În 2010, SUA s-au îndatorat cu două trilioane de dolari (ceea ce nu era decât un deluşor faţă de muntele de datorii ale contribuabililor americani din viitor) şi au salvat băncile, donându-le bani care le îndepărtau de faliment. În criză, soluţii socialiste, în vremuri bune, practici capitaliste.
UE nu a putut proceda la fel. Nu are libertatea de a tipări monedă la ananghie, pentru că ar creşte inflaţia. Euro circulă într-o comunitate de 500 de milioane de consumatori, pe când dolarul este referinţă pe toată planeta. UE a creat bani noi prin eurobonduri. Germania a cumpărat mai ales eurobondurile greceşti şi a închis criza plăţii datoriilor suverane din Grecia. Contribuabilul german nu a fost încântat de acest aranjament de solidaritate.
Acum, istoria urma să se repete: eurobondurile s-ar fi numit coronabonduri, dar Angela Merkel nu a acceptat să-l provoace din nou pe contribuabilul german care, ca alegător, are deja multe opţiuni pentru partidele eurosceptice.
Atunci, a apărut ideea ca împrumuturile de care au nevoie guvernele statelor UE să fie considerate un fond de redresare garantat la nivelul suprastatal al UE, proporţional cu PIB-urile. Ceea ce iarăşi pune pe seama germanilor greul acestei poveri din viitor. Nu s-ar fi contabilizat povara aceasta la datoria suverană a statelor, ci ca datorie UE, dar PIB-ul Germaniei face aproape cât tot restul PIB-urilor din Uniune.
La noi, Iohannis nu-şi ţine la curent contribuabilii cu aceste dificultăţi, în care Germania este între ciocan (alegerile interne) şi nicovală (solidaritatea europeană), iar România încă habar nu are cât ar putea să tragă din viitorul fond de redresare.
Viitorul acesta s-a mutat, iată, şi mai în viitor, recent, când Curtea Constituţională a Germaniei a decis că povestea eurobondurilor din 2015 s-ar putea să nu fi respectat litera reglementărilor UE. Nu era sub jurisdicţia acestei Curţi să decidă în privinţa respectării acelor reglementări, dar contribuabilul german a primit un firicel de speranţă că nu va mai băga mâna în buzunar pentru alţii.
Criza inventării fondului de redresare s-ar prea putea să oblige ţările lovite de COVID 19 să apeleze la spoliatorul FMI. Cât despre noi, nu am vrut să ieşim din basmul solidarităţii europene şi nu am contractat împrumuturi mari din circuitele bancare în speranţa că vor veni bani ieftini din aranjamentul fondului de redresare. Care, desigur, ar fi fost foarte avantajos. Aşa ar fi fost, dar Iohannis a ales să uite că şi în Germania există contribuabili alegători şi că acolo nu sunt uşor de convins că avantajele din trecut ale hegemonului ar trebui compensate în viitor. Decizia Curţii de la Karlsruhe e un semn de criză fără precendent în miezul aşa-zisei solidarităţi europene. Soros a înţeles şi se agită, ca nu cumva aceasta să fie finalul unei frumoase prietenii.
Daca salvarea bancilor e o „masura socialista” atunci mai bine ne lasam de analize! Salvarea bancilor controlate de bolsevici miliardari e o masura cominternista luata de ILEGALI bolsevici in 2010. Atunci bancile miliardarilor rosii au falimentat,dar numai micii depunatori, marii actionari retragandu-si actiunile prin vanzari mascate care au „virusat” banci din intreaga Lumea si, prin injectiile de mii de miliarde decise de ILEGALII bolsevici sefi de state, s-au recapitalizat, concomitent prin recumpararea la preturi minime ale actiunilor devenind si mai bogati. „Injectiile” fiind si ele suportate de masele mari de amarasteni…Cand o sa intelegeti ca marii bancheri FOSTI EVREI, marxizati/bolsevizati
au finantat miscarile teroriste si cele doua maceluri bolsevice mondiale si nu „capitalistii masoni/iluminati”, o sa fie prea tarziu pentru voi, in schimb vor suferi urmasii vostri si mai mult decat strabunii pana la 1848!!!