Fost ministru al Educației Naționale între anii 1997 şi 2001, Andrei Marga răspunde la întrebări pe care le-a primit din partea jurnaliștilor, referitoare la scandalul manualelor școlare.
Despre introducerea Noului Curriculum Național și, în cadrul acestuia, a noilor manuale, în perioada de ministeriat. Atunci s-au introdus manualele alternative, care acum sunt, din nou, temă de discuție:
Acel Nou Curriculum Național (1998), elaborat de specialiști în coordonarea Dakmarei Georgescu, astăzi expert la UNESCO, a fost una dintre cele mai bune realizări intelectuale după 1989. Curriculumul a inclus toate componentele așa-numitei „reforme comprehensive“ a învățământului – gama disciplinară, programa disciplinelor, metode de evaluare, restructurarea anului școlar, informatizarea, pregătirea personalului didactic, nou management școlar, reabilitarea școlilor și o nouă infrastructură etc. România a investit atunci, din împrumuturi la Banca Mondială, aproape 500 milioane dolari pentru reforma curriculară.
Din păcate, ministerele care au urmat, în loc să meargă mai departe cu detalierea reformei, s-au apucat să modifice un Curriculum din care alte țări se inspirau și este și acum o referință internațională! Modificarea s-a făcut cu nepricepere, încât coerența s-a pierdut și nu s-a mai înțeles mare lucru, iar mulți concetățeni sunt nemulțumiți, pe bună dreptate. Așa stau lucrurile și în cazul manualelor alternative.
Manualele alternative sunt normalitatea într-o societate democratică ce se respectă. În România, Nicolae Iorga și C.G. Giurescu au pus în circulație manuale alternative de istorie, deja în anii treizeci. Personal, am promovat soluția manualelor alternative pe întreaga scară posibilă. Soluția a fost salutară, căci și-a făcut loc mai multă creativitate, iar mulți profesori din învățământul de toate gradele au avut ocazia să se pregătească și să devină autori de manuale. Elevii înșiși, în clasele de liceu, au putut întâlni diverse abordări – ceea ce le-a stimulat spiritul critic.
Și astăzi manualele alternative rămân soluția. A le părăsi ar fi un pas înapoi, care se va regreta, cum se regretă desfigurarea Curriculumului Național din 1998. România, în general, are dificultăți mari cu insuficienta profesionalizare a personalului, cam în toate domeniile, încât la elaborarea manualelor alternative trebuie promovate exigențe cu totul noi. Ideea că oricare cadru didactic este autor potențial de manuale nu mai rezistă. Căci și manualele cer un nivel de cunoaștere și o capacitate de prezentare a cunoștințelor. Nu mai rezistă nici ideea că orice editură poate produce manuale. Un sistem riguros de acreditare a autorilor și a editurilor pentru manuale ar trebui instalat fără întârziere.
Despre faptul că nu se reușește asigurarea manualelor necesare încă de la începutul anului școlar:
Se observă că vina se aruncă ba pe minister, ba pe edituri, ba pe autori. Atunci când într-o organizare vina se poate arunca de la unul la altul, acea organizare este haotică. Este dezordine în politica manualelor, ca și în alte sectoare ale învățământului sau din afara învățământului! O cauză specifică este însă, trebuie să o spun, continua preocupare de a modifica baza, adică Curriculumul, ceea ce antrenează întârzieri ale tuturor operațiunilor de elaborare, aprobare și tipărire a manualelor. Nu mai amintesc indisciplina endemică. O reorganizare a întregului proces de elaborare de manuale este indispensabilă.
Despre protestul editurilor față de perspectiva de a se renunța la manuale alternative și de a se atribui tipărirea de manuale doar Editurii Didactice și Pedagogice:
În 1998 multe edituri au profitat de trecerea la manuale alternative și de liberalizarea accesului autorilor și editurilor la elaborarea de manuale școlare. Din manuale școlare unele edituri au realizat venituri mari. Numai că treptat, odată cu degradarea ce a intervenit în politica curriculară, nu a mai contat, nici pentru minister, nici pentru edituri, calitatea manualelor, ci șansa comercializării lor. Mai nou, se editează materiale auxiliare, cu scop pur pecuniar, care doar complică inutil procesul organizat al educației.
Pe de altă parte, în loc să se ocupe de producerea și distribuirea de cărți fiabile, de bună calitate și oportune, editurile se concentrează pe manuale, în speranța câștigurilor, și-și trădează misiunea. Să o spun fără ocolișuri, este prea mare cantitatea de publicații, inclusiv cărți, din România cu informații eronate, expertize aparente, considerații superficiale, texte manipulative, traduceri greșite. Dacă Eugen Lovinescu ar vedea cum se stă cu sincronizarea informării și formării, s-ar îngrozi!
Acum, place sau nu, trebuie dată o altă soluție. După opinia mea, ea ar consta din două idei: a) ministerul este cel care răspunde de asigurarea manualelor și are, în consecință, dreptul să stabilească autori și edituri; b) nu se poate reduce totul la Editura Didactică și Pedagogică, deoarece lipsește capacitatea fizică pentru ansamblul manualelor alternative, încât trebuie instalat, cum am spus, sistemul de acreditare a autorilor și editurilor pentru producerea de manuale validabile, după criterii noi, mai precise.
Părerea despre proiectul legii manualelor școlare, lansat spre dezbatere publică de actualul ministru al Educației:
Este necesară o reglementare a asigurării manualelor – că este lege distinctă sau parte a unei legi nu are importanță. În raport cu proiectul la care vă referiți, care este încă în termeni prea generali, ar trebui abordate în articole precise: a) răspunderile, în așa fel încât să poată fi nominalizați de fiecare dată responsabilii; b) criterii de calitate mai operaționalizate pentru manuale, încât să se evite eterogeneitatea actuală; c) acreditările, încât să se iasă din scăderea calității și abuzurile de astăzi; d) termenele, încât manualele să fie asigurate la fiecare început de an școlar. Nu numai manualele școlare, ci și cursurile universitare ar trebui scoase din marginalizarea în care au fost împinse odată cu deteriorarea generală a educației din România ultimelor decenii.
Acreditarea pare o solutie de bun simt, dar se deduce foarte simplu ca si acreditarile devin o sursa de comert; avem exemplu acreditarile traducatorilor si translatorilor pe la diverse ministere. Poti „sa dai un ban si sa stai foarte in fatza”.