La începutul acestei săptăâni, preşpedintele Comisiei Europene a prezentat o “nota analitică” despre Uniunea Economică şi Monetara. Ea nu conţine acele prevederi pe care şi le doreste, spre exemplu, ministrul german de Finante – un parlament european al ţărilor care fac parte din zona euro – şi nici alte institutii separate sau un buget al zonei euro, separat de actualul buget al UE. Nota lui Jean-Claude Juncker conţine însă prevederi care, odată aplicate, pot duce la crearea unor asemenea instituţii separate.
O asemenea evoluţie va institutionaliza o realitate prezentă în actuala UE – apariţia a doua viteze de integrare, a cercurilor concentrice, cu România situându-se pe ultimul dintre cestea. Însuşi faptul că România nu este parte a Acordului Schengen poate cântări în ejectarea ţării tot mai departe de “inima” viitoarei Uniuni Europene, deoarece acest acord, conceput uiniţial în afara cadrului comunitar, poate servi drept model pentru noua cosntrucţie europeană.
Economistul francez Thomas Piketty vorbeste cu reporterii Der Spiegel despre gestionarea dezastruoasă a crizei financiare în cadrul UE, despre transformarea sa într-o criză a datoriilor şi despre uriaşele erori ale Bruxelles-ului de a nu investi în tânăra generaţie. Iar Piketty consideră că o soluţie pentru iesirea din actuala situatie este apariţia unor instituţii doar ale zonei euro, practic detaşarea unui număr de state UE de cele aflete la periferie. Este o soluţie propusa şi de oficiali germani, despre care a vorbit şi Nicolas Sarkozy, predecesorul sau de la Elysee Valery Giscard d’Estaing, sau fostul cancelar Helmut Schmidt.
În acest context, ne putem pune întrebarea dacă insistenţa Bucureştiului de a prinde trenul Schengen şi graba şi entuziasmul cu care România a aprobat şi s-a supus până acum noilor acorduri europene extrem de dure (precum Pactul pentru Stabilitate sau urmaşul său – Tratatul pentru stabilitate coordonare şi guvernare în uniunea economică şi monetară) si care nu sunt obligatorii decât pentru statele din zona euro, nu semnalează teama că România ar putea rămâne pe o poziţie total periferică, la graniţa estică a UE, într-o regiune tot mai instabilă economic şi securitar.
Spiegel: Aţi salutat în mod public victoria lui Alexis Tsipras în Grecia. Credeţi că se poate ajunge la o înţelegere între UE şi Grecia privind modalitatea reglementării crizei?
Thomas Piketty: Modul în care a acţionat Europa în timpul crizei a fost pur şi simplu dezastruos. Acum cinci ani, SUA şi Europa aveau aproape aceeaşi rată a şomajului şi acelaşi nivel al datoriei publice. Dar cum, după cinci ani, lucrurile stau cu totul altfel: şomajul a explodat în Europa, iar în SUA a scăzut. Economia noastră este sub nivelul anului 2007. A scăzut cu 10% în Italia şi Spania şi cu 25% în Grecia.
Noul guvern de stânga nu şi-a început activitatea într-un mod tocmai impresionant. Chiar credeţi că premierul Tsipras va reuşi să readucă Grecia pe creştere economică?
Grecia nu va reuşi să facă nimic de una singură. Iniţiativa trebuie să vina din partea Franţei, Germaniei, Bruxelles-ului. FMI a recunoscut încă din urmă cu trei ani că politicile de austeritate au mers prea departe. Faptul că ţările afectate au trebuit să-şi reducă deficitele într-un interval atât de scurt a avut un impact îngrozitor asupra creşterii economice. Noi europenii, aşa slab organizaţi cum suntem, ne-am folosit de instrumentele noastre politice impenetrabile pentru a transforma criza financiară care a izbucnit în SUA într-o criză a datoriilor. În mod tragic, aceasta s-a transformat într-o criză de încredere între europeni.
Guvernele europene au încercat să evite criza prin aplicarea unor reforme. La ce va referiţi când vorbiţi despre instrumente politice impenetrabile?
Poate că avem o moneda comună pentru 19 state, însă fiecare dintre aceste ţări are propriul sistem de taxe, iar politica fiscală nu a fost niciodată armonizată în Europa. Nu se poate aşa. Creând euro, am creat un monstru. Înainte de moneda unică, toate ţările îşi puteau devaloriza moneda pentru a deveni mai competitive. Fiind membră a zonei euro, Grecia nu a avut voie să folosească acest procedeu eficient.
Vorbiţi ca Alexis Tsipras, care spune că Grecia nu-şi poate plăti datoriile din cauza altora.
Nu sunt nici membru Syriza şi nici nu susţin partidul acesta. Încerc doar să analizez situaţia în care ne aflăm cu toţii. Şi a devenit limpede că ţările nu-şi pot reduce deficitele dacă economia nu creşte. Pur si simplu nu se poate. Nu trebuie să uităm că nici Germania, nici Franţa, ambele foarte îndatorate după 1945, nu şi-au plătit niciodată integral datoriile. Iar acum exact aceste două ţări le spun europenilor din sud că trebuie să-şi plătească datoriile faţă de zona euro. Este o amnezie istorică. Dar cu consecinţe cumplite.
Deci ar trebui ca pentru deceniile de proastă guvernare din Grecia să plătească alţii?
Este momentul să ne gândim la generaţia europenilor tineri. Pentru multi dintre ei este extrem de greu să-şi găsească o slujba. Ar trebui să le spunem: “Ne pare rău, dar nu va puteti găsi slujba din cauza părinţilor şi bunicilor voştri”? Chiar vă doriţi un model european care să semene cu o pedeapsă trans-generaţională? Ce mă sperie cel mai mult astăzi este acest egocentrism bazat pe naţionalism.
Se pare că nu sunteţi un mare fan al Pactului de Stabilitate, acordul implementat pentru a obliga ţările din zona euro să se disciplineze fiscal.
Pactul este o adevărată catastrofă. A stabili reguli riguroase de deficit pentru viitor nu este viabil. Nu poţi rezolva problemele datoriei prin reguli automate care se aplică mereu în acelaşi fel, indiferent de deosebirile dintre condiţiile economice.
Germanii tind să fie critici când văd că ţările nu se supun pactului. Franţa, de exemplu, rareori a respectat regulile.
Toată lumea este dezamăgită, pentru că întregul sistem de negociere între guverne şi birocraţii de la Bruxelles nu funcţionează. Ţări precum Germania se plâng pentru că noi nu ne supunem regulilor de deficit. Dar francezii nu sunt deloc încântaţi de obligaţiile impuse de Bruxelles. Noi, europenii, suntem într-o situaţie proastă, iar reformele structurale minore despre care credem că ne vor aduce creşterea economică nu vor schimba aceasta situaţie.
Ce propuneţi atunci?
Trebuie să investim mai mult pentru a-i pregăti pe tineri, să investim în cercetare şi inovare. Acesta ar trebui să fie primul obiectiv al iniţiativei de a promova creşterea economică. Nu este noprmal ca 90% din cele mai bune universităţi ale lumii să fie în Statele Unite, iar cele mai bune creiere ale noastre să treacă Oceanul. Americanii investesc 3% din PIB-ul lor în universităţi, iar aici se pare că se investeşte 1%. Acesta este motivul pentru care America se ridică mai repede decât Europa.
Statele Unite au o politică fiscală uniformă. Ce concluzii se pot trage de aici?
Ne trebuie o uniune fiscală şi o armonizare a bugetelor. Ne trebuie un fond comun pentru plata datoriilor zonei euro, precum cel propus de Consiliul German al Experţilor Economici, de exemplu. Fiecare ţară va fi responsabilă de plata procentului sau din datoria totală. Cu alte cuvinte, germanii nu ar trebui să plătească datoriile mai vechi ale italienilor şi nici invers. Dar va exista o singură dobândă pentru obligaţiunile in euro, care va fi folosită pentru refinanţarea datoriilor.
Dar aceasta nu ar duce la o coalizare a celor cu datorii mari. Cine va stabili cât de mari pot fi datoriile?
Avem nevoie de o mutualizare a datoriilor, dar aceasta ar trebui să fie legitimată în mod democratic. Eu propun un Parlament European doar pentru zona euro, care să fie format din deputaţi ai parlamentelor naţionale. Fiecare ţară ar fi reprezentată în acest parlament în funcţie de populaţie. Cu alte cuvinte, Germania, cu 80 de milioane de locuitori, ar avea cel mai mare număr de membri. Aceşti politicieni ar urma să voteze democratic şi să stabileasca cât de mare poate fi deficitul zonei euro.
Si deputaţii germani, având în vedera aversiunea lor faţă de datorii, ar fi mereu depăşiţi la vot de colegii lor…
Cred că acest parlament ar fi încercat să economisească mai puţin în ultimii ani şi să investească mai mult, pentru a lupta împotriva şomajului. Ar fi fost mai bine pentru toţi. Germanilor nu ar trebui să le fie teamă de democraţie. Daca avem o monedă comună, ar trebui să accepte că, până la urmă, cheltuim împreună.
Cu ne putem asigura că Grecia nu se va întoarce la fostul model de a cheltui mai mult decât îşi permite?
Grecia va fi supusă unei discipline fiscale mai mari. Nivelul datoriei ar fi stabilit de un parlament european în care grecii nu vor avea decât un rol de subordonaţi. Pe termen lung, avem nevoie de o uniune fiscală care să fie legitimată democratic.
Va prelua oare Franţa aceasta initiativa?
Adevărul este că Franţa nu a jucat niciun rol de la debutul crizei. Ne este frică – şi de pieţe, şi de democraţie. Dar teama nu duce nicăieri. Franţa a conştientizat într-atât de mult rolul dominant al Germaniei, încât acum nu mai este capabilă să facă ceva. La conducere este mereu acelaşi tip de politician şi asta nu face bine ţării. Nu există înnoire. Hollande încă se simte traumatizat de respingerea de către Franţa a proiectului Constituţiei europene, prin referendumul din 2005. A luptat din greu pentru aceasta, dar francezii au respins-o. Ar fi bine şi pentru noi, şi pentru Europa, să trecem peste acest moment.
Ce ar putea sa faca Hollande şi Merkel pentru a-i face pe europeni să îşi dorescă mai multă Europa?
Trebuie să explice alegătorilor că până şi Germania şi Franţa nu mai pot taxa în mod eficient marile companii multinaţionale, pentru că aceste companii învrăjbesc o ţară împotriva alteia. Multe corporaţii din SUA şi din Europa plătesc mai puţine taxe decat companii mici din Europa. O taxă corporativă comună în zona euro, stabilită de noul parlament al zonei euro, ar fi utilă şi cu siguranţă ar deveni foarte populară printre alegători.
Însă în acest moment alegătorii nu vor să tranfere şi mai multe prerogative către Bruxelles, dimpotrivă…
Indiferent de ce credeţi despre victoria Syriza, ea ar putea fi folosită ca o terapie de şoc pentru cei de la putere. Şi-au dat seama brusc că tot ce au făcut nu funcţionează şi că trebuie să abordeze lucrurile altfel. Însă un partid de stânga precum Syriza sau partidul Podemos din Spania nu sunt la fel de periculoase precum cele de extremă dreapta. Frontul Naţional din Franţa este mai popular ca niciodată. De aceea este atât de periculos când partidele tradiţionale alimentează naţionalismul. Este un lucru iresponsabil să-i ocărăşti constant pe leneşii de greci sau portughezi…
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.