În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al cincilea volum, din cele 12 ale ciclului CEI O SUTĂ.
I-a trebuit un timp – mult prea mult timp, îşi repeta el – spre a realiza că amintirea exactă a diferiţilor săi strămoşi (până la a oricâta spiţă) nu-i reda şi gândurile acelora, nici simţămintele lor, ci doar ceea ce au reprezentat ei în conştiinţa contemporanilor lor. Sigur, şi de aici se putea profita, iar Luciferus chiar profita: era destul că făcea uz de ascunzătorile lui Chlorus şi apoi de cele ale Mâinii Albe, însă asta fără a ştii ce a gândit Al Treizeci şi nouălea1. Şi nici confreria nu mai voia să accepte urmaşul pierdut al căpeteniilor măcelărite în necropola de lângă Roma2. Munca depusă de Luciferus se rezuma la o muncă de istoric, chiar dacă, uneori, mijloacele proveneau şi din alte ştiinţe, unele într-adevăr ezoterice. Dar a fost Luciferus însuşi în altă ipostază Chlorus? Sau Finio? Sau calul aceluia? Sau, poate, o gâză de pe vremea Celui de Al Treizeci şi nouălea? Dacă nu, atunci unde a sălăşuit în perioada respectivă sufletul încarnat la răscrucea secolului al IX-lea de după Iisus în trupul lui Speciosus?
În toată această vreme, situaţia lui Luciferus la Roma devenea tot mai ambiguă: Leon al III-lea, fostul preot al nu foarte importantei biserici Sfânta Suzana, a reuşit să-şi apere uluitoarea ascensiune cu şiretenia şi încăpăţânarea omului simplu: el a fost cel ce l-a încoronat în mod solemn pe Carol, fără a rupe totuşi relaţiile – devenite atât de fragile – cu Bizanţul; el a fost cel care nu s-a pronunţat în mod ferm în nici o problemă care ar fi putut înclina balanţa în vreo parte; tot el a fost cel care a reuşit să li se opună cu succes Orsinilor, cei care nu s-au împăcat nici o clipă cu gândul că un plebeu a reuşit să le întrerupă succesiunea la pontificat. Şi, în felul acesta, “ţărănoiul” a reuşit să-i supravieţuiască şi adevăratului său protector, cât şi a nu mai puţin de şase împăraţi ai Orientului.
Prudenţa, care l-a salvat de atâtea ori, instinctul pe care se baza mai mult decât pe orice argument logic – adevărata taină a marilor învingători – îi spunea că tânărul ba adulat, ba pe cale de a fi ucis în public – şi care, aproape ostentativ, nu s-a apropiat nici o dată de şeful bisericii, ci doar de ierarhi – nu putea fi decât un semn de întrebare, o prezenţă supărătoare, o primejdie, o altă provocare la care destinul său prea încercat era atât de des supus. Ceea ce era atât de supărător în legătură cu misteriosul ambasador al Bizanţului era aparenta sa incoruptibilitate, care nu lăsa loc la nici un fel de concluzii folositoare. Cu se să-l cumperi? Şi, mai ales, ce dorea tânărul atât de ciudat? Fiecare om este condus de un scop şi fiecare scop putea deveni un punct vulnerabil. Unde să-l ataci pe Luciferus? Informatorii papei din capitala Bizanţului n-au reuşit nici ei să-i aducă detalii precise în legătură cu apele în care se scălda “frumosul arab”1. Aşa că pentru Leon cel mai bine ar fi fost ca Luciferus să părăsească Roma.
Însă, fiindcă se dovedea că Al Cincizeci şi doilea nu putea fi îndepărtat nicicum, papa a găsit o stratagemă tipică şireteniei sale, şiretenie mereu atentă de a nu supăra pe nimeni mai mult decât era strict necesar. Aflând despre interesele speciale ale tânărului bărbat, l-a trimis la Pavia şi apoi la Tours, unde Carol înfiinţase şcoli pentru demnitarii laici sau religioşi. “Frumosul arab” n-avea decât să predea acolo astronomia – domeniu unde, desigur, “nu avea pereche” -, iar, de va dori, va avea prilejul de a discuta cu alţi erudiţi spre a-şi lămuri propriile nelămuriri.
Scribul n-a reuşit să reconstituie cu exactitate nici itinerarul şi nici durata escalelor lui Luciferus, însă îl regăseşte în jurul lui 808 la Aachen. Aici Al Cincizeci şi doilea era un bărbat cu prestanţă, avea douăzeci şi cinci de ani, nu mai era de mult adolescentul imberb maturizat în iatacul Irinei şi nici preatânărul ambasador sosit la Roma. Acest Luciferus matur intră repede nu numai în graţiile împăratului, dar mai ales în cele ale fiului mai mic al lui Carol, Ludwig (Louis), doar cu cinci ani mai în vârstă decât Speciosus. (Ludwig însuşi se considera mai tânăr “cu un secol” decât savantul său nou prieten…) Apropierea s-a realizat cu mult entuziasm între cel ce va deveni unicul urmaş al împăratului şi frumosul erudit venit de undeva din axa lumii.
– Axa lumii eşti tu, îi spunea Ludwig (Louis), încântat să-i audă inflexiunile vocii profunde, în timp ce Luciferus peripatetiza cu el în lungi plimbări prin pădurile apusului. Vorbele Celui de Al Cincizeci şi doilea veneau de pe alt tărâm..
Iar Luciferus îl corecta, făcându-i în felul acesta pe plac şi împăratului:
– Axa lumii este în sala cărţilor şi a savanţilor.
La Aachen venise încă tatăl lui Carol pentru a face băi în vechile izvoare ale termelor romane niciodată definitiv părăsite. Cum şi împăratului îi priia locul, de care, pe deasupra mai era legat şi de vechi amintiri, şi-l stabili drept reşedinţă permanentă. Între marile săli de protocol şi apartamentele imperiale, mai existau şi câteva clădiri de legătură. În cea mai mare dintre ele, la etajul al doilea, se ţineau judecăţile, iar dedesubt erau îngrămădite cărţile aduse din toată lumea, hărţile, culegerile de legi şi de învăţături religioase. Drept urmare, Lui Carol îi plăcea să spună că dreptatea se împarte pe fundamentul erudiţiei. În această “A Doua Romă” (“A doua?” A câta?), spre marea bucurie a suveranului, Luciferus fixase “Turnul de observaţie al lui Zeus”, “Focul central de pe Pământ”1.
Mai înainte aici, apoi la Lèrins, şi-a petrecut Luciferus tot restul zilelor sale. Se pare că “Frumosul arab”, după ce s-ar fi botezat (abia atunci?), s-ar fi călugărit şi ar fi primit de la augustul său prieten Ludwig cel Pios chiar şi demnităţi ecleziastice. Însă toată această epocă din viaţa Celui de Al Cincizeci şi doilea este plină de informaţii greu de găsit, iar cele ce se lasă, totuşi decriptate, se contrazic cît se poate de neverosimil. Scribul admite că biografia aceasta, poate în spiritul memoriei acelui ev, pluteşte între atestat şi apocrif. Mai ales diavol, dar câteodată şi înger, Speciosus-Luciferus trăieşte aventurile cele mai fantastice şi pătrunde, nemijlocit sau sub altă înfăţişare, în producţiile cântăreţilor. Apropierea de celebrii săi protectori, îi atribuie fapte cărora e greu de imaginat că le-ar fi fost autorul. Până să se retragă definitiv(?) pe insulă, viaţa sa este tot mai puţin umplută cu evenimente lumeşti, dar cu atât mai plină cu aventuri ezoterice. Se mai cunosc despre el doar trei evenimente ce-i pot fi atribuite cât de cât Celui de Al Cinzeci şi doilea (la multe alte informaţii găsite cu trudă, scribul a considerat că e mai bine să renunţe): l-ar fi însoţit pe Ludovic la încoronarea solemnă ca împărat la Aachen, după moartea fraţilor săi mai mari, l-ar fi însoţit, de asemenea, şi treizeci de ani mai târziu, când fiii de atâtea ori răzvrătiţi ai lui Ludovic (Ludwig, Louis) şi-au exilat părintele în mănăstirea din Soissons şi ar fi dispărut apoteotic în pădurea interzisă de la Lèrins. (Şi în zbuciumata şi lunga domnie de atâtea ori brutal întreruptă a prietenului său există destule pete albe. Au fost nu puţine prilejuri când împăratul, în plină glorie sau în perioade de restrişte, dispărea timp de săptămâni în tovărăşia celui mai misterios sfetnic al său.)
Einhard, celebrul biograf al lui Carol, îi rezervă şi lui Luciferus1 un rol neobişnuit în cronica sa. Al Cincizeci şi doilea ar fi fost împreună cu împăratul şi cu Ludovic la ctitoriile de la Nimwegen, Ingelheim şi i-ar fi însoţit chiar şi în legenda apocrifă a călătoriei suveranului în Orient. (Şi ce ghid mai bun ar fi putut să-şi aleagă Carol pentru aceasta?) Benedikt, la rândul său, cu peste o sută cincizeci de ani mai târziu2, îl mai aminteşte pe acelaşi misterios personaj drept călăuza lui Carol în Asia, la fel cum amintirea lui Speciosus Luciferus mai planează şi peste alte nenumărate legende despre împăratul strămoş totodată al francezilor, cât şi al germanilor, al italienilor, cât şi al olandezilor etc. Al Cincizeci şi doilea, cândva “Frumosul arab”, era ingredientul cel mai potrivit pentru acele peregrinări fantastice, care au circulat în tot evul mediu alături de întâmplările din viaţa miraculoasă a celuilalt mare împărat, Alexandru Macedon.
Într-unul dintre acele cântece, de nenumărate ori transcrise şi de fiecare dată mai corupte şi mai pline de anacronisme tot mai incontrolabile, în “Lunga şi extraordinara călătorie a lui Carol cel Mare şi Sfânt în deşert”, Luciferus îi arată împăratului o “oază din Deşertul Boemiei”, unde ar fi existat o clădire în formă de pentaclu. Cele şase3 porţi erau una cu zidurile, însă odată descoperite, ele lăsau pe oricine să intre. Pe frontispiciul lor interior scria: “Acest drum are un singur sens”. Literele nu făceau parte din nici un alfabet cunoscut şi nu comunicau în nici o limbă uzuală, însă puteau fi pricepute de oricine, chiar şi de neştiutorii de carte. Odată pătruns în edificiu, se coborau trepte nesfârşite printr-un labirint de coridoare ce se intersectau mereu. Luciferus l-ar fi dus pe împărat în lumi apuse, făcându-l mereu contemporan cu acele timpuri. Doar sufletul urma traseul, trupurile luând succesiv alte înfăţişări. (Se spune că Dante ar mai fi cunoscut acest manuscris în original.)
– Coborâm spre strămoşi prin strămoşi, l-ar fi învăţat Al Cincizeci şi doilea pe împărat, specificând că el, Luciferus, nu este nici ghid şi nici psihopomp. Aşa că şi el îmbrăca mereu altă înfăţişare, înfăţişarea celor prin vremurile cărora trecea şi pe care le retrăia şi el întocmai. Nici un alt muritor, se mai spune în legendă n-a reuşit vreodată să se întoarcă dintr-un asemenea periplu, doar foarte puţini izbutind să coboare mai mult de zece generaţii. Doar Pythagora ar fi deţinut performanţa de a cunoaşte şi de a trăi treizeci şi trei de ipostaze. El a revenit, însă şi îngrozit, le-a interzis ucenicilor să mai repete asemenea tentative. Când s-a întors şi Carol, Luciferus l-a lăsat să doarmă pe nisipul încins şapte zile şi şapte nopţi, până ce soarele deşertului i-a ars amintirile din pentaclu.
Ne aflam cu aproximativ doi ani înainte de moartea marelui împărat. În 814, Carol i-ar fi poruncit Celui de Al Cincizeci şi doilea să repete întâmplarea. Au pătruns printr-o altă poartă a clădirii, dar după doar două ipostaze au revenit, Carol nemaiputând să suporte, deoarece şi primul drum îi revenise în memorie. În curând, la 28 ianuarie, marele împărat, cel mai mare de la Alexandru Macedon încoace, îşi da sfârşitul lumesc.
Şi Ludovic ar fi fost de trei ori în pentaclul din Deşertul Boemiei. (Fapt discutabil…) El l-ar fi rugat pe Luciferus să-l ajute să-şi reîntâlnească părintele care, înmormântat după rang la Aachen, s-ar fi odihnit în realitate la Unterberg (lângă Salzburg). Crezul că Marele Carol va reapare de la Unterberg şi că va da o nouă strălucire imperiului nu s-a stins cu totul nici astăzi.
Legendele despre Carol strânse în “Cronica imperială” din 1160 nu mai pun în aceeaşi măsură accentul pe contribuţia Celui de Al Cincizeci şi doilea. Sau, poate, personajul devine mai greu de recunoscut. Mai mult, de prin secolul al XIII-lea de după Christos, alte numeroase înscrisuri sunt distruse cu premeditare. Dar, la fel ca de cele mai multe ori în istorie, imperativele vremurilor n-au reuşit să facă dispărut chiar totul. Atât la Lèrins, cât şi la Ferme zu Chiuso mai apar mărturii despre “morala şi antimorala” de pe Terra şi de pe Antipământ, iar obsesia lui Luciferus în legătură cu memoria care să transceadă ipostazele mai transpare în vechile înscrisuri. Luciferus ar fi reuşit să coboare toate cele şase intrări din pentaclu şi, chiar dacă i-a fost imposibil să parcurgă fiecare dintre nenumăratele trasee, ar fi izbândit să se întoarcă de fiecare dată în deşert. El povesteşte despre lumi prăbuşite, la care ar fi fost martor, zăboveşte îndelung asupra vremurilor de dinainte ca satelitul Terrei să fi căzut pe Pământ cu ocazia ultimului Mare Solstiţiu de Iarnă, despre fiinţele care ar fi populat acea lume, despre cataclismul trăit, când atât locuitorii proveniţi iniţial din rămăşiţele planetei pierdute, cât şi cei născuţi de acum pe globul terestru ar fi murit aproape în totalitate.
Luciferus i-a spus lui Carol1 şi i-a repetat de mai multe ori şi lui Ludovic prietenul ce se va simţi întotdeauna în siguranţă în prezenţa lui: “Uitarea este singura izbăvire. Este imposibil de suportat nu numai suferinţa adunată de atâtea vieţi, însă până şi suma puţinelor momente de fericire adevărată moştenită. Este infinit prea mult pentru un singur muritor”2
1 Despre care Speciosus Luciferus nu ştia că a fost Al Treizeci şi nouălea…
2 Al Cincizeci şi doilea avea noroc: se întâmplă ca asemenea amnezii să nu se petreacă sau ca amintirea cuiva să reapară peste veacuri şi atunci apar crime inexplicabile de către cei din jur, “vina” victimelor nemaifiind cunoscută de contemporani.
1 “Frumosul arab” era cognomenul perfect, ales şi pus în circulaţie chiar de papă: astfel, tânărul nu putea pretinde funcţii la Roma şi nici în imperiul lui Carol, “arabul” nefiind creştin, iar o asemenea origine permite orice soi de legende, dar nu şi o deosebită afecţiune din partea celor ce se considerau dintr-un cu totul alt aluat. (Faptul că Luciferus mai apare sub această denumire şi la Bizanţ poate fi o trimitere ulterioară.)
1 Nu trebuie să fim prea miraţi de prezenţa zeilor păgâni în anturajul împăratului catolic şi al fiului său supranumit “cel Pios”. Chiar dacă botezurile în masă au devenit o practică obişnuită în demersurile lui Carol, panteonul elin şi divinităţile locale mai formau canavaua pe care tocmai se broda credinţa noilor creştini.
1 Al Cincizeci şi doilea putea să-şi păstreze liniştit acest apelativ şi în calitate de creştin. Au fost şi episcopi intraţi în anale cu acest nume.
2 Dar “tot cam pe atunci”, gândim noi, întrucât hăul istoriei nu mai este legat de percepţia noastră a timpului, anii având acolo o valoare relativă. Hăul istoriei se apropie, astfel, de eternitate.
3 Deşi “pentaclu” are în etimologia sa cifra cinci, el dispune de şase “unghiuri de intrare”.
1 Acestea da: acestea erau într-adevăr momente când împăratul cel mare devenea în mod firesc analfabetul “David” şi asculta vrăjit înţelepciunea strânsă de un erudit.
2 Schimbarea de atitudine a lui Luciferus, aceea de a nu-şi mai comenta niciodată public, curând după aceea, obsesiile, l-a ajutat nespus şi pe scrib. Următoarea observaţie, scribul o notează cu toată umilinţa, nedorind a se pune nici o clipă în vecinătatea marilor bărbaţi despre care scrie, dar admiţând că este şi el un netrebnic membru al sectei umane plimbate prin atâtea ipostaze: de foarte multe ori, de prea multe ori, scribul nu se mai opreşte din veşnica lui văicăreală că, deşi a consemnat atâtea destine minunate – cu limitele fireşti ale lipsei sale de talent -, nu a fost în stare să ţină minte nici a o suta parte din toate câte le-a istorisit. Nu numai amănunte puţin relevante, însă chiar şi destine întregi i-au dispărut cu totul din memorie.
Multă vreme, scribul s-a consolat zicându-şi că el n-a fost decât creionul unor întâmplări minunate trăite de cu totul alţi oameni şi că aceştia au dreptul să-şi recâştige intimitatea şi liniştea tulburate în mod atât de nesimţit de către scrib. Acum, însă, ascultându-l pe Speciosus Luciferus, scribul mulţumeşte Cerului că a fost înzestrat cu atâta uitare. Abia acum îşi dă seama cu câtă milostenie a fost scutit de o povară pe care sigur n-ar fi fost în stare s-o ducă pe umerii săi atât de firavi. Cel puţin această concluzie n-o va uita nici scribul din Învăţăturile Celor O Sută.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.