Amintirile unui veteran – un război pentru nimic

”Îmi amintesc foarte bine Afganistanul. Am fost detașată aici de două ori – în 2008 și apoi în 2019-2010. Era de pe atunci evident că talibanii vor reveni la putere imediat ce vom pleca. Și așa s-a întâmplat.

Știu cât de răi sunt talibanii. Știu ce le fac femeilor și băieților. Știu ce le vor face interpreților și celor care au cooperat cu noi. E groaznic, e rău, însă plecăm și am o amară senzație de ușurare”, scrie Laura Jedeed, veteran al războiului din Afganistan.

”Iată ce îmi amintesc:

Îmi amintesc Afganistanul ca un coșmar plin de praf, un loc plin de oameni mândri și curajoși care nu ne doreau deloc printre ei. Le spuneam Hadji și erau mai buni decât noi, mai curajoși, mai puternici și mai isteți.

Îmi amintesc cum căutam prin telefoanele celor pe care îi arestam și găseam o mulțime de clipuri din fimele muzicale indiene, femei cântând pe câmpuri cu flori. Rareori găseam ceva care să-i incrimineze.

Îmi amintesc că găseam clipuri de propagandă în care erau montate imagini de la invazia sovietică și imagini din Operațiunea Enduring Freedom. Îmi amintesc că râdeam că afganii sunt atât de proști încât nu-și dau seama că noi nu suntem ruși, iar apoi mi-am dat seama că noi eram cei proști.

Îmi amintesc că în fiecare an SUA trebuiau să decidă ce se întâmplă cu culturile de opiu. Erau puține variante. Puteai să lași culturile în pace, iar atunci veneau talibanii și îi speriau pe țărani și le luau banii pentru a cumpăra arme. Puteam să le incendiem culturile, dar asta îi făcea pe țărani să se alăture talibanilor, iar motivele mi se par lesne de înțeles. A treia varianta, cea pe care o aplicam deseori, era să le dăm țăranilor îngrășăminte pentru a cultiva grâu în loc de opiu. Fermierii vindeau îngrășămintele talibanilor, iar aceștia făceau dispozitive explozive improvizate care puteau distruge vehicule militare de un milion de dolari și îi puteau măcelari pe cei dinăuntru.

Îmi amintesc că nu aveam voie sa aruncăm la gunoi bateriile uzate, pentru că oamenii care lucrau la bază le luau de acolo, strângeau sute de baterii, le legau între ele și aveau suficient curent pentru a detona o încărcătură explozivă.

Îmi amintesc de fața colegului meu de cameră după ce a trebuit să taie în doua trupurile a doi soldați aflați într-un autoblindat, uciși într-o explozie, și mi-am imaginat că dispozitivul a fost făcut cu îngrășământ de la un țăran care cultiva opiu și cu baterii aruncate de noi.

Îmi amintesc de un băiat afgan care lucra la cafeneaua bazei și pe care-l strigam Cowboy. Purta mereu o pălărie de cowboy și un tricou inscripționat cu ”I’m with stupid” primit de la cineva. Avea mereu un zâmbet larg și era de vârsta liceului. Cowboy era un elev bun. Familia lui, care lucra tot la bază, se mândrea cu el. Doreau să facă facultatea în America. Însă universitățile americane nu primesc afgani, pentru că educația e prea slaba. Nu existau programe care să-i ajute pe copiii ca el. Mă întreb dacă a murit pentru că ne servea mâncarea și visa la ceva diferit. Dacă Cowboy a murit, înseamnă că s-a întâmplat demult și că este vina noastră, pentru că am invadat țara asta, pentru că i-am făcut pe ai lui să aibă încredere în noi, deși suntem cei mai de neîncredere oameni de pe planetă.

Ne folosim de oameni și apoi îi aruncăm ca pe niște nimicuri.

Și acum, în cele din urmă, ne retragem și se va întâmpla ce era de așteptat. Talibanii avansează și recuceresc totul. Ar fi făcut asta oricum, pentru că au un lucru care nu se poate cumpără și nici învăța – au răbdare și o dârzenie demnă de mai mult respect decât le-am arătat.

Fac parte din tabăra celor care spun «plecați dracului din Afganistan», care, după cum îmi spunea un prieten, este una și aceeași cu ce dorește tabăra talibanilor. Este tabăra talibanilor sau tabăra «americanii să rămână pentru totdeauna». Nu există și o a treia opțiune.

Acum stau și citesc articolele și aceste postări îngrozite pe social media despre cât de multă suferință este în Afganistan și despre ororile asediului talibanilor, despre cât de groaznic este tot ce se întâmplă acum. Însă nu-mi pot opri senzația de fericire amară că, în sfârșit, nenorociților, în sfârșit trebuie să recunoașteți ce este Afganistanul. Nu vă mai puteți minți despre lucrul în care ne-ați băgat.

Gata cu soldații aruncați în aer. Gata cu clipurile de la Bollywood pe telefoanele ai căror proprietari sunt duși în detenție Dumnezeu știe unde. Gata cu ipocrizia.

Gata cu prefăcătoria că războiul a avut un sens. Nu a avut. A fost pentru nimic”.