“Arta este ceea ce face viaţa mai interesantă decât arta”, afirma Robert Filliou, caracterizând astfel spiritul acestei mişcări internaţionale, neo-dada, celebrată de o expoziţie-fluviu la Muzeul din Saint-Etienne.
Intitulată “Fiat Flux: Nebuloasa Fluxus 1962-1978”, manifestarea ce a a marchat 50 de ani de la debutul mişcării Fluxus a etalat lucrări din colecţiile „Vicky Rémy”, „François şi Ninon Robelin”, dar şi din alte colecţii particulare, urmărind să evidenţieze caracterul pluridisciplinar, dinamic şi iconoclast al creaţiilor.
Notele sună intenţionat fals. Cei cinci violonişti virtuozi, veniţi special de Viena, au fost concediaţi. Ei au fost înlocuiţi cu cinci bărbaţi în costum cu cravată care transformă “concertul” într-o cacofonie formată din sunete disparate. Cărămizi sunt lovite unele de altele, fluierături şi alte sonorităţi stridente sunt emise de participanţii care care bat din picioare sau chiar urcă pe scenă.
Nam June Paik, Sfera Punto Elettronico
Dar instrumentele muzicale nu sunt uitate. Calmi, artiştii demontează metodic un pian cu coadă. Această emblemă a culturii clasice îşi pierde cu totul pedalele.
Protagoniştii sunt artişti, dar şi agitatori care tulbură apele şi se distrează. Totul se petrecea în 1962, în Muzeul de Artă din Wiesbaden, la primul festival internaţional “Fluxus”. La Wiesbaden, Maciunas a difuzat „Fluxusnewsletter”, iar la festival, dedicat în principal muzicii foarte noi, au participat Nam June Paik, viitorul fondator al artei video, şi Wolf Vostell, creatorul unor instalaţii şi performance-uri politice virulente.
În anul următor „Festum Fluxorum” a fost organizat la Düsseldorf, cu Joseph Beuys, care a prezentat “Simfonia siberiană”. Manifestările au continuat la Amsterdam, Copenhaga, Nisa…
Nam June Paik şi Charlotte Moorman în timpul happeningului
Numele era împrumutat din latină, însemnând curgere, şi trimitea la fluiditatea mişcării de avangardă, ale cărei activităţi bazate pe schimbare nu cunoşteau limite. Aşa cum fără limite avea să fie şi răspândirea ei, din Japoia în Statele Unite, din Germania în Franţa. Grupări efemere, cu geometrie variabilă, s-au manifestat în diferite forme: happening-uri, concerte, conferinţe, filme sau chiar diverse obiecte.
Cuvântul „fluxus” apăruse în 196,1 la New York, unde George Maciunas îşi organiza performance-urile. Printre participanţi se aflau dansatoarea şi coregrafa Trisha Brown, scriitorul şi editorul Dick Higgins şi Walter de Maria, cunoscut pentru “land arta”.
De fapt, este greu să vorbeşti despre obiectivele ideologice precise ale acestor creatori, în pofida eforturilor extraordinare ale liderului lor autoproclamat, George Maciunas. Lituaninul stabilit la New York şi-a început cariera urmând cursuri de istoria artei, arhitectură şi muzicologie. Într-un manifest, el îi îndeamnă pe artişti “să promoveze un val revoluţionar, să promoveze viaţa, arta, anti-arta… realitatea surprinsă de toată lumea, nu numai de critici, diletanţi şi profesionişti”.
Moştenirea Dada
Instalaţia lui Wolf Vostell
Regăsim aici propunerile dragi mişcării iconoclaste de la începutul secolului al XX-lea, iniţiată de Tristan Tzara la “Cabaret Voltaire”, “Dada”, prima care a încercat dărâmarea frontierelor dintre artă şi viaţă. Impactul lui Duchamp sau al lui John Cage, pentru care “orice sonoritate, inclusiv liniştea, devine muzică”, este determinant. Nu întâmplător termenul “Neo-Dada” a fost folosit uneori pentru a desemna “Fluxus”.
Dar, spre deosebire de înaintaşii lor, care evoluează în climatul apăsător al Marelui Război, artiştii anilor ’60 sunt ludici. În acest repertoriu de excentricităţi, spectatorul este nedumerit şi, nu de puţine ori, sceptic, după cum subliniază criticul Itzak Goldberg.
Astfel, cu “PC Petite Ceinture Cityrama”, o expoziţie itinerantă din 1962, Wolf Volstell îi invită pe spectatori să facă turul Parisului în autobuz. Robert Filliou creează, în acelaşi an, “Galerie Legitime”, instalată sub pălăria sa. El expune operele unui alt membru “Fluxus”, Benjamin Patterson. În altă parte, Ben Vautier se expune într-o vitrină din Nisa ca obiect de artă vie, în timp ce Nam June Paik, nud, se transformă într-un violoncel uman pe care Charlotte Moorman plimbă un arcuş. La rândul ei, Yoko Ono, îmbrăcată într-un costum negru, invită spectatorii să i se alăture pe scenă, unde aşază o foarfecă cu care aceştia trebuiau să taie câte o bucată din hainele ei.
Robert Filliou, Gioconda e pe scară
Lista este eclectică şi interminabilă, pentru că fiecare artist doreşte să se exprime direct şi imediat. Operele, jocuri de cuvinte şi calambururi vizuale, cum ar fi poemele-puzzle ale lui Patterson sau compoziţiile musicale anti-sistematice ale lui Philip Corner, sunt aleatorii. “Esenţialul în spiritul creatorilor lor, scrie istoricul de artă Paul Ardenne, este capacitatea de pune la încercare spectatorul, puterea, convenţia”.
Diferiţii actori ai mişcării Fluxus caută să scoată creaţia artistică din circuitul economic clasic pentru a permite libertatea de manifestare a spiritului prin gestul creator.
Această dorinţă de a scurcircuita lanţurile comerciale îl face pe Maciunas să deschidă o galerie la New York, “A/G”, în care obiecte-fluxus sunt fabricate la cerere şi vândute direct rarilor clienţi.
Mai originală a fost “mail art”, care a însemnat punerea în circulaţie în lumea întreagă a unei corespondenţe eteroclite: cărţi poştale, telegrame, colaje, pachete surpriză. O altă activitate caracteristică mişcării “Fluxus” a fost publicarea continuă de cărţi de artist, reviste, cataloage de expoziţii care însoţeau sau uneori chiar înlocuiau creaţiile artistice.
George Manciunas, Cutia cu daruri pentru John Cageage
În sfârşit, atunci când era contestată poezia, a apărut “primul centru de creativitate permanentă”, o galerie-butic, deschisă la Villefranche-sur-Mer de George Brecht şi Robrt Filliou, în care ”se creau jocuri, se inventau şi «dezinventau» obiecte, se bea şi se vorbea cu vecinii, se produceau poeme cu suspans şi rebusuri ce se vindeau prin corespondnţă”. Numele ei era “La Cedille qui sourit”.
Ca şi “Dada”, “Fluxus” este dificil de sesizat în realitatea ei istorică. Mai mult decât o mişcare situată la încrucişarea artei cu viaţa, ea este un mit de la care se revendică şi acum unii creatori. De atunci, incidentele banale ale vieţii cotidiene, jocurile, umorul, provocarea fac parte din scena artistică, definitiv desacralizată. Poţi să subscrii la definiţia dată de Robert Watts mişcării: “Explorarea ideilor şi energiilor care, în final, au efect asupra tuturor artelor”.
Prinre membrii „Fluxus” s-au numărat personalităţi ca Charlotte Moorman, Takako Saito, Mieko Shiomi, Carolee Schneeman, Daniel Spoerri.
Robert Filliou, Galerie Legitime, 1972
Fidelă spiritului “Fluxus”, expoziţia este eclectică. Se pot găsi în ea opere realizate de numeroşi participanţi la această mişcare, cu o atenţie specială pentru Nam June Paik, Wolf Vostell şi Robert Filliou.
Paik, a cărui curiozitate tehnologică este asociată cu o profundă cunoaştere a muzicii, este prezentat prin instalaţii şi personaje-robot, construcţii impozante, monitoare de televizor şi diverse obiecte. Instalaţia „Sfera/ Punto Elettronico”, cu 15 opere ale videastului, regrupează 26 de monitoare într-un cerc metalic.
Sala centrală, în care au fost expuse lucrările lui Vostell, este o instalaţie gigantică, “Fandango”, făcută dintr-o aliniere de portiere de maşină, imobile şi fixate în sol. Subiect de adoraţie al unei societăţi în mişcare, aceste vehicule trunchiate şi imobile sunt ca nişte totemuri derizorii.
Robert Filliou, Efectul Cage astăzi
Mai dispersate şi mai puţin spectaculoase, lucrările lui Filliou sunt în acelaşi timp inteligente şi pline de umor. Micile piese bricolate ilustrează perfect conceptul radical al artistului: “principiul echivalenţei”, care aboleşte orice ierarhie estetică. Este relevantă “Gioconda e pe scară”, “portretul” unei mături şi unei găleţi, într-un spaţiu fără nicio scară.
Cireaşa de pe tort este o operă importantă a lui Jean-Jacques Lebel. Mare provocator al Eternităţii, acest pionier al happeningului împărtăşeşte spiritul de libertate al membrilor Fluxus, rămânând însă inclasabil.
Joseph Beuys este prezentat în centrul expoziţiei “Fettrau”, în timpul festivalului “Fluxus” de la Darmstadt, din 1967. În jurul lui, 375 de bucăţi de margarină şi şase magnetofoane ale compozitorului Henning Christiansen din care se aude muzică atonală.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.