se ridică încă la nivelul exigenţelor momentului. Guvernele României, în special cele de după 2001, nu sunt preocupate de situaţia sectorului productiv autohton, iar politicile care să vizeze oferta sunt neglijate în totalitate. Deficitul comercial creşte an de an.

Acesta a fost de 15 miliarde în 2018, iar estimarea pentru 2019 este de 17 miliarde. Reformele structurale imperativ necesare sunt amânate în fiecare an. Adevărata „mare problemă” a României constă în incapacitatea sa politică de a uni voinţele pentru un scop comun.

Predomină clientelismul ca normă curentă în politică, iar rezultatul evident al acestuia este dublu: incompetenţa şi neglijenţa. Lungul drum al României de recuperare a întârzierii în dezvoltare faţă de Occident este departe de a se fi încheiat. Dintre cei peste trei milioane de români care lucrează în Vest, cei mai mulţi proveniţi din populaţia tânără şi activă a României, majoritatea şi-ar dori să trăiască în propria ţară. Momentan însă, lucrurile stau invers. Tinerii din România cred că au mai multe șanse în strainătate, oriunde în altă parte decât în țară.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.