Axa lumii (27)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al șaselea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ.

Stau şi mă uit timp lung la figurile de pe peretele de lângă pat: imaginea îmi apare mai clară şi dangătul clopotelor mi se pare că am învăţat să-l desluşesc. Rămâne să ajung să deprind şi sensurile, acum când nu mă mai înşeală simţurile.

La vremea alegerii lui Hildebrand papă, eram în preajma lui Heinrich. Împăratul avea 23 de ani şi devenise ceea ce am căutat eu întotdeauna: un bărbat în toată firea. [Opoziţia] tatălui meu. În sfârşit, învăţase să fie şi dur, la nevoie, mergea chiar şi la vânătoare, chiar dacă nu cu mare plăcere. Îndelungata tutelă, sub care trăise atâţia ani, l-a educat că trebuie să lupte cu multă încăpăţânare pentru orice lucru, ceea ce l-a făcut să devină mai degrabă pisică decât câine. Apt de a intra sub pielea cuiva – dacă o voia -. era în stare să stea nemişcat la pândă oricât [timp] era necesar pentru a folosi o ipotetică [oportunitate]. I-am prezentat de la început temerile mele faţă de Hildebrand, devenit papa Grigore al VII–lea, sperând că se mai poate face ceva pentru impunerea unui alt candidat. Dar împăratul, şi, mai ales, mama sa nu mi-au împărtăşit, spre noroc, părerea, fiind prea ocupaţi cu intrigile unor nobili saxoni. Degeaba am insistat eu că este mult mai important să te fereşti de un leu, când eşti în primejdie, decât să-ţi pierzi vremea scărpinându-te din pricina unui purice. Heinrich a mai şuşotit cu mama sa şi cu episcopul Adalbert, pe care-l numea în taină „adevăratul său tată”, după care mi-a poruncit să-mi văd de ale mele. Nici Adalbert nu mi-a plăcut niciodată: blândeţea sa excesivă s-a mulat rău pe nevoia de căldură a orfanului, profitând că suveranul se simţea, de mic, mereu încolţit. (Însă de data aceea, Heinrich a avut dreptate, saxonii, în frunte cu Otto von Nordheim, vor reuşi să-i facă mult rău.)

Dar să luăm lucrurile pe rând. Nu au trecut decât puţini ani şi totul parcă s-a întâmplat în altă viaţă. Eram la Tuscia cu contesa, găsindu-ne încă sub impresia şirului neîntrerupt de cumplite veşti venite din Cetatea Eternă. Relaţia noastră era poate şi de aceea atât de tumultuoasă: din disperarea că momentul nostru se putea oricând sfârşi. Gând nu foarte cucernic, recunosc acum. Nu era zi să nu-şi facă apariţia alţi supravieţuitori ai măcelului normanzilor. Robert Guiscard, cel ce n-a venit în ajutorul lui Grigore atunci când acesta i-a cerut-o cu doi ani în urmă, a sosit acum, l-a pus pe Heinrich pe fugă (fără luptă!) şi a pătruns în cetate într-o zi deosebit de însorită pe poarta San Giovanni. (Chiar pe unde, cu vreme în urmă, Grigore, Hildebrand de Soana, ucenicise pe lângă Giovanni Graziano.) Păsărelele cântau mai tare ca oricând şi vara, îndelung aşteptată, părea să-şi fi intrat în drepturi. Celălalt papă, Clement III, a fugit în urma împăratului, protectorul său. Urmarea a fost groaznică şi nimeni n-a putut [s-o bănuiască]. Nimeni! Normanzii lui Robert, creştini şi ei, au măcelărit, timp de trei zile şi trei nopţi, tot ce au întâlnit în cale. Bucurându-se de violuri şi asasinate publice [în public], Robert organiza spectacole cumplite pentru a se distra cu suferinţele unor nenorociţi nimeriţi întâmplător sub privirea sa nebună. Dar, foarte repede, nici el n-a reuşit să mai controleze situaţia. Au fost, cu siguranţă, cele mai cumplite zile ale Romei de la Nero încoace. Şi, pentru ca istoria să se repete cât mai asemănător, după trei zile de infern, în zorii celei de a patra, a izbucnit un incendiu de care nu s-a ocupat nimeni şi care a mistuit două treimi din oraş. În timpul acela comprimat de cumplitele evenimente succesive, căzute atât de [nemijlocit] unul după celălalt, au mai sosit, chiar şi după un an sau doi, oameni care au scăpat din infern, iar istoria fiecăruia, nobil ori plebeu, întrecea prin cruzime tot ceea ce am auzit într-un veac menit să marcheze însuşi Purgatoriul. Oamenii nici nu mai erau oameni şi nu e de mirare că arătau ca nişte stafii şi că rătăceau fără rost dintr-un loc într-altul – căutându-şi morţii şi propria moarte. Cu o generaţie înainte, lumea s-a umplut de bulgarii orbiţi de Vasile, iar, abia cu puţin timp în urmă, trecuse şi împăratul cu sabia prin Roma, după ce o asediase îndelung. Heinrich n-a declanşat un infern de amploarea celui pricinuit de Robert Guiscard, însă fiecare [individ este un univers de sine stătător] şi o suferinţă nu o poate şterge pe o alta. Cel căruia i-a murit cineva drag în vremea asediului sau printre doar cele câteva zeci de victime ale intrării împăratului în cetate, nu se simte mai senin fiindcă, ceva mai târziu, mii şi mii de oameni au trecut prin suferinţe cel puţin la fel de mari, la fel cum, dacă-ţi opăreşti cu apă fierbinte un deget, ţipi la fel de tare, chiar dacă altul şi-a ars întreaga mână. De fapt, oamenii nici nu mai ştiau când şi cu ce ocazie au pătimit, iar refugiaţii veneau tot timpul şi de peste tot.

Cu puţin înainte de a pătrunde în Roma, unde, de Sfintele Paşti, a fost încoronat împărat roman de cel ce-şi spunea Clemens al III-lea, Heinrich şi-a pus [pe creștet], la Milano, şi coroana de fier longobardă, ca rege al Italiei. A fost perioada în care am apucat să fiu tot mai puţin sigur de cele în care am crezut cu fermitate în viaţa asta. Abia am reuşit să fugim cu contesa în răsărit, că Heinrich a început să jefuiască sistematic toate ţinuturile Matildei, sub pretextul că ar căuta trădătorii şi, între ei, pe mine. Era o cinste ca împăratul să simtă nevoia să-şi justifice acţiunea şi o cu atât mai mare cinste pentru mine, cel pornit de niciunde şi ajuns pretext pentru deciziile augustului¹. Numai că pierderile Matildei s-au dovedit însemnate, iar Florenţa a suferit şi mai mult. Ceea ce a fost, poate, punctul de plecare al hotărârii contesei de a se recăsătorii. Nevolnicul de mine, l-am părăsit pe Heinrich, pe care, odată, l-am iubit atât de mult, [l-am părăsit] fiindcă aşa cum am spus, mi s-a părut întotdeauna prea pisică şi prea puţin leu. Cum eu însumi am suferit atât – şi mai sufăr chiar şi acum, când nimic omenesc n-ar trebui să mă mai atingă, ci doar pregătirea de Marea Judecată ar trebui să mă mai intereseze – din pricina imaginii scârbavnice a tatălui meu, cel ce n-a pregetat oricând să se înjosească într-un hal de nedescris în faţa oricui, n-am putut să îndur să mai accept pe cineva în stare de a se umili la fel. Şi, desigur, Heinrich n-a ajuns atât de jos, el era totuşi împărat, însă s-a întâmplat ca „pentru raţiuni superioare” să îmbrace o cu totul altă faţă decât cea pe care o purta de cele mai multe ori. Şi, atunci, care era adevăratul său chip? Prima dată când m-am îndoit de el a fost o întâmplare petrecută la Worms, ultima dată când mi-am văzut părintele.

Picioarele, după ce mi-au fost o vreme atât de reci, parcă au îngheţat cu totul, încât nu le mai simt şi nu le mai pot mişca deloc. În schimb, şi mâna stângă mi-a amorţit, iar acum a început să mă doară, iar medicul evreu spune că ăsta este un dar de la Dumnezeu, pasămite fiindcă şi în membrul mort au reapărut mugurii vieţii. Pe mine mă enervează cumplit asemenea exprimare: ce muguri să mai apară la un corp devenit aproape cadavru? Cred că mugurii aceia nu sunt decât semnele de viaţă din fiecare leş – viermii care apar şi ne devorează urma lumească. Aşa îmi şi simt mâna stângă: de parcă nenumărate gângănii s-ar pregăti de ospăţ. Cred că toată starea aceasta mi-a venit dintr-o supraexcitaţie pricinuită de scena cu tatăl meu de la Worms. Nu vreau să mi-o mai amintesc. Mai bine să mă întorc la împărat şi la prăbuşirea vechilor mele convingeri: copilul Heinrich fusese desemnat succesor la tron pe când avea doar trei ani, încoronat solemn la Aachen, un [an] mai târziu şi ajuns în această situaţie după alţi doi [ani], la moartea sublimului său părinte. Agnes, împărăteasa mamă, n-a reuşit să facă faţă singură [noii situaţii] şi a început să dea nas tuturor celor care au fost puşi la locul lor, cu botul pe labe, de răposatul mare împărat. Din dorinţa disperată de a-i păstra tronul copilului ei, ea a acceptat multe trocuri nedemne pentru înălţimea înaltului rang. Dar ceea ce i-a făcut viaţa şi mai grea a fost că tutorii, chemaţi în ajutor, erau total diferiţi între ei: arhiepiscopul Anno de Kőln s-a dovedit tăios ca un cuţit din piatra cea mai dură, în vreme ce arhiepiscopul de Bremen, Adalbert s-a arătat îngăduitor ca o mamă şi nu ca un tată. Anno l-a răpit pe suveran şi l-a dus, de-a lungul Rinului, la Kőln, unde l-a educat ca pe un viitor ostaş, dar, revenit la Adalbert, „adevăratul său tată”, copilul a cunoscut iarăşi gustul răsfăţului. Cele două educaţii au lăsat urme, iar atunci când a ajuns să se încoroneze împărat roman la Roma, în Cetatea Eternă a sosit bărbatul crescut de Anno. Adică bărbatul pe care l-am visat eu întotdeauna, negarea totală a tatălui meu: fiinţa puternică şi hotărâtă, capabilă să-şi obţină demnitatea, dacă este nevoie, chiar şi cu forţa. Şi, dacă pe pisica crescută de Adalbert am dispreţuit-o întotdeauna, deşi aceea nici măcar nu şi-a scos vreodată ghearele pentru a mă zgâria, aceea nu a făcut nimănui vreun rău, bărbatul visat a produs atâta suferinţă în Lombardia şi mie, care o iubeam cu patimă pe Matilda. Şi contesa este o fire foarte puternică, ei numele i se potriveşte cu adevărat, dar leul şi nu pisica i-au însămânţat [? Mai degrabă inoculat] ideea de a se recăsători¹, deşi sufletul ei nu mai trăia decât pentru papă, iar pentru trup mă avea alături pe mine. Halal bărbat, dacă, de atunci încoace, a simţit tot mai puternic imboldul de a avea pe cineva care s-o poată apăra cu adevărat. Pe ea şi ţinuturile ei. Eu nu ţineam decât locul păpuşilor cu care, am auzit, se mai desfată uneori matroanele, atunci când îşi simt singurătatea prea mare şi pofta de nestăpânit. E drept, eu n-am văzut niciodată o asemenea păpuşă, deşi, uitându-mă în oglindă, ar fi trebuit să am ochi pentru a o vedea. Şi, după toate astea, de ce am vrut eu întotdeauna leul în locul pisicii, când pisica atât de urâtă de mine, n-a făcut niciodată vreun rău, iar eu însumi n-am fost vreodată cu adevărat leu?

Zac în încăperea aceasta, din care, în mod sigur, n-o să mai ies niciodată viu. Scriu cât mă ţin puterile, în rest, stau şi mă gândesc, îmi amintesc şi mă gândesc iarăşi. Ieri am poruncit – mai bine spus, am rugat, pentru că de poruncit nu mai am cum – să fiu dus la aer, pe terasă, însă, după primele mişcări prin care au încercat să mă ridice, durerile au fost atât de mari încât am crezut că [servitorii] o să mă rupă în bucăţi, aşa că am renunţat. Starea mea avansează [implacabil] şi am ajuns ca, după picioare, să nu-mi mai pot mişca nici mâna stângă. Deocamdată, trebuie să-I mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a mai lăsat dreapta ascultătoare. Nu ştiu pentru cât timp încă. Prevăzător, am angajat un tânăr scrib care să preia copiatul, atunci când n-o să mai pot [scrie]. Asta, în caz că n-o să-mi îngheţe limba sau chiar creierul înaintea mâinii drepte. De când m-am trezit pe acest pat – care mi-a devenit şi dormitor, şi sufragerie, şi cameră de oaspeţi, atunci când îşi mai aduce cineva aminte de mine – încăperea mi s-a părut cel mai puţin [conformă] gusturilor mele. E prea înaltă, e prea mare, e prea rece, e prea goală, singura fereastră dă spre nord şi căldura razelor soarelui nu mă atinge niciodată. Mi-e frig tot timpul în părţile pe care le mai simt şi gheaţa aceasta este preludiul altor [paralizii]. Pot să-mi controlez tot mai puţin din corp şi trăiesc cu impresia că mă aflu expus pe un catafalc şi că nu prea vine nimeni să-şi ia ultimul rămas bun de la mine. Matildei i-am transmis că o rog să-mi păstreze o amintire plăcută şi să nu vină să mă vadă în halul în care am ajuns. Ea n-a venit, m-a ascultat, dar nici măcar nu mi-a scris. Iar nevoia pe care o resimt de a participa cineva la autocompătimirea mea rămâne nesatisfăcută. Nu ştiu de când zac aici, parcă de o veşnicie: pe catafalc, vremea se dizolvă în infinitatea spaţiilor spre care eşti atras, conform voinţei tale tot mai slabe, tot mai lipsite de consistenţă. Singura schimbare pe care am reuşit s-o impun, de când mă aflu aici, a fost aceea că am rugat ca patul să nu mai fie lăsat în mijlocul cumplitei încăperi nesfârşite, ale cărei dimensiuni mai mult le bănuiesc, corpul meu nemaiîngăduindu-mi s-o cercetez toată. Slujitorii au fost buni şi m-au pus lângă un perete. Astfel, infinitul măcar primeşte şi el o limită. O limită care mă mai ţine pe acest pământ.

Aici, lângă zid, privesc ore în şir desenele lăsate de umezeală şi de vreme. Încerc să citesc în ele viitorul, dar nu revăd decât scene din trecut. Trec amintiri, prin straturile de calcar, amintirile trec… Ca să ajungă la un anumit punct, [amintirile] sunt obligate să parcurgă scenele mai apropiate. Aşa că abia azi ajung să înţeleg întreaga înţelepciune a calendarului iacobit: vremea nu porneşte de nu ştiu unde şi de nu ştiu când spre clipa aceasta, ci, întotdeauna, de acum şi de aici – singura realitate certă şi care doare – spre ce a fost. Ca să ajung la scena despărţirii mele de Heinrich şi la convertirea atât de neaşteptată [pentru mine] la Hildebrand – Grigore VII – sunt nevoit să parcurg în goană atâtea alte scene şi să le las în urmă. Ar trebui, de pildă, să-mi amintesc de trădarea mea pe lângă ducele Rudolf, atunci când am sperat că acest bărbat viteaz să-l înlăture din istorie pe Heinrich, pe care-l dispreţuiam acum la fel de pătimaş, pe cum l-am iubit pe vremuri. Ar trebui, de asemenea, să-mi amintesc de zilele şi de nopţile de speranţă şi de deznădejde, când fostul meu idol înregistra înfrângere după înfrângere pe câmpul de luptă şi victorie după victorie în inimile oamenilor, dar e imposibil de despărţit ce se întâmpla în lumea mare de cele mai frumoase clipe prin care am trecut cu contesa. Însă, dacă e să-mi amintesc de Heinrich, risc să mă pierd în aceeaşi tot mai dureroasă enigmă a benignicităţii ori maleficităţii chipului hotărât al eroului, de care se lega motivaţia [teoretică] a comportamentului tatălui meu. Fiindcă, ajuns în niciodată sperata intimitate a Matildei, nu ştiu nici măcar cât a fost demnitate şi cât umilinţă în [propria mea conduită].

Să mă mai las, deci, la o parte pe mine şi, trecând şi prin stratul amintirilor morţii lui Rudolf, al glorioaselor bătălii ale acestuia cu Heinrich, a complotului meu cu cardinalul Hugo Candido şi a celei de a doua excomunicări a împăratului, pentru a putea ajunge la zilele celei mai reci ierni din viaţa mea, zilele de 25 – 28 ianuarie 1076, după calendarul folosit la Roma. Mi-e greu să scrijelesc varul de pe zid, abia izbândesc să-mi mai mişc gâtul, iar trupul nu mi-l mai pot suci spre perete. Dar, cu unghiile, aproape fără să întorc şi capul într-acolo, observ, cu mirare, că, pe măsură ce zgârii mai adânc, materia cedează mai uşor. Iar desenele devin mai limpezi şi clopotele bat mat desluşit.

La Canossa, palatul celei pe care abia atunci am văzut-o pentru întâia oară, Heinrich a venit cu o gardă formată din doar câţiva oameni. De fapt, nici nu se poate vorbi despre o gardă, ci doar despre câţiva însoţitori. Cu atâţia duşmani puternici şi în miezul unor vremuri aşa de nesigure, călătoria peste Alpi a fost o adevărată nebunie. Împăratul avea 26 de ani, iar eu îl ştiam de mic şi eram tributar acestui lucru: făcea parte din viaţa mea şi îl iubeam ca pe copilul meu. (Odată, i l-am prezentat pe fiu meu, venit în mod special de la Veneţia şi i-am recunoscut sincer că sângele meu nu-mi este mai aproape decât el. Henrich l-a privit destul de rece pe Caesar şi părea să nu asculte ce îi spun. Atunci am fost încântat: îmi ziceam că împăratul este gelos pe băiatul meu şi am evitat să-i mai pun faţă în faţă.) În munţi, micul cortegiu putea să cadă oricând într-o ambuscadă sau să fie atacat de lupi. Iarna aceea a fost atât de grea, încât fiarele nu-şi mai găseau de mâncare în codrii şi coborau în aşezările omeneşti. Mai mult decât atât, din cortegiu nu făceau parte soldaţii obişnuiţi şi credincioşi, ci doar împărăteasa mamă şi prima soţie, Bertha (care a murit de vreo doi ani, iar Heinrich, aud, s-a căsătorit cu fiica unui duce rus chiar atunci când s-a căsătorit şi Matilda cu Welf. Aşa că, într-un fel, şi contesa şi împăratul m-au părăsit în acelaşi timp, lăsându-mă fără vlagă în oase şi la discreţia capriciilor servitorilor. Mi-e greu să fac asemenea legături şi nici nu-mi place să le fac, dar ele, o simt prea concret de dureros, reprezintă adevărul.), de fiul său Konrad, de puţini domestici suficient de fideli pentru a accepta să-l acompanieze pe stăpânul lor, aproape definitiv demis, într-o aventură care avea prea puţine şanse să se termine cu bine. Printre acei puţini fideli, mă mai aflam, desigur, şi eu. De două ori am fost atacaţi, dar o dată am reuşit să ne apărăm cu sabia în mână, iar a doua oară am apucat să ne adăpostim în interiorul unei cetăţi, localnicii nefiind la curent cu situaţia disperată a împăratului şi mirându-se doar de imprudenţa lui de a veni fără armată un drum atât de periculos. Călătoria aceea nu am s-o uit niciodată şi ea s-a petrecut, pe de o parte, pe drumurile acoperite de troieni ale munţilor şi, pe de altă parte, în imaginaţia [suprasolicitată] a simţurilor noastre tot timpul la pândă. Dumnezeu a ţinut cu noi şi am ajuns la Canossa, unde papa Grigore îşi petrecea lunile acelea atât de geroase în palatul celui mai credincios enoriaş al său – contesa de Tuscia. Numai că, dacă ne-au fost deschise porţile tuturor cetăţilor din drumul nostru şi ne-au fost oferite cele mai bune camere de oaspeţi, papa Grigore, fostul antipatic şi întotdeauna sigur pe el arhidiacon Hildebrand, a refuzat să-l admită în interiorul palatului pe împăratul excomunicat de el. Noi, ceilalţi, am fost primiţi cu toată bunăvoinţa şi Heinrich a rămas singur în curte. (Acum mă mir cum de nu s-a găsit printre noi nici măcar un singur suflet atât de fidel încât să accepte să împărtăşească gerul alături de suveran.)

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.