Despre emoţii şi contracte

I. Contractele lumii în care trăim nu mai sunt decât rareori rezultatul raţiunii. Ele sunt, în mod aproape exclusiv, rezultatul emoţiei. Sunt i-raţionale. Profesioniştii care cunosc această realitate o exploatează, fie că suntem sau nu conştienţi că emoţiile ne sunt canalizate şi chiar manipulate.

Contractul ar trebui să fie o opţiune raţională, conştientă, făcută cu scopul de a obţine de la co-contractant o contra-prestaţie. Schema simplificată a contractului ar putea fi descrisă aşa: îţi dau ceva ca să îmi dai altceva în schimb (do ut des) ori pentru a întreprinde ceva în schimb (do ut facias) sau, după caz, efectuez ceva pentru ca tu să efectuezi altceva în schimb (facias ut facias). Părţile contractului au propriul interes, pe care şi-l urmează prin încheierea şi executarea contractului. Interesul este mobilul contractului (causa finalis). Cu toată aparenţa de contrarietate a celor două interese în fiinţă, aceste interese trebuie să se concilieze, să fie în echilibru, întrucât ambele părţi trebuie să câştige din executarea contractului (win-win situation) şi, de aceea, în mod normal, contractul ar trebui să fie ceva raţional.

Dar, în prezent, aproape nimic nu mai este normal în acest domeniu. Viteza de circulaţie a informaţiei, a ideilor şi a banilor este, deja, iraţionala. În afară de suporţii media clasici (tv, radio, presă scrisă), există internetul, reţelele de socializare, sistemele de comunicare scrisă sau vizuală instantanee (messenger, WhatsApp, twitter etc.), enciclopediile on – line (re)scrise permanent de cititori (wikipedia), iar aceste medii de informare sunt, de cele mai multe ori, şi medii de formare, mai precis, de canalizare a opiniei şi a emoţiilor. Ca să luăm un exemplu edificator, vom observa că viteza de circulaţie a valorilor şi a banilor este calculată, în marile tranzacţii globale, în nano-secunde. Pe pieţele mari de capital, valorile nu mai sunt nici măcar rezultatul agitaţiei agenţilor de bursă, nu se mai stabilesc de pe o zi pe alta şi nici măcar de la o oră la alta, ci de la o secundă la alta. Tranzacţiile cu valori mari se efectuează prin algoritmi de calculator (acestea se numesc high frequency transactions, HFT). Evident, nimic raţional nu mai există în astfel de tranzacţii; nicio analiză cât de cât aşezată nu se mai poate face în astfel de condiţii.

În astfel de condiţii, în afaceri, decizia de a investi, deci de a contracta, se mai bazează doar în mică măsură pe calcule raţionale. Această decizie este mai mult umorală; ea este o decizie luată mai mult pe bază de entuziasm.

Concret, în istoria recentă, de după anul 2000, se poate percepe destul de clar că, din când în când, se răspândeşte vestea că în România se fac afaceri imobiliare bune, şi asta este entuziasmant[1]. Aşa că investitorii şi “investitorii” vin şi demarează afaceri în acest domeniu, cu mai mult sau mai puţin succes. Cei cu ghilimele de rigoare sunt persoane care nu dispun neapărat de lichidităţi, ci doar de idei, mai mult sau mai puţin legitime, pe care le fructifică accesând credite pe care, în mod raţional şi prudent, o bancă responsabilă nu le-ar acorda, doar că, desigur, şi acea bancă este cuprinsă de entuziasmul investiţional şi de goana după oportunităţi. Din această zonă se recrutează cele mai multe falimente, totuşi.

Terorismul, tot mai recrudescent în ţări cu mult mai multe lucruri şi site-uri de oferit turiştilor decât România, a putut reorienta preferinţele în domeniu, în genere fiind “alese” destinaţii considerate sigure. Se întâmplă ca România să fie o asemenea destinaţie. Doar că entuziasmul investitorilor creşte încet şi descreşte rapid, întrucât infrastructura de transport de la noi este descurajantă.

Exuberanţa iraţională a autorităţilor noastre de a vinde tot şi a risipi orice pe motivul mitologic al eficientei privatizării a permis investitorilor să descopere că în România se pot face profituri substanţiale din comerţ cu material lemnos, din achiziţionarea şi concentrarea de terenuri agricole, din controlul energiei şi al resurselor naturale, din impunerea unor dobânzi duble faţă de media europeană în banking, din acţionarea Statului român la ICSID pentru incoerenţă în acordarea şi retragerea de facilităţi etc.

Doar că economia evoluează ciclic, iar acest entuziasm este sămânţa dezastrului ulterior, când contractele vor fi fost dominate de panică.

Decizia consecvenţială de a nu (mai) investi, deci de a nu contracta, este dominată de această panică ulterioară entuziasmului, panică amplificată de agenţiile de rating care îşi publică rapoartele exact atunci când trebuie. În anul 2009, în primul trimestru, băncile, pur şi simplu, au refuzat să se mai împrumute între ele pentru că, pur şi simplu, nu mai aveau încredere reciprocă. Nemaiavând lichidităţi, băncile au întrerupt brutal linii de credit sau de finanţare, blocând, pur şi simplu, economia. Creditarea a fost reluată cu greu, doar că a fost nevoie ca România să contracteze, panicată, un ciudat împrumut de 20 de mld euro de la instituţii financiare internaţionale, plus de nişte măsuri de austeritate cvasi-fasciste (2010, A.D.).

La momentul actual (2016, A.D.), decizia de a nu investi, deci de a nu contracta, este dominată de alte teme panicarde: e numai corupţie în România, iar corupţii sunt numai rezidenţii, nu şi expaţii, industria alimentară românească nu e deloc sigură, deci produsele româneşti trebuie boicotate, românii nu respectă contractele înrobitoare, deci nu sunt serioşi (şi, în mod nepermis, mai şi visează la legi sentinţe judiciare sau la legi liberatoare), salariile nu sunt de 2 lei pe lună, ca în Brazilia, deci e risc sistemic. Uneori, panica este asezonată cu dorinţa de răzbunare sau de sancţionare a unei libertăţi prost înţelese pe care şi-o iau acei consumatori care s-au re-deşteptat crezându-se cetăţeni cu drepturi. Legea dării în plată, spre exemplu, o lege împotriva căreia o întreagă pleiadă de instituţii şi “specialişti” au aruncat cu foc şi pară, trebuie abandonată, întrucât ar arunca în aer sistemul bancar, contractele şi credibilitatea României şi, în plus, ca bonus, ar aduce şi apocalipsa. În schimb, legea confiscării depozitelor bancare (bail-in) nu doar că este ne-riscantă pentru fiinţa dreptului de proprietate; ea este mai mult decât necesară, căci băncile trebuie să supravieţuiască chiar cu riscul exproprierii deponenţilor de economiile lor de o viaţă.

II. O cantitate uriaşă de bani este creată şi utilizată pe “temelia” unor pariuri. Spre exemplu, aşa-numitul credit default swap (CDS) înseamnă schimbul de risc de neplată (faliment) şi este un contract în care unul dintre jucători pariază că debitorul va da faliment, iar celălalt jucător pariază că, dimpotrivă, debitorul nu va da faliment. Unul speră, celălalt se teme că debitorul va da faliment. Schimbul unei speranţe cu o temere este un contract în care mobilul, causa finalis, este entuziasmul sau, după caz, panica de care sunt cuprinşi jucătorii. Aceste operaţiuni se efectuează în mod organizat, industrial, prin intermediari profesionişti, care primesc un comision de la ambii jucători. Ce este, deci, CDS-ul dacă nu o speculaţie a emoţiei, a fricii de faliment? Persoana debitorului al cărui faliment este pus la mezat, pe masa de poker, nu contează, el fiind transformat într-o cifră şi un standard şi pus într-un pachet împreună cu debitori similari şi “securitizat” pentru a fi circularizat sub forma unui portofoliu. Toată lumea cumpără aceste pariuri frumos ambalate: bănci, fonduri de investiţii, inclusiv cele suverane, fonduri de pensii şi societăţi de asigurări, universităţi etc. Această efervescenţă face din aceste pariuri o marfă prea puţină pentru a satisface tuturor pofta de profit sau nevoia de siguranţă a investiţiei, ceea ce le duce preţul în tavan. Culmea prudenţei şi a ştiinţei economice este că CDS-urile măsoară sănătatea financiară şi credibilitatea economică. Agenţiile de rating clasifică actorii mari ai economiei după punctajul aferent acestor CDS-uri. Dacă ne uităm la conceptele de bearish (cumpărătorii închid poziţiile short pentru a nu pierde bani, căci preţurile au urcat) şi de bull (cumpărătorii închid poziţiile long pentru a-şi limita pierderile, căci preţurile au scăzut), proprii speculaţiilor la bursă de tipul tranzacţiilor în margine şi al cumpărărilor scurte, vom observa că ele se caracterizează prin faptul că sunt dominate de panică, de emoţionalitate, de teamă, toate acestea fiind alimentate de punctajele care se acordă de agenţiile de rating (punctaje care au în vedere din în ce în ce mai mult şi mai aberant CDS-urile). Iar aceste emoţii sunt monetizate şi speculate de dealer-ii jocului de poker. Grav este că nu doar simplii particulari sunt obiectul acestor pariuri securitizate, ci şi statele sau comunităţile locale ori instituţiile publice, naţionale sau internaţionale. Nu are importanţă că e vorba de întreprinderi globale sau de state. Un CDS de 200 de puncte poate însemna pentru România investment grade (“poţi cumpăra”), în timp ce un CDS de 500 de puncte poate însemna junk (“vinde şi fugi cât mai repede”). Pe aceste baze i-raţionale, sistemul financiar global s-a deplasat în mod periculos către comportamentul tipic al speculatorilor la bursă şi al cartoforilor. Azimutul unei lumi întregi este fixat de nişte pariori.

În ultima vreme, sistemul financiar global experimentează încă două tehnici care par foarte inteligente şi “inovative”, dar care au fost de neconceput în toată istoria de câteva mii de ani a creditului:

(i) transformarea depozitului bancar în acţiuni emise de bancă, fără ca deponentul să fie implicat, fără ca vreo instanţă să o impună şi fără ca motivaţia acesteia să fie transparentă; în limbaj corporatist bancar, admirabila tehnică de restructurare financiară utilizată în minunata lume nouă se numeşte bail-in şi este impusă prin directive europene; acest instrument al terorii financiare nu este nimic altceva decât o dare în plată unilateral impusă de bancă tuturor deponenţilor de fonduri în acea bancă;

(ii) dobânzile real negative: în loc ca depozitul bancar să fie remunerat, adică banca să plătească deponentului o dobândă, un preţ al folosirii banilor deponentului pentru a-şi putea păstra banii în bancă, deponentul este cel ce va trebui să plătească băncii o remuneraţie; deponentul este cel care plăteşte băncii pentru gestul mărinimos al acesteia de a-i utiliza banii pentru a da credite cu dobândă şi, eventual, pentru gestul (ne)smerit de a se salva de la faliment prin bail-in.

Toate aceste asemenea contracte şi instrumente care sunt impuse populaţiei, institutiilor publice şi întreprinderilor, altele decât băncile, sunt fundate pe emoţii negative: frică, panică, teroare.

De ce ni se impun aceste contracte atât de iraţionale? Pentru că ei pot. Exact cum naziştii îi obligau la muncă forţată, “eliberatoare”, şi, ulterior, îi gazau, pe rezidenţii de la Auschwitz şi Birkenau. Pentru că instituţiile financiare sunt prea mari pentru a fi lăsate să falimenteze şi pentru că aceste instituţii au creat atât de mulţi bani fără echivalent economic real şi au primit atât de mulţi bani aruncaţi din elicopter de băncile centrale, încât nu mai au ce face cu banii. Ca un Midas post-modern şi diabolic, tot ceea ce aceste instituţii ating se transformă în bani, care ţin loc şi de marfă, şi de elixir. Dacă analiştii şi politicienii cer explicaţii, frica, panica, iraţionala raportare la apocalipse financiare zilnice (ceea ce, desigur, generează teroare), sunt singurele “explicaţii” pe care aceste instituţii şi birocraţii lor le dau. Mitul construit de aceşti vestitori ai apocalipsei noastre de zi cu zi, mit după care oamenii obişnuiţi, care au depozite în bănci mai mici de 100 de mii de euro, nu ar trebui să se teamă de bail-in, căci statul garantează acest depozit minim, şi nu ar trebui să se teamă nici de dobânzile negative, pentru că acestea ar afecta numai bogatii, este un mit fals. Fondurile de pensii, asigurările de sănătate, şcolile, spitalele, universităţile, întreprinderile generatoare de locuri de muncă – toate au bani în bancă, pentru că în lumea de azi banii nu mai pot fi tezaurizaţi, iar plăţile nu mai pot fi făcute cash, ci exclusiv prin bancă, iar aceşti bani sunt, indirect, bani ai simplilor particulari, ei fiind în pericol de erodare a valorii prin dobânzi negative sau de confiscare prin bail-in. Pierderile generate de exuberanţa iraţională şi de entuziasmul iresponsabil de a contracta sunt, la final, trecute în contul particularilor, că doar ei sunt mulţi şi indistincţi.

III. Dobânzile negative, aruncarea banilor din elicopter (aşa-numita politică de quantitative easing prin intermediul căreia băncile centrale creează bani suplimentari cu care cumpără obligaţiuni şi titluri ipotecare de la bănci, fără a cere rambursarea acelor obligaţiuni sau ipoteci), împachetarea unor debitori în portofolii securitizate de titluri construite pe un pariu originar pe falimentul debitorilor, toate acestea sunt probe ale şocantei rupturi între operaţiunea bănească şi faptul economic. Dacă ai cumpărat un pix cu un leu, poţi fi cât de cât convins că acel leu este valoarea de întrebuinţare a acelui pix. Dar când pixul acela trebuie plătit de vânzător, şi nu de cumpărător (aşa cum se întâmplă în cazul dobânzilor negative) şi când pixul acela este plătit cu 50 de lei, doar pentru că cineva, din zborul elicopterului, a aruncat cu bani în cumpărător, banul nu mai are sens, căci îşi pierde funcţia de echivalent al valorii. Banii stratificaţi ca foile de ceapă care acoperă un miez mărunt, originar, care, în substanţa sa, se dovedeşte a fi un pariu, un joc de poker între un jucător entuziast şi un altul panicard, nu mai dau decât aparenţa unei legume oneste, respectabile. Ceapa, oricum, este lacrimogenă în mod natural. Ce va fi când cumpărătorul va descoperi că miezul de care s-au prins foile de ceapă este o iluzie, un fals? Lacrimile nu vor mai avea o cauză fizică, ci doar una emoţională.

Teoria economică, macroeconomia, în genere, cu toate premiile Nobel acordate pentru mari realizări în aceste ştiinţe, dar mai ales aşa-zisa macro-prudenţialitate, au ajuns să funcţioneze mai rău ca astrologia[2]. Christine Lagarde, şefa FMI, nu are remuşcări când spune că practica globală a dobânzilor negative este un experiment, un instrument economic “destul de nou”, pentru evaluarea efectelor căruia e nevoie de mai mult timp. Nicio raţiune, aşadar, nu stă la baza acestui comportament contractual experimental. Doar aşteptare, doar dorinţa de a avea efecte bune şi de evita efectele proaste (wishfull thinking). Exact ca în povestea drobului de sare. Iar acest grup restrâns de funcţionari şi birocraţi, lucrători direcţi sau indirecţi ai instituţiilor financiare cărora le repugnă democraţia şi care ne spun ce să facem, ce să mâncăm, cum să gândim şi pentru cine să votăm, nu îşi pun pielea în joc, rămânând în afara regulilor responsabilităţii[3].

Din 2000 până în prezent, cantitatea de bani creată ca urmare a simplului fapt juridic al împrumutului a ajuns să reprezinte 97% din masa monetară globală, doar restul de 3% având un echivalent într-un fapt economic real. Aceasta nu este o simplă bulă inflaţionistă, ci o acumulare de fluid atât de voluminos într-un spaţiu atât de mic şi granituit de un perete atât de subţire încât o spargere a acestui enorm cazan sub presiune ar putea însemna un tsunami de 200 de metri înălţime. Spargerea bruscă sau dezumflarea acestei bule ar determina colapsul generalizat al agenţilor economici care au funcţionat exclusiv pe “fundamentul” speranţei în creşterea bulei. Teama de acest eveniment este motivul absolut iraţional care determină marile contracte la nivel global, şi nicidecum legile economice sau raţionalitatea.

IV. Dar poate că analiza emoţionalităţii la nivel macro sau la nivel global este prea departe de viaţa de zi cu zi a simplului particular sau a profesionistului. Pădurea poate arăta într-un fel care să te facă să ratezi aspectul şi “comportamentul” copacilor. Dacă revenim la nivelul solului, vom constata că tot emoţia şi iraţionalul ne ghidează comportamentul contractual şi în contracţile curente. Consumăm pentru că suntem nevoiţi să o facem: voinţa noastră este anihilată, limitată sau alterată de această nevoie. Contractăm pentru că suntem în panică şi vrem să salvăm ceva ori să evităm o pierdere. Cumpărăm sau vindem pentru că trebuie să consumăm, trebuie să călătorim, trebuie să ne îmbrăcăm. Unii dintre noi merg la shoping pentru a se linişti sau, dupa caz, pentru că nu se pot abţine. Se fac şi filme cu această temă …

Dar mai simplu ar fi să luăm nişte exemple concrete. Să ne gândim cât de mult ne-am dorit să avem propria casă, cuibul în care să ne vedem de propria viaţă, la distanţă de părinţi (în naraţiunea pe care singuri ne-o construim sau pe care ne-o livrează profesioniştii advertising-ului, a sta cu părinţii e răul suprem) şi, de asemenea, cât de mult ne-am dorit să avem propria maşină nouă, dar neapărat acea maşină pentru care la tv se rulează reclame întotdeauna asezonate cu personaje feminine spectaculoase. În cazul fericit în care am avut lichidităţi proprii pentru aceste achiziţii, în 2-3 săptămâni ne-am obişnuit cu casa şi maşina (inclusiv cu ideea că maşina, chiar dacă are un preţ imposibil, nu vine niciodată, dar niciodată, la pachet cu personajul feminin spectaculos din reclamă; ce păcat…). De fapt, entuziasmul cumpărării trece atât de repede şi de complet încât ajungem să ne întrebăm: oare ce-o fi fost în capul nostru? Ce era atât de special la aceste achiziţii, din moment ce lucrurile achiziţionate sunt obişnuite, deci plictisitoare? Explicaţia poate fi relativ simplă, dacă facem comparaţia cu perioada de după Crăciun – în aşteptarea Sărbătorilor de iarnă şi în preajma Crăciunului, toată lumea este exuberantă pentru că toată lumea aşteaptă Crăciunul, ceea ce determină atenţia sau acceptarea pentru muzica specifică de sărbători (absolut redundantă în acea perioadă şi aproape de neascultat în altă perioadă a anului), admiraţia bucuroasă a decoraţiilor, luminilor, moşilor şi elfilor de prin supermarket şi, desigur, entuziasmul cumpărăturilor. Cei ce se ocupă cu advertising-ul ştiu asta şi, desigur, ne alimentează acest entuziasm, ne stimulează neurologic şi comportamental ca să cumpărăm şi ne “învaţă” cât de nefericiţi putem fi dacă nu consumăm. Imediat după Crăciun, însă, muzica specifică nu mai sună atât de plăcut, decoraţiile şi luminile par banale sau redundante, moşii, crăciuniţele şi elfii devin inadecvaţi, iar cumpărăturile de Crăciun se revelă ca lucruri inutile şi costisitoare. Mai grav este dacă acea casă a viselor şi acea maşină de basm sunt achiziţionate pe credit. După cele 2-3 săptămâni de cădere în obişnuit, urmează conştientizarea ratelor. Dacă acel credit e şi cu perioadă de graţie, să zicem, de 6 luni sau de un an, conştientizarea ratelor se întâmplă mai târziu, dar este cu mult mai dureroasă. Odată cu ratele se conştientizează şi canalizarea propriei dorinţe şi chiar manipularea. Eroul din vis sau cel din basm, cumpărătorul pe credit, a fost canalizat în dorinţa sa, a fost manipulat. Nu a făcut o alegere raţională. Doar că această conştientizare este tardivă. Acel erou din naraţiunea ticluită pentru canaliza dorinţa şi a manipula simiţurile nu (mai) este decât un simplu debitor. Iar debitorul este cel care trebuie să răspundă pentru datorii cu toate bunurile sale prezente şi viitoare, veniturile sale fiind grevate de această răspundere la nesfârşit. Din acel moment al probabilei imposibilităţi de plată, care poate veni indiferent dacă opţiunea contractuală a fost raţională sau emoţională, achiziţiile de vis, investiţiile în lucruri palpabile sau în iluzii, consumul entuziast, dar fără legătură cu nevoi reale, nu mai pot fi plătite în rate şi devin ostile. Toate contractele ulterioare, toate opţiunile ulterioare ale fostului erou (închipuit) sunt grevate de această ostilitate.

Contractul ar trebui să fie o opţiune, iar optiunea ar trebui să fie un manifest al libertăţii de voinţă, dar nu există opţiune când contractul este efectul unui mecanism emoţional.

În vremea vechiului Cod civil de la 1864, nu existau tv, radio, reclame, cookies, add words, apps, nimic din arsenalul de manipulare şi influenţare a voinţei/intenţiei de a cumpăra de care “beneficiază” în prezent consumatorul. În sistemul acelui vechi cod, contractul era expresia voinţei libere, raţionale, a co-contractanţilor. Este evident că acel vechi cod, cu toate marile sale principii, devenise inadecvat. Ne-am fi aşteptat ca noul cod civil, intrat în vigoare în data de 1 octombrie 2011, să fie adaptat acestei noi realităţi. Din păcate, noul cod civil este, din acest punct de vedere, tot atât de inadecvat ca şi vechiul cod: în continuare, contractul este, aşa cum rezultă din art. 1169 Cciv, un acord de voinţe, părţile sale fiind libere să îi stabilească efectele (conţinutul).

Nu există libertate contractuală când raţiunea ce ar sta la baza opţiunii de a contracta este neutralizată sau pusă în umbră de emoţii. Codul nostru civil nu are soluţii la aceste multiple efecte de ordin psihologic generate de contractele construite din emoţie şi nu din raţiune, şi nici la gravele probleme care rezultă din desprinderea operaţiunii băneşti de faptul economic care ar trebui să o fundamenteze. Când vorbim de iraţionalitate şi de aceste umbre emoţionale care acoperă contractul, nu ne putem rezuma la simple vicii de consimţământ. Când vorbim de motivaţiile psihologice ale contractului, vorbim de cauza finală a contractului, de mobilul său. Dar intenţia ghidată de cauza raţională a contractului devine element iraţional, transformând contractual în fenomen psihologic, care antrenează tulburarea economiei contractului (frustration).

Profită această situaţie siguranţei circuitului civil? Nu. Profită doar marilor actori ai economiei care sunt şi principalii deţinători ai resurselor (inclusiv „resurse” umane)

Este, evident, necesară o re-aşezare a fundamentelor contractului pe considerente morale, ceea ce presupune buna-credință în respectarea obligațiilor de către toate părțile implicate în contract, persistenţa cauzei (mobilul obligaţiilor asumate) şi echilibrul prestaţiilor. Părțile acestor contracte (sau grupuri de contracte) sunt obligatesă asigure utilitatea contractului, aceasta fiind chiar cheia solidarismului contractual. Astfel, din moment ce scopul fiecărei părți este de a-și satisface un interes, contractul trebuie să permită un echilibru al prestațiilor reciproce. Necesitatea asigurării acestui echilibru se manifestă pregnant în materia contractelor încheiate între profesioniști și consumatori, expresia dezechilibrului contractual fiind dată de poziția dominantă ori abuzivă a profesionistului asupra consumatorilor și de o viziune economică asupra efectelor contractului, dar această necesitate a depăşit de mult graniţele relaţiei business to consumer, trecând în domeniul relaţiei business to business. E timpul ca lumea să revină la principiul că o operaţiune bănească are în spate un fapt economic.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.