Motto: „Biserica va face aşa, pentru că a înţeles întotdeauna că tot ce este făcut în interesul poporului şi al umanităţii este plăcut şi lui Dumnezeu” (Patriarhul Nicodim, Universul, 16 ianuarie 1948, p. 1).
Se cunoaşte foarte puţin, de către publicul larg, disponibilitatea Bisericii Ortodoxe Române de a merge pe sugestiile partidului comunist între 1948 şi 1989: de la renegarea monarhiei, crearea „omului nou” până la condamnarea revoluţiei de la Timişoara de Teoctist. Apoi, Biserica Ortodoxă Română a fost de acord cu demolarea propriilor biserici, deoarece Nicolae Ceauşescu a luat aprobarea şefilor bisericii. În ciuda imaginii sale de distrugător diabolic de biserici, el nu a luat această decizie unilateral!
Niciodată Biserica Ortodoxă Română, intitulată „a poporului român”, nu s-a implicat în cazurile de criză socială, dar întotdeauna a fost de partea puterii atunci când aceasta a fost opresivă cu enoriaşii săi, în timpul revoltei de la Braşov, în timpul grevelor din Valea Jiului sau faţă de revolta de la Timişoara.
Dar ce este mai trist, atitudinea ei a fost de abandon deplin şi faţă de propriii săi slujitori. Sunt mii de cazuri de preoţi arestaţi, torturaţi, supuşi presiunilor ideologice. Amintesc aici cazul preotului Gheorghe Calciu Dumitreasa, deţinut politic între 1948 şi 1964. În 1979 a rostit şapte predici către tineri prin care ataca regimul comunist şi în special dărâmarea bisericilor. A fost iar arestat şi închis. Nimeni din ierarhia Bisericii Ortodoxe Române nu a protestat. A fost nevoie de intervenţia unor personalităţi de afară: Mircea Eliade, Ronald Reagan, Margaret Thatcher, Eugen Ionescu.
Constatăm că Sf. Sinod nu s-a mişcat deloc în favoarea celor oprimaţi. Astăzi biserica de ce nu e solidară cu marea masă a credincioşilor săi în aceste momente de criză? Unde se află apelul înalţilor ierarhi adresat preşedintelui şi premierului pentru a avertiza despre starea jalnică în care se află majoritatea credincioşilor ortodocşi?
De cele mai multe ori, înalţii prelaţi se mărginesc la expresia „aşa să ne ajute Dumnezeu” şi, de 20 de ani, ne tot ajută.
Paradoxal, în sondajele publice, Biserica este instituţia cu cea mai mare încredere a publicului, 90%, plasată înaintea Armatei române.
Deşi se bucura de această încredere aproape absolută din partea poporului român, patriarhul Teoctist nu s-a sfiit să felicite regimul opresiv după ce a reprimat manifestaţia de la Timişoara, care a declanşat apoi revoluţia română. Iar această încredere post factum într-o instituţie care a fraternizat cu regimul comunist, sprijinind acţiunile represive împotriva poporului, din 1948 încoace, ne determină să ne întrebăm ce fel de popor este acesta în mijlocul căruia ne-am născut?
Dar cum a devenit biserica noastră obedientă? Aproape instantaneu! Iar începutul a fost în Moldova.
Pe 4 ianuarie 1948, IPS Justinian, pe atunci mitropolit al Moldovei, trâmbiţa: „(…)Vă chem, prea cucernici Părinţi, la muncă fără preget în scopul făuririi «omului nou», a omului social, al păcii, al dragostei, al frăţiei, al cinstei şi al muncii. Să creăm «omul nou» după învăţătura Evangheliei… Trebuie creat «omul nou» şi cu el o biserică socială, vie şi activă” («Biserica Ortodoxă Româna salută proclamarea R.P.R.», IPS Justinian, mitropolit al Moldovei, Universul, nr. 3, 4 ianuarie 1948, p. 3)
Ca urmare a acestei atitudini de linguşire deplină, mitropolitul Justinian a sperat probabil în destinul fulgurant al omonimului său de vechime, împărat al Bizanţului în secolul al VI-lea. Varianta valahă a vestitului personaj s-a mulţumit pentru început cu poziţia de „Patriarh Locotenent”. În această nouă calitate, „locotenentul” Justinian îndemna masa credincioşilor la supunere totală în faţa rigorilor ideologice: „Priviţi în jurul vostru şi vedeţi cine luptă şi azi să ne apere pacea şi independenţa şi pe aceia urmaţi-i. Îi ştim cu toţii: sunt popoarele cu democraţie populară în frunte cu Marea noastră aliată si prietenă: Uniunea Sovietică… priviţi cu încredere spre luminoasele orizonturi ale scumpei noastre Republici Populare Române… (Pastorala I.P.S. Patriarh Locotenent Justinian Marina, Universul, 10 mai 1948, anul 65, nr. 106).
Justinian Marina era Patriarh Locotenent din 19 noiembrie 1947. Iar la 24 mai 1948, pentru serviciile sale la consolidarea noului regim, a fost ales patriah al Bisericii Ortodoxe Române. La solemnitatea înscăunării, noul patriah şi-a afirmat, printre altele, „încrederea totală a Bisericii Ortodoxe în regimul Democraţiei populare române…”, biserica arătând astfel un „complet şi desăvârşit patriotism” şi oferind ca argument un citat din Biblie (I. Corint. 14, 33): „Pentru ca să nu fie nici o dezbinare în trup, ci mădularele să îngrijească deopotrivă unele de altele”. Şi uite aşa BOR-ul a intrat în slujba democraţiei populare şi, de atunci, un mădular a avut grijă de celălalt mădular, şi cum o mână spală pe alta şi amândouă faţa, avem deja conturat sistemul transpartinic de azi al mafiei.
În acelaşi timp, un alt proaspăt obedient al noului regim, arhimandritul Valerian Zaharia, spunea la rândul său: „Recent, în ordinea statală a ţării noastre s-au petrecut schimbări fundamentale… Instituţia regală este o invenţie pur omenească, iar asocierea divinităţii cu regalitatea au făcut-o regii înşişi, pentru a-şi întări tronurile şi justifica opresiunea asupra popoarelor lor… Faţă de Dumnezeu regii au fost totdeauna nerecunoscători, faţă de popor s-au purtat cu silnicie… Creştinii de bună-credinţă din această ţară să fie bine încredinţaţi că noua formă de stat instaurată în ţara noastră nu este una contrar voinţei şi planurilor dumnezeirei şi nu va fi cu nimic păgubitoare dezvoltării Bisericii” («Între divinitate şi Monarhie», arhimandrit Valerian Zaharia, Universul, nr.11, 16 ianuarie 1948, pp. 1-2).
Cum era şi de aşteptat, preoţimea s-a conformat. Oferim exemplul preotului Ulpian Petrescu: „(…) preotul trebuie să activeze alături de organizaţiile administrative locale şi pe baza instrucţiunilor pe care aceştia le primesc pentru realizarea planului general de muncă întocmit de guvern. Preotul va explica pe înţelesul tuturor, va lumina poporul, atât în adunările convocate de autorităţi… dar mai ales în Biserică. (…) Să nu sune în zadar chemarea autorităţilor atunci când se cer eforturi colectivităţii pentru repararea unui pod, pentru îndiguire, repararea unei şosele, o clacă… În atmosfera acestor gânduri curate pentru popor, parohia, satul, întreaga ţară se vor transforma într-un vast şantier de lucru, pe care omul muncii va alerga să lucreze ca o albină… A munci şi a fi exemplu în câmpul muncii este deviza oamenilor noi”. („La vremuri noi, oameni noi” de preot Ulpian Petrescu, Universul, 27 iunie 1948, nr. 145, p. 6). Între timp se derulau naţionalizarea bunurilor şi a proprietăţilor, colectivizarea îmbrăca forme atroce, iar mulţi dintre preoţii de ţară erau arestaţi în toiul nopţii, fără ca „locotenentul” Patriah să intervină în apărarea lor.
Anul 1948 a fost rezumat astfel de supuşii „locotenentului”: „Anul 1948 a cuprins înlăuntrul lui un răstimp în care, în Republica noastră populară s-au petrecut evenimente mari, am putea să spunem despre unele din ele chiar epocale. Nu putem trece cu vederea evenimentul epocal al naţionalizării bunurilor. Naţionalizarea este o operă de dreptate socială, înfăptuirea ei fiind şi o operă cerută şi de legea lui Hristos” („An nou, viaţă nouă”, de preotul Constantin I. Gheorghe, Universul, nr. 303, joi 30 decembrie 1948, p. 10).
În concluzie, „Omul nou” iubeşte regimul opresiv. De aceea a fost creat. Să se supună total, să nu-i pese cine este numele stăpânului, ci doar să ştie că are de plătit taxe şi impozite pentru întreţinerea stapânului. Şi a copiilor lui. Iar în ecuaţia acestei anomalii istorice, Biserica Ortodoxă Română are încă un rol important şi o mare vinovăţie morală.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.