În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al cincilea volum, din cele 12 ale ciclului CEI O SUTĂ.
Cei doi fraţi lecuitori se purtau frumos cu băiatul şi, după ce i-au salvat viaţa, l-au luat cu ei, l-au îndepărtat de pe drumurile-i greşite şi-şi împărţeau bruma de mâncare cu el. Însă călugării nu puteau să-i ofere ceea ce abia acum simţea copilul că a părăsit la Rachach. Şi poate că Al Cincizeci şi şaptelea s-ar fi întors la locul unde spera că-l mai aşteaptă mama – caz în care, poate, istoria narată de scrib s-ar fi transformat într-o cronică a acelei mici localităţi de lângă Maienza -, dacă n-ar fi intervenit o întâmplare care l-a făcut să-şi amâne decizia. Pentru totdeauna.
Cei trei, călugării şi tânărul salvat de ei, se aflau împreună de mai multe luni, profitau de explozia de vară a vegetaţiei şi culegeau ierburi şi frunze, alge şi fructe. Dormeau sub cerul liber şi se hrăneau tot cu ierburi. Fraţii lecuitorii nu consumau carne şi respectau o dietă strictă, ce elimina şi nenumăratele vegetale interzise. Dar şi puţinul pe care-l mâncau îl considerau un păcat, fiindcă, după credinţa lor, credinţa primilor creştini, nu trebuia să te hrăneşti decât cu lăcuste şi cu miere de albine sălbatice, aşa cum au procedat întotdeauna şi părinţii refugiaţi în deşert. Tot restul îl reprezintă vietăţi, atunci când vegetalele se mai nutresc şi ele cu apă şi aer, precum şi mortăciuni, când putrezesc. Şi este un păcat la fel de mare să curmi o viaţă, ca şi a lua şansa unei vieţi plecate de a se întoarce.
Noi nu mâncăm suflete, ci doar trupurile vremelnice, protestă băiatul.
De unde ştii unde se termină sufletul şi unde începe învelişul?
Spiţerul tăcu, amintindu-şi de gemetele ce ieşeau din groapa bunicului bunicului.
După regulile stricte ale primilor creştini – dar, de fapt, după dieta obligatorie din vremea revenirii din robia babiloniană -, cei doi nu consumau carne de cămilă, de bursuc, fructe de mare (crabi, homari, stridii, scoici), nu mâncau nici rechini, şerpi, lilieci, insecte de muşuroi, şobolani, şoareci, şopârle, iepuri de câmp, şi bineînţeles, porci şi peşti cu solzi. Însă cei doi călugări lecuitori nu se atingeau de nici un fel de carne, nici de carnea animalelor acceptate de vechii creştini (vechii evrei, de fapt): aşa cum s-a arătat, ei nu puneau în gură nimic ce trebuia, în prealabil, sacrificat şi nimic ce a murit, aşadar, nici carne de oaie, de capră, de porumbel, de pasăre în general, ori de peşte în general, dar nici greieri, lăcuste de iarbă sau alte insecte, în afară de lăcustele de deşert. Nici plantele nu le frângeau, decât acelea care aveau un regim asemănător laptelui: dacă nu mulgi vaca ori capra, pe aceasta o dor ţâţele. La fel şi unele plante: dacă nu le iei fructele ori nu le pliveşti, ori nu le desparţi de buruieni, ele vor suferi. Însă, pentru că o parte dintre plante trebuiau preparate ca să poată fi conservate, iar altele pentru a le fi scoase în evidenţă efectele curative, călugării aprindeau, în fiecare seară, câte un foc şi fierbeau ceea ce era de fiert din recolta adunată peste zi. Odată cu această muncă, ei pregăteau şi o zeamă pe care o binecuvântau şi pe care o consumau în tăcere. Deşi fiertura nu conţinea decât plante sălbatice mai mult putrezite, se pricepeau să aleagă astfel ierburile, încât obţineau rezultate culinare remarcabile. Pentru acele performanţe prea gustoase se autoînvinovăţeau şi obişnuiau să facă penitenţă. (Nu lipseau nici zilele de post săptămânal, dar nici zilele de post negru.) Totuşi, fraţii erau pofticioşi şi nu-şi puteau refuza fierturile atât de speciale pe care le ştiau prepara. Când se aflau într-o comunitate de oameni, unde se ofereau să-i ajute pe suferinzi şi erau îmbiaţi cu mâncare, nu o respingeau nici pe aceia, însă nu se atingeau, nici atunci, de carne şi de anumite legume. Se arătau prietenoşi, se fereau în mod natural să jignească pe cineva ori să-i impună dieta lor. Cu umilinţă, ei nu făceau decât să dea sfaturi. Nu ameninţau cu pedeapsa divină şi nu se răsteau la nimeni.
Cei doi erau călugări fără a se reîntoarce la o mănăstire anume. Ei cutreierau lumea cât era anul de lung şi erau primiţi oriunde, întrucât nu cereau nimic, ci dimpotrivă, se ofereau ei să îngrijească bolnavii. Şi în ce târg, în ce cătun de pe pământ nu se află şi bolnavi? Iar cei sănătoşi se arată întotdeauna bucuroşi, atunci când se găseşte cineva să preia din corvezile care le revin lor.
Fraţii aceştia doi nu numai că respectau multe dintre interdicţiile alimentare ale vechilor creştini, însă obişnuiau să se şi îmbăieze cât se putea de des, asemenea esenienilor, atribuindu-i şi ei acestui obicei tâlcul ritualului de purificare. În timpul toamnei ploioase care a urmat, după o asemenea baie, cel mai tânăr dintre monahi a răcit. Cu toate sucurile din plante şi fructe de pădure pe care le-a băut şi a tuturor prişniţelor pe care şi le-a aplicat, boala s-a tot agravat. Era o boală pe care, cu toată ştiinţa lor, cei doi n-au fost în stare s-o poată stăpâni. Călugărul se simţea tot mai rău şi, când nimic nu mai oferea speranţe de a-l vindeca, în vreme ce fratele mai vârstnic era adâncit într-o lungă rugăciune, Al Cincizeci şi şaptelea, folosindu-şi propriile leacuri, a reuşit să-şi plătească datoria şi să-l salveze el pe unul dintre salvatorii săi. Cu o licoare din spânţ şi strigoaie (helleborus) a reuşit să scoată răul din organismul contaminat şi să liniştească sufletul prietenului său.
Suferindul, mult ameliorat, şedea sprijinit de un copac şi analiza împreună cu companionii săi compoziţia folosită de Spiţer. Iniţial, aceasta părea cu totul contraindicată, după ştiinţa şi experienţa specialiştilor în materie. Dar, de analizai, cu atenţie, proprietăţile care se completau şi care se anulau reciproc, rezulta o sumă de însuşiri ce nici n-au fost bănuite până atunci. Tânărul părea să aibă, într-adevăr, o aplecare cu totul deosebită spre îndeletnicirea de lecuitor cu ajutorul plantelor şi a mineralelor, atât explicaţiile sale, dar, mai ales, recenta demonstraţie practică situându-se deasupra oricărei îndoieli. Cei doi monahi savurau cu mare mândrie prelegerile emulului lor, cel care şi-a dat în mod atât de strălucit examenul.
În vreme ce acesta coborî în vale, după alte buruieni, iar tovarăşii lui se rugau, în poiană şi-au făcut apariţia nişte tâlhari. Fraţii lecuitori n-avea de ce se teme: ei n-avea asupra lor obiecte apte să ispitească şi, de obicei, erau solicitaţi să se ocupe de rănile şi de bolile celor întâlniţi. Iar ei, indiferent cine erau aceia, se aplecau cu aceeaşi răbdare asupra suferinţelor fiecăruia. De data asta, erau trei bărbaţi şi unul dintre ei avea o plagă adâncă la braţul drept. La început, intruşii i-au agresat pe fraţi, dar aflând cu ce se ocupă aceştia, le-au cerut să-l ajute pe rănit. Omul a pierdut mult sânge şi monahii i-au aplicat un pansament din pojghiţa fină ce desparte între ele straturile cepei grase şi tocmai se pregăteau să prepare o fiertură de linte verde, întrucât strivite boabele, acestea sunt foarte potrivite pentru cataplasmele de pe abcese.
Numai că în poiană sosiseră trei bandiţi care au atacat un cătun şi pe urmele lor se organizase o poteră. Urmăritorii i-au surprins împreună cu încă doi indivizi, cu care se pregăteau să mănânce. Cei doi călugări aveau sutanele atât de vechi şi de ponosite încât puteau fi luaţi drept orice. Fără multă judecată, localnicii se grăbiră să-i spânzure pe toţi cei cinci bărbaţi. Al Cincizeci şi şaptelea, revenit în poiană cu un săculeţ cu buruieni, încercă să legitimeze adevărata identitate a fraţilor lecuitori. Dar tâlharii au fost prea neomenoşi în repetatele lor atacuri, suferinţele pricinuite de ei erau mult prea proaspete, iar cei cinci prea au stat împreună, ca nişte vechi tovarăşi, atunci când au fost surprinşi.
– Măcar ascultaţi-mă, se tângui băiatul. Amintirile vechilor ale scenelor asemănătoare, când se întovărăşise cu vagabonzi de tot soiul, reveniră dureroase dintr-un trecut pe care l-ar fi vrut ştiut dispărut pentru totdeauna. Chiar nu se poate schimba nimic pe lume? Lăsaţi-mă să vă dovedesc… să vă explic…, scânci el. Pot să vă arăt ierburile şi roadele adunate pentru vindecarea oamenilor. Nu am cunoscut niciodată persoane mai bune şi mai nevinovate ca acestea două… Ce fel de tâlhari sunt ăştia, dacă n-au asupra lor nici un obiect de preţ?
Nu-l ascultă nimeni.
– Aveţi tot timpul să vă faceţi dreptate, măcar fiţi atenţi două clipe la cele ce vă spun. Eu vă pot demonstra…, plângea copilul, pot să vă aduc şi martori…
Nu-l ascultă nimeni şi cel mai bătrân copac din preajmă fu împodobit cu trupurile celor cinci.
Spiţerul plecă împleticindu-se, cărând cu el sacul cu buruieni şi rădăcini, rămas de la nefericiţii săi prieteni. Alte lucruri n-au dăinuit de pe urma lor…
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.