Vara rece (31)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al cincilea volum, din cele 12 ale ciclului CEI O SUTĂ.

Într-o altă seară, stăteau la marginea unei păduri şi femeia încerca să-i dea curaj bărbatului, observând că de când se aflau pe drum, acesta nu a mai avut coşmaruri şi nici nu s-a mai prăvălit la pământ cu spume la gură. Aşa era, doar că numai oboseala şi nevoia de a fi tot timpul atent la cele din jur îl mai scuteau de gândurile negre.

Mai bine ar fi tăcut femeia: Al Cincizeci şi patrulea căzu fără cunoştinţă, se zbătu îndelung lovind aerul cu braţele, dar, spre deosebire de alte dăţi, nu-şi mai veni în fire. Disperată, femeia asista neputincioasă cum bărbatul i se prăpădeşte, lăsând-o cu doi plozi în plin necunoscut. Copilul cel mic suporta şi el tot mai greu călătoria şi hrana improvizată din te miri ce şi bolea şi el, ameninţând să-şi urmeze părintele şi fratele. Situaţia era atât de cumplită încât, doar amintindu-şi mai târziu de ea, femeia începea de fiecare dată să plângă.

Ce să facă? Unde, cum şi cu ce să-şi îngroape bărbatul? Şi unde să meargă mai departe? Să vadă cum îi mor, pe rând, copiii de foame? Pot exista momente în viaţa unui om când disperarea paralizează şi singura nădejde mai constă doar în clipa care trece: “Dacă voi parcurge şi această toamnă şi această iarnă, îşi spunea femeia, dacă voi apuca şi vara, poate că o să-mi găsesc liniştea. Sau măcar o viaţă fără mari evenimente” Da, însă, până atunci, ce să facă? Bărbatul îi murise, iar la copii nu se putea uita cum se prăpădesc şi ei, fără să încerce să-i ajute. Dar tocmai asta făcea: se uita, fără să se poată măcar mişca. “Dacă aş apuca vara”, îşi repeta mecanic.

A stat aşa o zi, o lună, un an? La un moment-dat, şi-au făcut apariţia nişte oameni. Ea n-a fost în stare nici măcar să-şi ia copiii şi să fugă. Nici n-ar fi putut s-o facă: să-l lase pe Cel de Al Cincizeci şi patrulea singur ca pe un animal? Mai departe toate s-au desfăşurat ca într-un vis sau ca într-o povestire narată de altcineva, o povestire la care nici măcar nu putuse să fie tot timpul atentă. Poate de aceea îşi şi amintea cu lacune cele întâmplate. Ceea ce mai ştia cu precizie era doar că oamenii aceia au vrut să-i îngroape bărbatul, dar că ea a ţipat, s-a lipit de el, nu i-a lăsat nici în ruptul capului să i-l ia de lângă ea. Străinii le-au adus lapte sugarului şi mâncare ei şi fetiţei mai mari şi se tot mirau cum de nu începe să se descompună trupul Omului Mort. Se ştie că doar sfinţii nu intră în putrefacţie, poate că era vorba despre un sfânt. Vestea s-a transmis din sat în sat şi au început să vină bărbaţi şi femei de pretutindeni. Chiar şi preoţi au sosit să studieze cazul.

Omul Mort îşi reveni abia peste circa două săptămâni. (Poate că mai devreme, poate că mai târziu.) A fost singurul moment din viaţa sa cât a cunoscut veneraţia faimei.

Şi a venit şi vara atât de dorită de femeia Celui de Al Cincizeci şi patrulea. Şi toţi patru trăiau, într-adevăr, un alt capitol.

Totul este. Şi nimicul reprezintă ceva. Altfel n-ar purta şi el un nume: acela de “nimic”. Existenţa nu se opune nonexistenţei, ci doar unei alt fel de stări. Aşadar, nici moartea nu reprezintă un sfârşit, pentru că şi moartea continuă o formă a existenţei. Moartea nu este “nimic” decât doar în sensul acesta. Moartea este ceva. Ce este moartea? Doctorii Bisericii pretind că este vorba doar despre sfârşitul unui ciclu, că, prin urmare, moartea presupune un necesar bilanţ. Un bilanţ temporar? Aceasta-i întrebarea. Marea întrebare.

Pentru că infinitul nu s-a putut naşte decât din infinit, nici sufletul nu poate fi finit. Pe de altă parte, şi dacă acceptăm formula omen et nomen, sufletul nu poate dispare, pentru că şi el este, iar ceea ce este nu poate dispare. Ceea ce pentru Eriugena provine din Credo ut intelligam, pentru Cel de Al Cincizeci şi patrulea provine din spaimă.

Dar apropo de Eriugena: John Scott Erigene. Dacă Omul Mort n-a auzit decât vag despre Carol cel Pleşuv, cel cu a cărui domnie se confundă prin anii biografiei sale, despre Eriugena, fiul lui Colludwig nu ştia chiar nimic. Dar undeva, la un altfel de bilanţ, şi între aceşti doi muritori va exista o legătură tainică şi amândoi se vor întâlni la Judecata de Apoi. E adevărat, Acolo nu există timp, astfel încât Acolo nu se petrec ceea ce numim noi coincidenţe, însă de aici, de pe Pământ, Eriugena şi Omul Mort vor pleca împreună.

Pe la 865, la vârsta de douăzeci şi cinci de ani, Al Cincizeci şi patrulea se afla, de acum, la Auxerre. Dacă drumul spre Europa de nord-est a durat câteva săptămâni, cel de întoarcere s-a petrecut în doi ani. Omul Mort s-a stabilit pe parcursul întregii acestei căi în mai multe localităţi, în sate obscure şi târguri ostile, ascunzându-se prin cătune ferite de marile drumuri sau în vânzoleala absurdă din oraşele strâmte şi suprapopulate, însă, de fiecare dată, abia ce-şi găsea o sursă de existenţă şi abia de-şi amenaja adăpostul, că un semnal doar de el sesizat îl gonea din nou. Acestei fugi epuizante, ce părea că nu se va mai termina, n-avea cum i se opune: spaimele îl mânau din urmă şi nu exista putere fizică ori raţiune suficient de înţeleaptă apte de a-l face să rămână pe loc. Căderile în moarte şi zvârcolirile în spumă constituiau argumente venite parcă dintr-o altă lume, argumente la care sărmana femeie n-avea cu ce să răspundă decât cu disperare şi resemnare.

– Nu pot să-mi explic nici eu nimic, se plângea chiar şi Al Cincizeci şi patrulea în serile calme, când, obosit după o zi de muncă, stătea culcat pe spate şi se străduia să găsească un sens absurdei sale zbateri inutile. Am fugit cât mai departe de tata, fără a şti să citesc o hartă şi am ajuns într-un loc în care tu parcă mă aşteptai. Acum cunosc ceva mai bine geografia lumii ăsteia, am învăţat să deprind numeroase semne, care mă avertizează în legătură cu primejdii pe lângă care altădată treceam voios, îmi calculez fiecare pas, însă, cu cât ştiu mai mult, cu atât sunt mai puţin stăpân pe deciziile mele.

Neştiutor, Omul Mort a fugit cât mai departe de Rachach de lângă Maienţa, locul de unde îl urmăreau pretutindeni ochii nevăzuţi ai tatălui, ca să revină cu mult mai multă experienţă pe lângă dealurile copilăriei, în fuga silnică a drumului său spre apus. Când a plecat, copilul răzvrătit n-a făcut decât să se îndrepte încotro a văzut cu ochii, raţiunea fiindu-i încă incapabilă de a-i mâna paşii.

Cinci ani mai târziu, pe drumul de întoarcere, bărbatul atât de grijuliu pentru destinul familiei sale se dovedea total neputincios în faţa impulsurilor mult prea puternice pentru voinţa sa. Cu cât se apropiau mai mult de Rachach, cu atât cumplitele-i manifestări îi reveneau mai dese şi mai profunde. Undeva, în apropiere de Maienţa, Al Cincizeci şi patrulea, murind din nou, nu-şi mai reveni nici după o săptămână.

Femeia îl ascunse în căruţă şi reuşi să se îndepărteze suficient de locul atât de înfricoşător pentru omul ei. (Cu ani în urmă, fiul lui Colludwig străbătuse lungul drum pe jos, acum el se întorcea cu o brumă de lucruri strict necesare pentru o familie cu doi copii, lucruri pe care le-a obţinut pe traseu, în urma muncilor prestate. Omul Mort ura şi pe mai departe obiectele – pe care nu înceta să le numească „deţinătoarele diavolului” – şi, probabil, că s-ar fi descotorosit, pe rând, de toate acele lucruri, de teamă de a nu se lega de ele şi de a nu deveni „sclavul lor”, însă femeia le folosea şi el învăţă că, până la urmă, e mai bine să le ignore.) În apropiere de Auxierre, Al Cincizeci şi patrulea se trezi şi se ridică în şezut. Au ajuns şi acolo iarăşi fără nici un plan, femeia fiind suficient de speriată, cu un cadavru în căruţă şi lipsită de orice mâncare pentru copii, pentru a nu mai judeca decât în dorinţa de a mai trece o lună: „Atunci va fi mai bine!”. (Mai mult de o lună nu-şi putea nici ea imagina că s-ar putea descurca singură, mai ales fără a fi descoperită ce cară cu ea, însă nici nu credea că bărbatul i-ar putea reveni de Acolo după o vreme mai îndelungată. Au trecut, totuşi, aproape trei luni şi ea a rezistat, leşul n-a fost descoperit, copiii au avut, cât de cât, ce mânca.)

Omul Mort a lipsit din vară şi până în toamnă, vreme cât timpul s-a scurs îngrozitor de greu, însă, odată revenit, s-a purtat de parcă ar fi fost în tot acel răstimp prezent: surescitată de fericire, dar şi de amintirea nenumăratelor spaime şi necazuri îndurate, femeia nu mai termina de povestit prin câte toate a trecut şi observa, cu uimire, că el ştia mai tot ce s-a întâmplat, cât fusese ascuns în fundul căruţei. Ea venise în fiecare noapte şi se culcase lângă el, îl mirosise dacă nu începe să capete iz de cadavru, apoi i se făcea frică, plângea şi revenea lângă copiii adormiţi. Nu mirosise niciodată a cadavru şi acum mai-mai că-l suspecta că s-ar fi prefăcut în întreaga acea perioadă. Îl ştia, totuşi, prea bine: Omul Mort nu s-a prefăcut.

Nu, Omul Mort nu s-a prefăcut, însă, deşi nu avea nici o amintire pentru acolo, cât i-a hoinărit sufletul în excursia petrecută departe de trup, se trezea fără lacune în memoria timpului de aici, cât corpul i-a fost inert. Ceea ce îl punea chiar şi pe el pe gânduri:

– Există doar două posibilităţi, îşi spunea şi îi spunea şi femeii sale – fie că, fără să ştiu, nu mă îndepărtez niciodată de locul unde mi se află şi corpul şi atunci este firesc să văd şi să aud tot ce se întâmplă în jurul meu, fie că-mi rămâne doar o mică parte a sufletului aici, o mică parte suficientă de a mă ţine la curent cu întâmplările la care trupul mi-a fost martor. Şi într-un caz, şi în celălalt, înseamnă că nu plec niciodată cu totul.

Dar în alte zile nu mai era atât de sigur.

– Nimic, nici o amintire nu mă însoţeşte atunci când sufletul îmi este departe. Şi nu-mi amintesc nici despre ceea ce a fost în apropierea trupului rămas. Dacă ştiu, totuşi, ceea ce s-a întâmplat acolo, s-ar, s-ar putea ca aceasta să nu vină din amintire, ci din mărturisirea cuiva de care nu sunt conştient.

Omul Mort îi spunea femeii sale toate astea, cu altcineva nu îndrăznea, pe bună dreptate, să atingă subiectul. Însă era atât de preocupat de ceea ce se petrecea în sufletul său, atunci când îi pierdea urma, încât se gândea la asta şi atunci când lucra, şi atunci când se odihnea.

Al Cincizeci şi patrulea a muncit din greu la Auxerre spre a-şi putea cât de cât întreţine familia. Câteodată, femeia îl întreba dacă nu-i pare rău că şi-a părăsit tatăl şi o situaţie materială bună ori dacă nu doreşte să se întoarcă acasă. Pe fiul lui Colludwig îl irita subiectul şi atunci când se enerva avea cumplitele manifestări ştiute.

– Dacă bătrânul ar vrea să mă întorc la el, n-ar avea decât să-mi dea un semn. El ştie tot timpul unde sunt! Câteodată îi văd şi eu ochii. Dar – se vede treaba -, acum bătrânul mă consideră nu mai mult decât un obiect nefolositor colecţiilor sale sau decât un obiect atât de stricat încât nu merită să te încurci cu el.

După o discuţie pe această temă, Omul Mort se autoambala şi femeia a realizat că este mai bine să evite subiectul. Însă acesta o rodea şi pe ea şi nu se putea abţine tot timpul.

Al Cincizeci şi patrulea lucra întreaga zi, iar seara mai zăbovea la o cârciumă, unde se bea vin ieftin şi se juca rotobou, o întrecere cu mai multe bile şi cercuri ce trebuiau aruncate, după câteva reguli simple, în şi în jurul unor ţăruşi. Jocul reprezenta distracţia preferată a locului şi campionii erau stimaţi asemenea unor eroi.

Fără a se număra printre marii specialişti în rotobou, Al Cincizeci şi patrulea se descurca bine şi cu cercurile şi bilele din lemn şi se dovedea un partener plăcut, mai ales datorită comentariilor cu care obişnuia să-şi împăneze mişcările. Deşi ciudat şi fără a fi capabil să-şi facă prieteni cu adevărat, Omul Mort a ajuns măcar să fie acceptat drept un personaj cu darul de a binedispune.

Fiul lui Colludwig juca rotobou fiindcă la Auxerre, ca şi în toate satele din jur, toţi bărbaţii jucau rotobou, însă şi fiindcă la cârciumă nu i s-a întâmplat niciodată să cadă mort ori să se zvârcolească în spume. În rest, însă, la muncă, acasă, pe stradă şi mai ales la biserică, nu-şi putea opri gândurile să alerge în căutarea căilor pe unde îi mai dispărea, din când în când, sufletul.

Iarna s-a prelungit mult, mult mai mult decât de obicei în anul acela („cumplita iarnă a lui 865…”) şi oamenii sufereau din greu de foame şi de frig. Întreg pământul era acoperit de nea, iar sub zăpadă nu se afla decât o crustă groasă de gheaţă. Hambarele erau goale de câteva luni, întrucât iarna aceea nesfârşită a fost precedată de o vară secetoasă şi recolta s-a arătat a fi fost şi ea pe măsură.

Unde te duceai, totul era îngheţat şi lumea se restrângea aproape exclusiv în propriul cămin, unde bărbaţi, femei şi copii stăteau, mai toată ziulica, înghesuiţi unii în alţii, doar-doar se vor mai încălzi. Astfel încât foarte invidiaţi au devenit urşii pentru darul lor de a putea hiberna şi de a trece în felul acela coşmarul. Mulţi au fost cei ce n-au rezistat şi s-au prăpădit, iar solul a devenit atât de tare încât a refuzat să-i reprimească.

Tremurând iarăşi pentru copii, femeia Celui de Al Cincizeci şi patrulea era înspăimântată că ar putea fi din nou părăsită pentru o vreme, că bărbatul i-ar mai putea muri pentru un timp, lăsând-o să treacă singură încercările succesive. Ştia ea ce ştia: bărbatul, egoist, îşi spunea că ar fi mai bine dacă sufletul i-ar mai părăsi puţin corpul – spre a nu fi obligat să consume şi el din puţina mâncare a familiei, după cum se minţea -, spre a mai evada din iarna nesfârşită. Însă, deşi murise ori de câte ori primejdiile i-o cereau, de data aceea sufletul i se încăpăţâna să rămână de faţă.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.