×
×
Noi
Citite
Recomandate
Ultima oră
Actualizat acum 7 minute
24 Ore
7 Zile
30 Zile
24 Ore
7 Zile
30 Zile
Data
Luni, 21 august 2017, 15:16
EUR (€)
-0.0002 ↘
4.5881 RON
USD ($)
+0.0013 ↗
3.9079 RON
• • •
In memoriam Irinel Galan
Testamentul unui om care a crezut în munte ca în sine însuși
În drum spre Vârful Omu, 2011
În drum spre Vârful Omu, 2011

Irinel Galan s-a stins la doar 46 de ani, pe 4 iunie 2017, în prima zi de Rusalii. Stop cardiac. Vestea a picat ca un trăsnet, mai ales că în urmă cu doar o zi făcuse cu bicicleta prima tură pe anul acesta pe Fosta Vamă Austro - Ungară - 22,38 km în 4 ore. Peste câteva zile, urma să apară în varianta online a ziarului Cotidianul interviul complet cu Irinel Galan, după ce în varianta tipărită a ziarului apăruse, săptămâna trecută, doar un fragment... Ce fericit a fost când ne-am întâlnit pentru a-i oferi ziarul și a văzut articolul în care apărea el alături de fiica sa, Eva... Acum șapoul inițial al interviului va apărea modificat - la trecut...

Irinel Galan a fost instructor de schi și de snowboard la Clubul Sportiv Carpați Sinaia și a făcut parte din Asociația Monitorilor Profesioniști din România, iar prin intermediul interviului acordat, dezvăluie cititorului amintiri - unele momente nostime, altele dramatice - care i-au marcat viața într-un fel sau altul. Cele mai multe au fost trăite acolo, pe muntele pe care îl considera „al său”...

Cum a început totul? Pasiunea pentru munte s-a născut din copilărie?

Întâi de toate, vreau să mă prezint. Numele meu este Galan Irinel Florin, am 46 de ani, sunt născut pe 13 aprilie 1971, din părinți moldoveni, tata din Vaslui și mama din Bârlad. Tata a venit aici, în Sinaia, cu un trust pe vremea lui Ceaușescu în 1967, ca să construiască telecabina pe Transfăgărășan. După ce au terminat acolo, au venit aici, să o construiască pe cea de aici, din Sinaia, de la 1400. În timpul lui liber a cunoscut-o pe mama, care vindea gogoși aici, în centru. Mama, o tipă micuță și foarte, foarte frumoasă, și el un vlăjgan de 2 metri, cu ochi albaștri. S-au cunoscut, au stat doi ani împreună, am apărut și eu în 1971. Apoi tata a trebuit să plece cu o lucrare la Bâlea și îmi aduc aminte că venea acasă o dată la trei luni și îi aducea mamei o sticlă de cognac și mie un Pepsi. După doi ani, a apărut și fratele meu, Silviu, după alți doi ani a apărut și sora mea și încă un frate, Ovidiu. Iar eu, fiind cel mai mare din clanul ăsta, mă căra tata peste tot și uite așa am reușit eu la vârsta de 4 ani și jumătate să ajung să culeg Rhododendron (sau Bujor de munte, cum i se mai spune), pentru ceai, pentru tot felul de leacuri din astea băbești. Și am fost pe munte cu tata, am cules plantele și am făcut ceai, și mi-au rămas întipărite în minte cărările pe care mergeam, ce făceam, ce culegeam, culorile asfințitului pe care le vedeam undeva spre Fosta Vamă Austro-Ungară. Și îl întrebam pe tata ce-i acolo, că eu credeam că e altă țară. Eu, de mic copil, știam că soarele răsare de la noi din țară și apune în altă țară. Și îi tot repetam lui tata: „Haide să mergem în altă țară, să vedem unde apune soarele!”. „Lasă, când ai să mai crești... Așteaptă să mai crești”, îmi zicea tata. Și eu îi spuneam:„Dar uite, am crescut!” Până la urmă, ca să scape de gura mea, când aveam vreo 5 - 6 ani, am plecat cu tata din Valea Dorului, am plecat pe la Lacuri, pe la Cascada Vânturiș, am traversat spre Cuibul Dorului, am dormit la cabană și apoi am ajuns acasă, pe Platou (n.a. - Cartierul Platou Izvor), unde stăteam. Și a fost prima excursie din viața mea, pe care o țin minte și acum, cu toate că aveam vreo 5 ani. Știu că am făcut foarte mult, cu toate că traseul, care de obicei se parcurge în 9 ore, la noi a durat foarte mult, dar ne opream și tata îmi arăta: „Uite, astea sunt urme de veveriță, astea sunt urme de șarpe, astea sunt urme de râs, astea sunt urme de cocoș”... Și, ca să nu le uit până a doua zi, ca să le spun prietenilor mei pe unde am fost, n-am dormit toată noaptea și tot repetam urmele în gând. Și când am fost prima oară cu niște prieteni pe munte - eram un pic mai mare atunci, aveam vreo 7 sau 8 ani - am făcut pe ghidul. Dar nu mai țineam minte urmele și urmele de cocoș le-am confundat cu cele de urs. Și le arătam: „Uite urme de cocoș, uite urme de cocoș”. Și tata mă întreba: „Cum, măi, să fie urmă de cocoș? Hai, fă-l urs până la urmă!”. Și eu: „Nu, că tu mi-ai spus mai demult când eram mic că astea sunt urme de cocoș!”. La care el îmi zice: „Eu ți-am arătat atât de multe urme, că tu acuma le confunzi. Cum vezi o urmă pe drum, chiar dacă e urmă de căruță sau mașină, tu zici că e urmă de cocoș?” Și cred că eram atât de sigur că sunt de cocoș, pentru că mie mi-au plăcut foarte mult cocoșii, că zburau și erau așa, sălbatici. Și cam tot pe la 7 - 8 ani, am dormit prima oară în pădure cu tata. Coboram de undeva de la Cota 2000, ne-am oprit pe la Brădet, unde nu mai erau locuri în cabană și am dormit afară. A fost prima noapte când am dormit afară. Dar erau niște gândaci așa mici, cât vârful degetului, care mâncau miezul trunchiului de brad și îi auzeam și pe ăia, noaptea, cum ronțăiau - ronț, ronț, ronț... Și îl întrebam pe tata: „Ce-i aia?” „Stai, măi, liniștit și dormi acolo, că nu te mănâncă nimeni”. „Dar dacă iese de acolo?” „Asta este, dacă iese, iese, treaba lui”. Dar în rest a fost foarte, foarte fain și am coborât dimineața, pe la ora 6, prin pădure și am început să plâng, deoarece, cu toate că era dimineață și lumină afară, în pădure era întuneric. Și tata mi-a repetat tot drumul să nu-mi fie frică de animale, pentru că animalele îmi sunt prietene, te ajută. Chiar dacă te rătăcești, animalele te îndrumă să ajungi acasă, nu te mănâncă, nu te sperie, nu îți fac nimic. Și să nu-mi fie frică. Și așa am trecut dimineața aia, știu că făcusem pipi pe mine de frică ce-mi era și m-a urmărit foarte mult experiența asta, și aproape că am renunțat să mai merg pe munte din cauză că eram foarte traumatizat. Una e când mergi cu câte 10-20 de persoane, care, atunci când fac zgomot, nu mai auzi nimic și alta e când merg doar doi prin pădure. Așa că noi auzeam absolut tot, tot, tot, tot. Și cam așa a început aventura să merg pe munte. Primul animal cu care m-am întâlnit a fost un râs, pe Dichiu. Mersesem să vedem Barajul de la Bolboci, care se construia atunci. Ne-am dus și noi acolo să vedem ce se face, ce se construiește, pentru că de pe Valea Dorului, de pe vârf, se vede Bolbociul. Și am mers să vedem barajul și am trecut prin pădure și am văzut un râs prima dată atunci (aveam vreo 7 ani). Prima oară am crezut că-i un câine și că mă păcălește tata.

În Valea Dorului, 2012

Am stat mult pe munte, până în '88 am stat, zi de zi mergeam aproape, fugeam de la școală și mă duceam pe munte vara, dar și iarna. Făceam foarte mulți bani pe vremea aceea. Tata lucra la telescaun, iar business-ul meu era să acostez bucureșteni, care veneau cu rucsacul în cârcă - iarna era asta. Și mă duceam și le spuneam: „Nu vreți să lăsați rucsacul la mine, că tata lucrează aici și pentru o sumă modică - 1 leu, 2 lei, 3 lei, 5 lei, cât vreți dvs., lăsați rucsacul aici, nu mai schiați cu el. Și ca să nu lăsați rucsacul aici pe gard, să vi-l fure cineva, îl lăsați în siguranță.” Și atunci îl luam și îl păzeam. Și tata îmi dădea mie toți banii, uneori lua și el. Era un business în care l-am cooptat și pe fratele meu, care făcea mai mulți bani decât mine, pentru că nu negocia ca mine. Eu eram mai indulgent cu turiștii, mă gândeam că nu au bani și negociam. Până când s-au prins ei care e treaba și se duceau direct la tata și mă săreau pe mine, iar asta era cam nasol, că nu mai aveam bani.

Tot atunci am primit și primele mele schiuri, am primit niște Crystal, poloneze, mi le-a dat domnul Sârbu, cel care a înființat Salvamontul de aici, din Sinaia, apoi am primit un Național, un Elan, care aveau 2 m, iar eu, la 1 metru și 10, îți dai seama cum arătam cu schiurile alea pe pârtie și ce furam niște căzături... Și tot în anul ăla, mi-aduc aminte, prin '78 sau '79 m-a prins și prima avalanșă, undeva pe genune, când eram cu fratele meu. M-a prins avalanșa, m-a îngropat până la mijloc, și le făceam semn celorlalți să se ducă, pentru că mă descurc, nedându-mi seama că eram prins ca în beton. Nu puteam să mă mișc și mi-a luat vreo jumătate de oră să ies de acolo.

Pe urmă am căzut undeva unde a fost Cabana Vârful cu Dor. Era Vali Căciulă, care tot sărea de pe acoperiș, făcea tot felul de chestii. Și m-am gândit... Băi, dacă poate ăsta, pot să fac și eu. Și m-am urcat pe acoperiș și am căzut undeva în spatele cabanei și a căzut cornișa de zăpadă care se crease de la vânt în spatele casei, a căzut, s-a rupt și a căzut pe mine și m-a prins acolo, m-a îngropat în zăpadă... Cred că avea vreo 500 - 600 kg toată zăpada aia și nu puteam să fac nimic. Norocul meu a fost că fratele meu a știut ce fac și a venit și m-a salvat. Asta a fost prima oară când fratele meu mi-a salvat viața.

A doua oară când era să o pățesc a fost la profesorul Niculescu. Acesta a fost primul profesor al nostru de schi, al meu și al lui frate-miu și tot atunci, în anul acela, în '79, am început și să învățat să înot la profesorul Niculescu. Eu aveam 2 ani la schi și mă învăța pe mine și pe ceilalți colegi de la Club să înotăm. Noi mergeam tot timpul pe Prahova, în gârla asta și ne bălăceam acolo, și credeam că știm să înotăm. Iar primul lucru pe care l-am făcut când am ajuns în piscină a fost să ne aruncăm în apă. Și bineînțeles că bolovanul nu o să iasă niciodată de la fundul apei. Și-a dat seama profesorul că noi nu mai ieșim de acolo, a venit după noi, ne-a bătut zdravăn și ne-a zis: „De acum încolo, de aici, de pe mal învățați!” Și ne întindea pe beton. Noi așa învățam să înotăm, întinși pe beton, că nu ne lăsa să mai intrăm în apă. Și ne-a ținut așa vreo două săptămâni. Înotam pe betoane, făceam duș, ne îmbrăcam și plecam acasă. N-aveam curaj să zicem nimic. Și asta a fost și prima bătaie pe care am primit-o de la un străin.

„My point of...view!”, 2012

Apoi a venit iarna și ne-am urcat pe schiuri. Era cu totul alta situația, pentru că noi ne dădeam de plăcere, la liber și altceva era când te dădeai în porți. Toamna, luam aluni și îi tăiam, îi curățam și îi pregăteam pentru a fi porți să schiem prin ele. Instructorul nu punea fetele să le care, porțile nu le căram decât noi, era un mic misoginism, de genul „Dar ce, noi suntem mai proști, astea de ce nu fac?” Și uite așa aveam boală pe ele...
Iar vara plecam cu tata tot timpul și așa am început, cred că aveam vreo 9 sau 10 ani când mi-am adus aminte că îl rugam pe tata să mergem în altă țară. Asta însemna să mergem peste deal, în Șaua Strunga. Și el, săracu, a înnebunit de cât i-am zis „Hai să mergem, hai să mergem, hai să mergem.” Noi făcusem o excursie cu un an înainte, de pe Postăvaru, am coborât la Timiș, de la Timiș am luat trenul, am coborât în Halta Sinaia și am venit acasă. Iar acum, a zis „Da, hai să mergem, dar excursia asta durează mai mult, e mai mult de mers și durează vreo 12 ore.” Și cu rucsacul în cârcă, am plecat de pe Platou, ne-a dus cineva cu mașina la Cuibul Dorului, țin minte și acum că ne-a dus un domn Văsi, cu un IMS verde, până pe Șaua Dichiului. De acolo am mers noi, ne-am dus până la Padina, de la Padina am urcat la Fosta Șa Austro-Ungară, iar acolo mi-a explicat tata cum treceau vitele, cum se duceau în Țara Românească, o întreagă istorie, pe care cred că o știe toată lumea. Eu îmi aduc aminte că stăteam pe balconul acela (nu era refugiu atunci, era doar o cabană din lemn făcută de ciobani) și vedeam parcă vitele cum trec și pe săracii sași cum fugeau de armata austro-ungară să nu-i prindă cu arcanul... Tot atunci am aflat de unde vine numele de Brebu. Sașii care fugeau din Transilvania de arcan, veneau în zona asta, unde erau foarte multe râuri și foarte mulți castori. Și le spuneau brebeni sau brebenei și așa a ajuns satul Brebu. De la Șaua Austro-Ungară ne-am dus mai departe, țin minte că atunci am ajuns la Cheia, unde nu era nicio alimentară,... am mers foarte mult atunci... făceam cu mâna la ocazii, mașinile erau rare, nu ne lua nimeni... până la urmă ne-au dus cu căruța cu coviltir niște unguri sau țigani, nu mai știu ce erau, până aproape de Râșnov, apoi am luat o ocazie și ne-am întors în Sinaia seara târziu. A fost o excursie foarte, foarte lungă. Și după 2 sau 3 zile, când mi-am revenit de la vânătăi (căzusem foarte rău pe acolo) și aveam și bătături de la niște adidași care s-au rupt, pentru că nu aveam echipament, vine tata și-mi propune să mergem pe partea cealaltă, de la Piscul Câinelui spre spre stânga, că tot vorbisem și cum avea el liber zilele alea, a zis hai să mergem în partea cealaltă. Și i-am zis că nu, că mă duc cu băieții la fotbal, nu mai știu ce motive i-am zis. Dar nu m-am dus pentru că am renunțat, eram foarte, foarte obosit.

Și aveam niște prieteni foarte buni din București (deja eram mai mare atunci, aveam vreo 10-11 ani) și unul dintre ei era Alexandru, iar tatăl lui era pompier la Detașamentul de Pompieri din București. Alexandru avea un casetofon enorm și venea cu muzică - era o muzică pe care n-o mai ascultasem în viața mea, nu știam de care era. În afară de muzica populară pe care ascultam la părinți, eu altă muzică nu mai știam. Și el zicea că e de la Cenaclu. L-am întrebat -„Ce dracu e ăla Cenaclu?” Și el: „Păi uite așa, se cântă cu Andri Popa...” Și Alexandru asculta foarte mult rock. Și atunci rockul mi-a înmuiat sufletul, pentru că eu mă băteam cu toată lumea... Țin minte că stăteam cu băiatul ăsta acasă și ascultam foarte mult rock și atunci am învățat și primele noțiuni de engleză (mi-a prins bine, pentru că m-a pregătit pentru iarnă, când veneau foarte mulți străini aici, în Sinaia). Și când vedeam un tricou cu AC/DC sau cu Pink Floyd, eu știam din prima cine sunt. Și ceilalți copii de la Club ziceau: „Pink Floyd... ăștia trebuie să fie echipă olimpică de schi a Finlandei”. „Nu, este o trupă rock”, le spuneam eu. „Păi de unde dracu' știi tu că e trupă rock?” „Eu știu, că ascult muzică rock...” Era conflictul dintre mine și cei mai mari...

„Cine a spus ca nu am aripi?” - Cota 2000 - Sinaia, 2014

Iar atunci nu prea aveai curaj să deschizi gura că ți-o furai imediat. Și începea atunci micul troc - mai o pereche de mănuși, mai o căciulă fistichie, un tricou mai deosebit... tot atunci au început și problemele cu școala pentru că lipseam foarte mult de la școală, stăteam mai tot timpul pe munte. Când mă duceam la școală, eram cu părul lung și cârlionțat, imaginează-ți un Michael Jackson așa... un adevărat rebel. Și mă duceam la Brașov, mă duceam în Ploiești, la Cenaclu, și veneam la școală, îmi udam părul și mi-l prindeau fetele cu 13 agrafe. Agrafele erau mega ruginite, nu vrei să știi, și până a venit profa Neguleasca și a încercat să bage mâna pe sub păr, dar nu avea cum să intre, că ăla era prins bine. Și a venit Ghioca, directorul școlii. M-a bătut de m-a năucit și m-a tuns și drept răzbunare, îi aruncam pufuleți în cap, îi zgâriam mașina... mamă-mamă.

Și singura consolare a mea erau concursurile de schi de la Vatra Dornei, din Predeal, din Poiana Brașov... Aici am căzut rău pe Pârtia Lupului, când am furat-o rău de tot, atunci a fost și anul în care m-am lăsat - aveam vreo 11-12 ani. Plus că lui tata nu-i convenea să schiez deoarece căzusem de câteva ori, nu erau pârtiile ca astăzi. Nu era mașina care trece și nivelează, atunci te dădeai pe niște dâmburi de vreo 30-40 cm, uneori și de un metru înălțime. Și eu, născut și crescut aici, și stând pe munte toată ziua, cunoșteam tot, dar uneori cădeam atât de rău, încât îmi lua vreo jumătate de oră să-mi revin. Și a culminat odată pe Spiț, cum îi zicem noi aici pe Valea Dorului, sub cetate, acolo, a culminat cu o mega căzătură pe spate, iar vreo 10 minute am fost inconștient. Și mi-a zis tata „Lasă-te de sportul ăsta, că nu e de tine”, iar după accidentarea din Poiana Brașov, gata, m-am lăsat.

Apoi, după vreo 4 ani, am revenit pe munte, însă schiind doar așa, de plăcere. Îmi veneau verișorii, venea băiatul ăsta, Alexandru, cu care am rămas în relații foarte, foarte bune până la 23 de ani. Apoi a plecat în Germania, nu mai știu nimic de el de atunci. Mergeam cu el la concerte în București. Apoi am continuat excursiile cu părinții, cu prietenii. Veneau foarte mulți prieteni. Îmi făcusem foarte mulți prieteni pe munte, iarna, la schi, mai ales pe cei care stăteau la Constanța, mă împrieteneam cu ei vrând-nevrând. Atunci ei veneau iarna și stăteau la noi și noi mergeam vara la ei. Era schimbul ăsta așa, de nu cheltuiai bani decât pe mâncare, nu și pe cazare. Și stăteam foarte mult în Constanța, la Ovidiu și la Năvodari, tot la niște prieteni.
Și la Năvodari îmi aduc aminte că în clasa a 8-a s-a făcut o excursie și ne-a trimis mama pe amândoi - pe mine și pe fratele meu Silviu. S-a făcut o excursie și în Bulgaria, de o zi - a fost prima excursie pe care am făcut-o în afară și țin minte că era ghidul român, era diriginta noastră, Chistureanu Ioana, profesoară de română și era și ghidul bulgar. Și ghidul bulgar, cu toate că avea vreo 50 de ani, parcă era ca un copil, pentru că mergea ce mergea, lua microfonul și spunea: „Vedeți, voi în România nu aveți triunghiuri reflectorizante pe marginea drumului.” Mai stătea ce mai stătea și spunea: „Voi nu aveți cuptor cu microunde, voi nu aveți nu știu ce...” și până când am ajuns să ne întrebăm ce să-i facem, ce să-i facem. Și când am ajuns la hotel, l-am chemat pe marginea piscinei și i-am zis: „Haideți să vedeți cum facem noi backflip cu schiurile”. Adică mergi cu schiurile și faci o rotație completă pe spate. Iar ghidul: „Păi ca să faci chestia asta trebuie să te urci și să sari de la balcon”. Și i-am spus: „Păi dvs. stați aici pe margine, eu mă urc pe trepte și sar de la balcon”. Iar el, cât s-a întors cu spatele și n-a fost atent, l-am împins în bazin. Și săraca diriginta, după ce că îi făceam numai probleme că nu o ascultam, i-am mai făcut și asta și a fost vai de capul nostru.

„... Iată că soarele cum cădea chiar pe ființa sa!...” - Cu Eva, 2014

Mi-aduc aminte că am făcut o excursie când aveam vreo 12-13 ani. Am stat o noapte la cabană la Piatra Arsă - nea Vătășelu era atunci patron acolo, după care ne-am dus la Șimon Bran, în partea cealaltă. Partea proastă a fost că noi nu am spus părinților că plecăm. Am ajuns la Șimon, ne-a prins noaptea și ploaia pe acolo și am dormit într-un hambar în fân, acolo, ne-am rătăcit și în loc să luăm ocazia spre Brașov, am luat-o spre Câmpulung. Și când am văzut noi că ceva nu-i în regulă și ne-am dat seama unde suntem (pentru că cel care ne-a luat cu ocazia a crezut că noi vrem să mergem în București și confundăm Brașovul cu Bucureștiul) am început să plângem și să țipăm și să urlăm, de ne-a dat ăla jos imediat. Numai că nu ne-a dat jos în câmp, ne-a dat jos la un post de miliție. Asta a fost prima noapte pe care am dormit-o la miliție. Apoi am luat legătura cu părinții - știam numărul de telefon, am sunat acasă, a venit tata cu o mașină și ne-a luat și știu că nu m-a întrebat ce și cum v-ați rătăcit și ce ați vrut să faceți... Ne-a tras în schimb o mega mamă de bătaie, dar pentru faptul că nu am anunțat, nu că am plecat. Pentru că știa că noi plecăm și venim seara, dar nu fără să anunțăm.

Apoi am lăsat-o mai moale câțiva ani. Pe urmă, a apărut prietena mea la școală, în clasa a 9-a, (aveam atunci vreo 14 ani) prietenă care mai târziu mi-a devenit soție și iată că suntem de 30 de ani împreună. Am adus-o acasă la mine și îi arătam pe pereți: „Vezi, Diploma de la Predeal, Diploma de la Sinaia, din Valea Dorului...” - eu, cu gândul să o impresionez și să-mi dea și mie un sărut. A stat ea calmă, s-a uitat și zice: „ Da' Diploma de la matematică unde e? Că n-o văd.” Și din secunda aia am încetat să mă mai dau mare cu ceva în fața ei, că nu avea rost. Și am rămas super prieteni, ne-a unit sportul, ne-a unit schiul și drumețiile. Am făcut foarte multe drumeții cu ea, unele mai grele, unele mai ușoare.

În România, am făcut aproape toți munții, iar apoi mi-a venit ideea asta să mă fac ghid montan. Tot am zis că mă duc anul ăsta să-mi iau hârtiile, mă duc anul viitor, tot timpul plecat, tot timpul pe afară și nu am reușit să mă fac ghid montan, anul ăsta abia o să-mi iau hârțogăraia. În schimb, m-am făcut instructor de snowboard și de schi. Și așa a început aventura mea cu schiul și cu snowboardul. Foarte mult timp am fost singur, prietenii vechi mi-au devenit clienți, nu câștigam foarte mulți bani pentru că îmi erau prieteni și veneau și ei când puteau. Și sunt 15 ani de când fac chestia asta cu schiul și cu snowboardul.

În Valea Dorului cu Eva la primele lecții de snowboard, 2015

Cum percep copiii schiul în cadrul Clubului?

Aici, la Club, fac schi de performanță cu copiii care știu deja să schieze. Mergem la concursuri, este deja un alt nivel. Încerc să le insuflu pasiunea și ce-am învățat eu de la Andi Neagoe, de la Niculescu, de la Andrei... Copiii nu mai sunt cum erau înainte. De exemplu, eu, când îmi explica Andi Neagoe sau Niculescu, îmi lua 10 minute ca să îmi revin, pentru că pur și simplu le sorbeam cuvintele și eram ca olteanu' ăla de trebuia să-mi dai una ca să-mi revin. Și pe urmă puneam în practică.

Acum, copiii sunt la două - trei sporturi - tenis, fotbal și schi, și nu sunt buni la niciunul dintre sporturi, pentru că nu poți să te antrenezi și să dai rezultate la toate. Pentru că la schi îți dezvolți alte aptitudini, mobilitate și reacție, la fotbal folosești doar anumite părți ale corpului (eu nu iau în seamă fotbalul, sunt foarte sarcastic cu fotbaliștii). Iar copiii au o portiță de scăpare - dacă nu dau rezultate la schi, se refugiază la tenis, dacă nu merge nici la tenis, lasă că-mi iese la fotbal. Iar copilul trăiește tot timpul cu chestia asta - bine că am participat și că am plecat de acasă și nu mă mai freacă mama la cap, că antrenorul nu are ce să-mi facă pentru că e prieten cu mine. Nu mai e ca pe vremea mea, când ne trimitea de la 1400 la Cabana Miorița cu schiurile în cârcă, pe drumul de vară 2 ture. Și abia apoi începeau antrenamentele. Și erau cam 4 km, doar dus. Făceai 2 ture, și apoi începeai să te dai cu schiurile. Ne dădeam pe Valea Dorului și nu aveai curaj atunci să-i spui ceva instructorului. I-am spus, de fapt, o singură dată, că ar fi bine să mergem cu telecabina, că vă bag eu, că lucreză tata la telecabină. Și mi-am luat o mega bătaie încât și acuma, când văd un băț de fibră de plastic, mă apucă plânsul instantaneu, că mi-am luat bătaie rău de tot de la profesori. Tot timpul mă certam cu toată lumea pentru că eu consideram că e muntele meu. Și tata mereu îmi repeta că muntele ăsta a fost aicea, nu e nici al meu, nu e nici al tău, nu e nici al profesorului Niculescu și nu va fi al nimănui. Tu te faci țărână și el tot aici o să fie. Dar eu, confundând faptul că știam muntele foarte bine, ziceam că e al meu. Dar nu e așa.

Iar copiii din ziua de astăzi nu mai sunt așa. Ei au tableta, cu toate că le-am interzis să vină cu tabletă și cu telefon când plecăm în cantonament. Atunci trebuie să te concentrezi doar pe ce ai de făcut, iar ei nu pot să stea departe de tehnologie. Nu rezistă. Pe noi atuncea, pentru orice prostioară pe care o făceam sau atunci când ne cronometra la mână și îți făceai o marjă de 10 secunde, restul băgai. Iar fiecare secundă însemna 10 genuflexiuni. Deci nu vrei să știi câte mii și mii de genuflexiuni am făcut - și nu numai eu. Iar copiii din ziua de astăzi se bat ei între ei. În momentul când ies de aici, pe poarta Clubului, se laudă în fața colegilor că uite, l-am bătut pe X-ulescu, colegul lui de bancă. Eu încerc să le spun chestia asta, că nu trebuie să ne batem noi între noi, pentru că noi suntem o echipă, noi trebuie să-i batem pe alții, nu pe cei de aici.

În Valea Dorului cu Eva la primele lecții de snowboard, 2015

Nimicuri din astea nu te ajută să progresezi, și exact atitudinea asta le lipsește, pe care foarte puțini părinți o înțeleg. Sunt foarte mulți părinți care vin cu eșecurile lor din viață și le transpun aici. Ei spun: „Eu n-am făcut tenis, dar măcar fiul meu să facă. Aoleu, dar eu n-am făcut nici schi. Măcar fiul meu să facă. Și își aduc aminte că și fotbalul e un sport - hai să facă și fiul meu sportul ăsta.” Și uite așa, copilul, săracu', vine aicea și e praf. Încerc să le spun părinților că fără antrenament nu fac nimic. Și le spun să-mi dea un an, doi, din viața copilului, să-l lase să facă treabă aici. În doi ani de zile, ne dăm seama exact despre ce e vorba. Păi, dacă părintele mă sună și îmi spune: „Îți trimit copilul la antrenament.” Apoi mă sună: „Ah, am uitat că astăzi are fotbal, nu pot să-l mai trimit la antrenament.” Și vine iarna și-mi spune: „Dar copilul meu ce face? Cred că fotbal face, că-i mai ușor.” Cam asta despre copii.

Din experiența ca instructor, ce întâmplare v-a rămas în minte? Ce v-a marcat?

Multe, multe, multe. Mi-a rămas în minte un băiat, Rareș, băiatul de 9 ani al unui avocat. Mă duc și îl iau de la Hotelul Ioana, îi iau schiurile și mergem pe munte, ajungem la Cota 2000 și mergem pe Valea Dorului. Și acolo, când m-am întors, nu mai era copilul. Deci imaginează-ți să te gândești că ai ajuns la 2000 cu cineva care era în cabină cu tine și când te întorci cu spatele nu mai e cu tine. Nu vrei să știi cum m-am simțit. Mi-am zis: „Unde dracu' e ăsta, frate?” Mă duc pe peron, era unul acolo și l-am întrebat: „Ai văzut un copil așa și așa?” „Da, am văzut copii trecând, dar știu eu de care zici? Trebuie să sun în cabină”. „Păi sună în cabină!” „Ați văzut un copil așa și așa?” „Da, este”. „Păi oprește-l!”. „Cum, Irinel, să-l opresc, ești nebun la cap? Sunt eu polițist sau jandarm să-ți opresc ție copilul? Omul e liber să plece, pleacă”.

Până la urmă am reușit să-l ajung pentru că stătea la coadă, l-am tras deoparte, l-am strâns un pic de gât și i-am zis: „Copile, dacă tu pleci și te rătăcești pe aici, te mai găsesc ăștia pe la primăvară, cu ghiocei la subraț. Și nu prea e ok”. A început să plângă, că el vrea acasă. „Păi, și nu puteai să-mi spui că tu vrei acasă și nu-ți place aici pe munte, că aici nu e mare, nu-i nisip fierbinte, nu suntem în Bahamas”. Nu, că el vrea să meargă acasă. I-am zis apoi: „Te duc la hotel, că acasă n-am cum să te duc”. Iar pe drum, țin minte și acuma, ascultam Rammstein și l-am dat la maxim că nu mai puteam de nervi. Și, coborând de la Telegondolă, nu vedeam drumul, îmi imaginam doar cum îi dau pumni. Mai aveam puțin să ajungem la hotel și a dat el muzica mai încet. I-am dat una peste mână și i-am zis: „Tu pui mâna la tine acasă, dar aici, în mașină, nu pui!”. Și zice: „Nu, nu, dă muzica mai încet că vreau să-mi cer iertare și te rog să mă scuzi, că tata vine cu amanta aici și că eu nu sunt prostul lui, să stau eu aici și el să stea cu amanta în hotel ca să-și vadă de ale lor”. (Amantă care în următorul an i-a devenit mamă, că ea era gravidă, dar el nu știa. Că taică-su, în loc să-i spună ce și cum, nu i-a spus, că s-a luat cu serviciul.)

Cu bicicleta pe zăpadă, 2015

Și îi zic: „Uite care e treaba, uite cum facem. Te duci la tati și îi spui că am fost sus pe munte, că bătea vântul, că era foarte frig și că nu vrei să schiezi. Că oricum taică-tu mi-a dat banii pe ziua respectivă. Și așa nici tu nu te cerți cu taică-tu, nici eu nu mă cert cu taică-tu și cine știe, poate peste 10 - 20 de ani, când o să te hotărăști, poți să vii”.

Și când l-am sunat pe taică-su că vin și-l aduc pe fii-su, el ne aștepta în fața hotelului. Și m-a întrebat: „Dar ce i-ai făcut, de ce e roșu?” „Păi sus pe munte era frig, zic eu, și aici e cald - de la diferența de temperatură i s-au făcut urmele astea, pe gât și pe față”. Și băiatul i-a zis: „Tati, să știi că Irinel e un băiat de nota 10, dar chiar nu mă duc că e frig. Poate mâine, poimâine...” „Nah, bine atunci, du-te la piscină atunci”, îi spune taică-su'. „Nu, mă duc în cameră la mine”. În seara respectivă mă sună, dimineața ne întâlnim iară, i-am spus lui taică-su' ce s-a întâmplat până la urmă și zice: „Nu știu ce să zic, nu știu ce să fac, că uite, eu trec printr-o perioadă mai dificilă, că m-am despărțit de soția mea...”. Discuția asta s-a petrecut seara, pe la 9 și jumtate și o auzeam pe aia: „ Lasă dracului că nu e nimic! Lasă dracului că plec” nu știu ce...Și i-am zis lui taică-su': „Eu nu mă bag, dar uite copilul ce a făcut. M-am speriat, eu l-am strâns de gât că nu mai puteam, îmi venea să-l omor, așa ceva nu mi s-a întâmplat niciodată.”

(Mi se întâmplase cu câțiva ani înainte să merg cu niște englezi pe o ceață prin Valea Dorului și m-am rătăcit cu ei pe acolo, eu care nu m-am rătăcit în viața mea. Și când am văzut că nu mai știu pe unde sunt, și am dat și de un brad - că eu știam că nu sunt brazi în Valea Dorului, m-am oprit și am stat așa, vreo 20-30 de minute că nu mai știam unde sunt și când mi-am dat seama unde sunt, eram undeva pe firul Văii și trecusem de telescaun, m-am întors, și m-am făcut și de râs...)

A fost o super chestie că taică-su a stat de vorbă cu băiatul și cu Rareș am rămas foarte bun prieten, de la schi a trecut la snowboard, a învățat și schi până la urmă, am fost și la Sölden, în Austria, împreună... Acum are vreo 13 ani. Țin minte că la Sölden i-am pus niște bani pe card. I-am zis: „Uite, taică-tu mi-a dat banii ăștia, eu nu pot să-i toc”.

Și el: „Lasă, că-ți cumpăr eu”. Și-l întreb eu: „Tu nu știi ce-i cu tine și vrei să-mi cumperi mie?”

Dar el a vorbit cu cei de la InterSport de acolo și au împachetat o geacă faină și m-am trezit cu ea în cameră. Deci așa buni prieteni am rămas și în ziua de azi. Mă mai sună: „Băi, mi-am cumpărat o placă, mi-am luat nu știu ce...” Deci ca să vezi: să ajungi atât de bun prieten cu unu' care a fugit de lângă tine...

De ce peripeții trăite pe munte vă mai amintiți?

Uite o peripeție super, dar o peripeție de bărbat, asta nu e de femeie... Eram cu o tipă, pe care mi-ar plăcea să o mai văd, este Miss Târgoviște, Marilena o cheamă, care atunci era cu un tip din politică, tot din Târgoviște. Și au venit împreună la schi. Erau vreo -14 grade, soare, frumos (la -14 grade pentru o fată e deja Polul Nord). Și zice fata la un moment dat: „M-am încălzit de nu mai pot!” Iar eu, fără să-mi dau seama, i-am zis: „Dezbracă-te!” Și până când i-am pus eu legăturile soțului și l-am aranjat, fata, care era mai sus, în dreapta noastră, la vreo 2-3 m, se dezbrăca. Și a rămas doar în costumul de baie. Și zice: „Eu sunt gata. Schiem?” Și îi zic: „Oi fi tu gata, dar eu nu sunt gata. Stai un pic să-mi revin”. Și soțul zice: „Uite așa îmi face și mie, măi-măi...”

Altă chestie am mai avut-o cu un tip, Constantin, Costică, din Buzău, eram pe schiuri de tură, mergeam spre Omu, și când te duci spre Omu, la Cerdac, ocolești o zonă, nu mergi pe traseul de vară. Iar eu deja mă înscriam pe traseu, erau niște urme înaintea mea pe acolo și mă îndreptam încolo. Iar el era în spatele meu și tot îmi spunea: „Ai greșit, nu e ăla traseul”. Și l-am întrebat: „Dar care e traseul?” „Traseul e pe aici, pe drumul de vară. Da, pe acolo te duci vara, iarna o iei pe aicea”. „Nu, ce mă ocolești tu pe mine?” „Măi, omule, înțelege, că pe acolo mergi vara, când nu e zăpadă, poți să mergi chiar și cu bicicleta. Dar iarna n-ai ce căuta pe acolo”. „Nu, știu că mă bagi pe mine pe unde vrei tu, ca să îmi iei bani mai mulți”. „Ascultă-mă un pic. E foarte periculos. Dar dacă vrei să te duci, mă aștepți ca să mă duc eu vreo oră înainte să verific, iar apoi te duci tu pe acolo, ca să nu ai nicio treabă cu mine”.

Prin pădure, 2015

În sfârșit a înțeles că e periculos traseul, că e pericol de avalanșă. Dar el a văzut că sunt urme pe acolo și că vrea să meargă. Și i-am zis că dacă vrea să meargă, să meargă, dar eu nu merg pe acolo. Ne-am dus, ne-am întors, n-a vorbit cu mine, n-a mai scos niciun cuvânt, și când am ajuns la 2.000, ne spune Salvamontul că pe niște turiști, niște tipi din Ilfov, i-a prins avalanșa acolo și că se duc să îi scoată. Și în ziua de astăzi, când ne întâlnim și stăm de vorbă, îmi spune: „Băi frate, m-ai scăpat de la moarte...”

Am avut și prieteni care au murit prinși în avalanșă. Era la sfârșitul lui martie, veneau de la Piatra Arsă, au urcat cu telecabina, au dormit la Piatra Arsă și voiau să coboare pe Piciorul Pietrei Arse. Acolo au tăiat pe genune toată poiana aceea și i-a prins avalanșa - patru inși. Pe băieți i-a astupat, pe fete le-a prins doar așa, pe diagonală. Una dintre fete și-a scos termosul din rucsac și cu capacul a început să sape, dar a murit epuizată. Părinții au anunțat salvamontiștii care au plecat după ei cu câinii și așa i-au găsit, cu ajutorul câinilor, pentru că îi ninsese foarte puternic noaptea și erau acoperiți cu zăpadă. A fost o mega tragedie.

Ce trebuie să știe un excursionist care pleacă pe munte?

Partea proastă este că lumea nu înțelege: pe munte trebuie echipament (eu aveam 9 ani când am mers cu tata pe Șaua Strunga și mi-am făcut picioarele praf, pentru că nu aveam echipament). Acum am echipament bun, nu cel mai bun, dar am echipament bun. Totuși nu echipamentul face omul. Asta înseamnă în primul și primul rând să respecți muntele și să nu faci prostia pe care de multe ori am făcut-o eu - am zis că eu cunosc foarte bine muntele ăsta - de exemplu, așa cum a fost anul trecut pe 28 august, așa o să fie și anul ăsta. Dar de fapt, anul trecut, pe 28 august m-am dus pe munte și erau 22 de grade în Sinaia și sus pe munte erau -4 grade și a nins timp de 20 de minute. Și eu mi-am furat-o de multe ori, pentru că am crezut prea mult în mine, fără să-mi dau seama că sunt pe munte și plus că foarte multă lume își cumpără azi echipament de bună calitate și, gata!, deja au impresia că sunt cei mai buni și pleacă. Dar uită de factorul ăsta: pe munte nu îl interesează, te mătură imediat, chiar dacă ai dat 300 de milioane pe echipament. Tu, în primul rând, trebuie să știi că ești pe munte. Bun. Oricând pot să calc strâmb și să îmi sucesc glezna, și să-mi rup gâtul, și să alunec, și să-mi pice o piatră în cap, și să vreau să fac o poză și să vreau să mă întind după o floare de colț și să mă duc de-a berbeleacul. Ideea este că trebuie să admiri, și să te uiți, și să spui „Uau, cât e de frumos!” Dar să te ții de potecă și să mergi pe potecă. Și să stai ușor, să nu te agiți, să nu alergi, trebuie să mergi liniștit, să ai timp să te contopești cu natura, pur și simplu. Să lași natura să lucreze pentru tine, iar tu să caști ochii.

Mi-aduc aminte că am fost cu un canadian undeva pe Muntele Baiului și mergeam spre Creasta Trăisteni și el mi-a zis inițial: „Să nu mă duci pe undeva pe unde nu e rețea, că trebuie să primesc niște mailuri importante”. Și i-am spus: „Păi, dacă vrei să facem asta, ne dăm aici, în centru, în Sinaia, ne învârtim pe aici, îmi dai banii și apoi fiecare își vede de treaba lui”. „Ah nu, că, că am venit să mă dau pe munte”. „Bun, dar pe munte nu e rețea”. „Hai să mergem”, zice.

Și am ajuns undeva pe munte, nu mai îmi aduc aminte exact unde că sunt vreo 6-7 ani de atunci. Tipul nu bea și nu fuma, era un sportiv de performanță, se ducea la triatlon și bineînțeles că nu a fost semnal acolo. Am făcut eu pană și uitându-mă încolo, spre Piatra Mare, i-am spus că trebuie să ne grăbim, că uite ce e la orizont și că o să fie nasol. Și zice: „Nuuu... stai liniștit și fă-ți pana!”. Probabil că era obosit și voia să se odihnească. Dar eu i-am spus: „Mergem în pădure, ajungem acolo și punem pelerinele pe noi că sigur ne prinde ploaia și o repar acolo. Nu stăm aici că e deschis și suntem chiar pe vârful muntelui și avem jențile din aluminiu, chiar dacă avem roțile din cauciuc, ne trăznește, zic, și murim aici”. „Eh, draci nu”, face el. Și mi-aduc aminte că în vreo 40 de minute a venit o răpăială, tot prin august era, pe 25 august, dacă nu mă înșel... Iar tipul își tot verifica mailul și mă tot bodogănea: „Uite, ți-am zis să nu venim în zonă, că îmi vin acuma o sută de mailuri... Și, într-adevăr, tot bipăia Blackberry-ul lui că tot primea mailuri. Și i-am spus: „Pune înapoi telefonul în punguță că atrage trăsnetul și hai să mergem”.

Pe Valea Dorului - o rotire completă în aer - 360 grade, 2016

Iar acolo e o porțiune cu pământ și, dacă plouă, e de rău. La munte, dacă plouă 50-60 litri printr-un loc în care ani de zile n-a fost un fir de apă, în momentul ăla în care te prinde ploaia pe acolo, te ia cu totul, știi? Și i-am spus nu e bine să stăm în zona asta, e căldare, hai să mergem. Și n-am apucat să trecem că deja s-a creat o viitură puternică cu lemne și ne-am dus să ocolim prin altă parte, am ajuns la o bodegă din aia, tipic românească, unde erau numai și numai bărbați vânjoși, care n-au ce face acasă și stau și beau acolo. Și i-am spus doamnei de acolo: „Doamnă, desfă repede o sticlă de whisky și fă niște sandvișuri, că mâncarea noastră e udă fleașcă și fă și două ceaiuri, că suntem terminați”. Și îmi aduc aminte că băiatul ăsta nici n-a vrut să audă de ceaiuri: „Dă-ncoace țuica fiartă”. Și am băut și vin fiert ca să ne revenim. Și eu tot încercam să-l liniștesc - că nu o să răcească. Pentru că lui îi era frică că răcește aici, în România, și ajunge în spital și că moare. Așa auzise el că orice faci, să nu te îndrăgostești de o româncă și să nu ajungi în spitale, că sigur mori și de una, și de alta.

Și i-am zis: „Uite, eu sunt însurat cu o româncă și nu mi s-a întâmplat nimic”. A mai venit în România vreo doi-trei ani la rând și am fost și cu bicicletele pe munte. Și inginerul care a proiectat furca RockShox de 120 mm de la biciclete a venit în România și am mers cu el pe munte.

Când a fost mai puternică furtună care v-a prins pe munte?

Cea mai puternică furtună pe care am prins-o a fost înainte de Revoluție. Eram cu un tip de la miliție, tipul ăsta avea doi băieți și o fată, Adriana o chema, și eu eram îndrăgostit de Adriana. Taică-su' știa că eu nu beau și nu fumez și îmi spune: „Nu vrei să mergi pe munte să fii hăitaș? Uite, îți dau 10 lei”. „Da, mergem”, am zis.

Și ne-a prins prin Rezervație, aici, mai sus undeva de Valea lui Bogdan și tot așa, ne duceam spre Trăisteni, zona aia. Aproape că trecusem de Secăria, și a început o furtună... dar era aici, spre Valea Prahovei, nu spre Valea Doftanei. Și era totul negru, negru pe Valea Prahovei. Ziceai că pur și simplu s-a pus un ecran. Ne-a prins ploaia, ne-a făcut ciuciulete, ne-am urcat în mașinile pe care le aveam acolo și când ne-am întors pe Posada, toți copacii erau căzuți la pământ din cauza vântului, era un haos... Atunci venea armata repede și îi tăia. Altfel se mișcau pe vremea aia.

Și am mai prins o furtună puternică undeva pe la Păltiniș, eram cu niște prieteni și cu prietena mea - eram cu bicicletele și plecasem undeva de la Gura Râului și urcam spre Păltiniș și ne-a prins atunci o grindină... norocul nostru că nu ne-a plouat, dar grindina aia... ne-a învinețit pe mâini pe toți, mai ales pe fete, că era vară și eram îmbrăcați subțire. A fost și atunci înfricoșător.

Am mai prins câte o tornadă din asta mică, dar la noi aici nu e de speriat, pentru că trec foarte repede. Și dacă reușești să te bagi sub o cornișă, să te bagi sub o stâncă, undeva, ești ok. Să nu stai în câmp deschis, asta e important, că atunci te mătură, te ia și te trezești în altă parte. Dar am văzut că sunt din ce în ce mai violente. Iar eu am 46 de ani, și, în 38 de ani de când sunt pe munte, am prins două sau trei din astea, super violente, de se cutremurau casele.

Încă o furtună pe care am mai prins-o a fost când eram odată cu niște francezi. Veneam undeva de la Poarta (de la Bran urci spre Colții Țapului, unde a căzut elicopterul acela israelian, urci la Țigănești și dai de Peștera Ialomicioara), am ajuns la Babele, am mâncat la Cabana Caraiman și urma să coborâm. Când am ajuns la cabană era soare, frumos. Am stat acolo la Caraiman vreo două ore să ne odihnim și, când am ieșit - era vreo 6 ceasul -, și afară ploua... Ne-am pus echipamentul de ploaie pe noi și am plecat. Iar norii se tot lăsau, sub nivelul Caraimanului. Într-o parte era senin și în alta ploua. Vedeam pur și simplu cum fulgerele plecau pe vale, dinspre Jepii mici. Și le spuneam:„Hai că mergem, mergem”. Și francezul făcea: „Non, je regrete, mon petit, hai să ne întoarcem”. Eu: „Nu, hai că mergem așa, la vale, ușurel”. El: „Je... non, non... hai înapoi la căbănuță”.

Până la urmă l-am convins, i-am explicat că se duce ploaia și rămâne în urmă. La un moment dat s-a egalizat presiunea și temperatura de frig - cald, undeva pe la 1500 și a rămas acolo. Iar noi mergeam și treceau fulgerele pe lângă noi. Și țin minte că băiatul ăsta mă ținea de braț, mă trăgea și făcea: „Ți-am zis eu c-o să murim...” Iar băieții ăștia din grup nu beau, nu știu de ce religie erau, iar eu eram cu prietena mea și cu un prieten, Bebe Briotă, care avea o sticlă de whisky în rucsac și țin minte că atunci când ne-am dus și ne-am schimbat, ne-am schimbat laolaltă, băiat, fată, nu mai conta. Pe prietena mea, pe care n-am văzut-o în viața mea să bea, a luat câteva înghițituri, apoi îl văd pe francez... gâl-gâl-gâl și, uite așa, a fost o super caterincă.

La celulă pe pârtie în Valea Soarelui, în Sinaia - cronometrarea participanților la sosire, 2017

Ați mai avut și alte servicii în afară de activitatea desfășurată pe munte?

Eu am lucrat trei ani și în București pentru o firmă de publicitate și trebuia să fii îmbrăcat la patru ace. Mereu îmi spunea șeful că nu am cămașă călcată. Și mă gândeam: „De unde dracu' știi tu că nu e cămașa călcată?” Că și așa aveam sacou și se vedea doar gulerul și cravata. Și până într-o zi când mi-am dat demisia. N-am mai rezistat. Câștigam 5.500 lei și tata lua 3.700 lei la salariu. Dar n-am rezistat. Eu voiam să stau pe munte.

Am lucrat cinci ani în Italia, în Luxemburg (la o firmă care punea aparate de aer condiționat - le cumpăram și le montam clienților) și în Franța, ca instructor de schi. În toți anii ăștia după Revoluție, în afară de Anglia, Norvegia, Portugalia, Spania și Turcia, am vizitat toate țările. Dar în nicio țară n-am vrut să rămân.
Mi-a plăcut foarte mult Luxemburgul, oamenii nu erau rasiști, ca în Italia sau în Franța de exemplu. Te împrieteneai cu ei foarte ușor și pe ei îi interesa să ai carte de muncă. Nu îi interesa nimic altceva. Și erau foarte, foarte cinstiți: lăsau banii pe cutia poștală pentru întreținere, intrau în magazine și, dacă ploua, își lăsau la intrare hainele cu telefoane, cu chei de la mașină în ele (și n-aveau Dacii) își cumpărau ce aveau nevoie, își luau hainele și plecau mai departe. Erau ca furnicile: își dădeau seama că unul singur nu are niciun fel de importanță, dar toți devin o comunitate unită. Erau în jur de 40.000 de locuitori ei, ca țară, iar de luni până vineri erau 600.000. Veneau foarte mulți irlandezi și englezi. Spre exemplu, ca să vezi mentalitate, am fost la unul și montam un sistem antiincendiu și tot venea un tip, îmbrăcat cu pantaloni de stofă și cămașă cu mânecile suflecate, cu bentiță reflectorizantă și avea o bicicletă din aceea cu coșuleț în care era servieta și ne întreba tot timpul în franceză: „Măi băieți, nu înțeleg de ce puneți voi țevile astea aicea, pentru că e clar că asta nu ia foc. Dar cum, nu pot să îmi dau seama.” Și încerca șeful de echipă să-i explice că aici e o pastilă care la 60 de grade se sparge și curge apă... Și zice: „Las-o dracu', nu contează.” Și așa a fost în fiecare zi cam o săptămână, până am început să prindem ură pe el, că vine civilul ăsta să ne frece pe noi la cap. Până a venit șeful nostru de echipă și l-am întrebat„ Dar cine e păcăliciul ăsta?” La care el: „Păi știți cine e ăsta? Proprietarul a doi-trei zgârie-nori.” Deci erau de o modestie ieșită din comun. Și îmi aduc aminte că șeful meu român avea Porsche, iar ăsta care era multimilionar, avea o Skoda 4X4, când putea să-și ia zece avioane. Iar el mergea numai cu bicicleta. Ca să vezi mentalitate.

Iar acolo mergeai la restaurant și te puteai împrieteni cu oricine. De exemplu, stăteam cu frate-miu la o masă, unde eram francezi, italieni și români. Și vorbeam cu frate-miu în română, apoi mă întorceam, vorbeam cu italienii în italiană și cu francezii în franceză. Și unul dintre tipi mă întreabă: „Dar dacă în chineză vorbesc, știi să vorbești?” Și i-am zis: „Domnule, nu știu și chineza, știu doar franceza, engleza și italiana”.

Unde vă vedeți peste 10 ani?

Peste 10 ani, sper să traversez munții, să fac Rânca pe bicicletă, că am avut o tentativă să merg odată, eram atunci și cu soția. Asta s-a întâmplat acum 5 ani. Am vrut să traversăm Rânca pe Transalpina să mergem cu bicicletele și când urcam dintre Novaci spre Rânca, erau niște oameni care, unii ne aplaudau și ne ajutau (țin minte că au fost niște băieți care au împins-o pe Mihaela de spate și m-a depășit), dar au fost și alții care aruncau cu bere în mine - „Ce, ți-e sete?” mă întrebau. Sau aruncau cu chiștoace de țigări. Nu știu de ce făceau asta, că nu i-am întrebat. Și n-am reușit să traversăm Rânca. Dar peste 10 ani sper să fiu cu Evișorul, fiica mea, să facem o tură pe munte, doar noi doi așa, liniștiți, fără soție, că soția face mereu: „Mergi încet, vezi că îi rupi coloana, vezi că îi rupi unghiile, vezi că i s-a mișcat un fir de păr.” Eva are acum 4 ani și deja merge cu snowboard-ul.

Dumnezeu să te odihnească în pace și în lumina Lui, Irinel!

Alice-Diana BobocPublicat Vineri, 09 iunie 2017
14430
 | 15
 | 3
+Adaugă
Comentarii
2000
Trimite
SOBOLANU
+6
DUMNEZEU SA L ODIHNEASCA IN PACE SI LINISTE O MARE PIERDERE !!!!!
Publicat Sâmbătă, 10 iunie 2017
+Răspunde
c.g.
+6
Emotionant ... ! Dumnezeu sa il odihneasca, Dumnezeu sa il ierte !
Publicat Sâmbătă, 10 iunie 2017
+Răspunde
Adrian
+9
Dumnezeu sa te odihneasca, om frumos!
Publicat Sâmbătă, 10 iunie 2017
+Răspunde
Centrul Atenţiei
alarm off
Cotidianul cititorilor
17 articole/ Actualizat Sâmbătă, 12 august 2017
alarm off
Fotografiile bunicilor
30 articole/ Actualizat Sâmbătă, 05 august 2017
alarm off
Antiştirile Cotidianul
6 articole/ Actualizat Duminică, 09 iulie 2017
alarm off
NUMAI DOUĂ ÎNTREBĂRI
142 articole/ Actualizat Joi, 17 august 2017
Ilie Şerbănescu

Mai mulți „internaționaliști“ de seamă ai României postdecembriste, în frunte cu cei eterni de la BNR, cu contribuții majore la transformarea României într-o colonie.

Ilie ŞerbănescuPublicat acum 19 ore şi 9 minute