Axa lumii (33)

In acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al șaselea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ.

A fost a treia mea mare schimbare: după întâlnirea cu Ariadne şi după sosirea la Veneţia. „Regina Adriaticii” nu m-a modificat numai pe mine, ea a fost cea care îi schimba pe toţi cei ce ajungeau s-o întâlnească. Iar dacă mai ai şi prilejul de a locui o vreme acolo, impactul primului contact nu se atenuează, ci creşte. „Regina Adriaticii” este ca o femeie misterioasă, strălucitor îmbrăcată, rafinat împodobită. Dar, cunoscând-o mai bine, treci prin faze ciudate: uneori ai impresia că pomada şi mătăsurile grele nu ascund decât imperfecţiuni ale trupului, altădată te laşi, asemenea celorlalţi, vrăjit de farmecul ei. Ciudat este că, în acelaşi timp, Veneţia arată feţe diferite celor ce o privesc, astfel că o discuţie la obiect este exclusă.

Am ajuns acolo datorită unei întâmplări. Cutreieram Europa de un timp nedefinibil şi simţeam că nu pot [merge] mai departe. Tatăl meu se dădea constant în mod programatic în spectacol şi nu suportam să mai particip la scenele acelea penibile. De multe ori, chiar când nu se întâmpla nimic deosebit, teama mea era atât de mare că voi fi pus iarăşi într-o situaţie [groaznică], încât nu mai puteam dormi, nu mai aveam poftă de mâncare şi mă gândeam tot mai mult la sinucidere. Atunci, stând în nemişcare şi [nefiind capabil] de nimic, cu atât mai puţin de a lua o hotărâre de orice fel, îmi treceam aproape toată vremea tolănit undeva pe un câmp. Şi fiind singur, şi fiind cald, mă dezbrăcam, lăsându-mă toropit de soare. Nu făceam nimic, nu gândeam la nimic. Permiteam privirii să rătăcească şi ea se întorcea spre corpul meu şi se fixa în ombilic. Mai târziu, de la Sarazinul pe care l-am întâlnit în palatul de la Veneţia al bunicului meu, am aflat că practicam, fără să ştiu, o tehnică de cunoaştere orientală. Şi, ca ori ce lucru făcut [neprofesionist], efectele riscau să fie cât se poate de neplăcute. Într-adevăr, am constatat că nu numai privirea, hoinărind pe propriul corp se înşuruba în buric, dar că şi gândurile o urmau, prizoniere. Pe miriştile Europei, mă scufundam tot mai mult în mine, tot mai adânc, tot mai greu regăsind drumul de întoarcere. Un dor cumplit de o amintire vagă, mai degrabă decât ceea ce numim noi, în mod curent, „moarte”, mă atrăgea irezistibil. Când am dat, printr-o întâmplare atât de nesperată de Kal – mai bine spus, când a dat Kal de mine – devenisem [abulic(?)], mi-a spus bunicul, nu prea mai vorbeam şi eram atât de slab, încât nu mai eram în stare să stau în picioare. De aceea, minunea cea mare a fost că m-am mai dovedit capabil să revin de pe un traseu pe care am avansat atât de departe şi care părea fără de întoarcere.

La Veneţia m-am născut a doua oară, cum se spune. Însă asta ar însemna că, între timp, aş fi murit. Ceea ce nu este cu totul adevărat pentru că n-am apucat să ajung la capătul labirintului pe care am apucat să pornesc. Scos din [letargia] de dinainte şi reîntors la viaţă, la Veneţia am cunoscut o mulţime de tentaţii pe care nici măcar nu mi le-am imaginat înainte. Eu sosisem în [oraş] în ultimul an al autorităţii lui Fabiano, pe care nu l-am cunoscut şi nici nu ţin minte să-l fi văzut vreodată. În palatul dogelui da, acolo îmi aduc perfect aminte că am fost. Aveam vreo cincisprezece ani, cred că arătam groaznic, hainele noi atârnau pe mine şi mă simţeam stânjenit în ele fiindcă nu ştiam să le port, deşi mă străduiam din tot sufletul să preiau noul chip ce mi se oferea pentru trup şi pentru suflet. Sesizând lipsa mea de îndemânare, bunicul m-a dat în grija unor dascăli buni, care trebuiau să mă înveţe nu numai [carte], dar şi cum trebuie să mă comport. Astfel, am deprins nu numai scrisul şi cititul, dar şi numeroase [deprinderi], precum şi multe cunoştinţe, mai ales despre istoria noii mele patrii. Şi aşa s-a făcut că tocmai eu, cel atât de impresionat de [luxul oraşului], care îmi apărea venerabil prin frumuseţe şi vârstă, m-am obişnuit, încetul cu încetul, să nu mă mai iau după aparenţe. Veneţia mi se părea că ar fi existat de dinainte de Roma, pe care am traversat-o în drum spre casa bunicului. Totul arăta de când lumea acolo şi chiar şi clădirile noi primeau, pe dată, o patină, ce pretindea respect. Nu mai spun de palatul dogelui, care m-a copleşit din prima clipă.

Dacă nu ţin minte să-l fi văzut vreodată pe Fabiano, autoritatea urmaşului său, Domenico Contarini, a devenit o constantă a vieţii mele. Azi, cunoscând din cărţi atâtea perioade din istoria omenirii, pot spune că indivizii îşi ordonează atât amintirile, cât şi viitorul, după suveranii vremii lor. Aceia care au avut nenorocul de a nimeri sub prea mulţi stăpâni au trăit în devălmăşie, în nesiguranţă şi în boli. Contarini a fost cu adevărat un conducător eponim, mult mai mult decât trecătorii arhonţi ai vechii Atene.

Ciudat în starea mea este că nu mă doare nimic, ceea ce mă face să sper că moartea reprezintă o eliberare treptată de suferinţele trupului. Totuşi, am văzut şi destule persoane primindu-şi sfârşitul cu urlete de durere. Gândul acesta mă sperie mai mult ca orice. Mai mult decât moartea care ne înspăimântă tocmai prin misterul [compact] sub al cărui văl se ascunde?

Ţin minte fiecare obiect din încăperea ce mi-a fost dată în noul meu cămin, la fel cum îmi amintesc extrem de viu primele excursii pe care le-am făcut în minunatele locuri ale Comunei Veneţiane. Am fost la Umago, la Rovino, pe insula Cuarnero, unde bunicul avea o casă de vacanţă şi unde s-au întâlnit numeroase personaje importante, invitate de Kal. Am fost la Sebenico, la Capodistria…, Capodistria, întrarea în Rai…¹ Unele aşezări creşteau sub ochii mei. Iar eu mă înălţam, în câteva luni, cât, până atunci, nu mi-au ajuns ani lungi de umilinţe şi disperare să mă dezvolt. (Să nu uităm că eu reveneam la viaţă dintr-un târâm unde tocmai timpul devine lipsit de sens.) La sosirea mea la Veneţia, fusesem un băieţel. În doar câteva luni, devenisem un domnișor şi mă uitam cu mândrie la vechile şi urâtele haine care nu mai încăpeau pe mine.

Închid ochii şi văd totul în faţa mea: şi locurile, şi obiectele (pe care îmi vine să le apuc şi parcă numai faptul că nu mă mai ascultă mâinile reprezintă unicul impediment pentru a o putea face. [Până şi aerul răcoros şi atât de excitant al dimineţilor copilăriei, aer pe care omul îl inspiră tot mai rar, pe măsură ce trece în vârstă, până şi aerul acela atât de curat îl simt iarăşi învăluindu-mă. Stau cu ochii închişi, redevin la fel de inconştient pe cum am fost şi sunt fericit. Nu îndrăznesc să clipesc măcar, din frica de a nu destrăma vraja. De aceea mă opresc şi din dictat. Tânărul asistent se sperie de fiecare dată şi fuge să-l cheme pe medicul evreu. Probabil că nici nu va nota toate astea¹, însă eu am mai primit un cadou nesperat, o fericire pe care n-am mai aşteptat-o, care nu credeam că mai este posibilă. Stau cu ochii închişi şi sunt fericit.]

Mai adânc…, mai adânc nu există nimic. Sau aproape nimic. Poate şi pentru că nu vreau să-mi mai amintesc, întrucât mi-e teamă să pierd petecul de rai în care m-am rătăcit atât de neaşteptat. Stau culcat şi mă amăgesc. De fapt, nu stau culcat, ci zac asemenea unui buştean, a unui copac putrezit prăvălit la pământ. Şi, ca şi el, termitele mă devoră celulă cu celulă. Atom cu atom, cum spuneau grecii. Numai că norocul meu este că nu mai simt [atomii]. Furnicile morţii sug la început din tine capacitatea de a mai reacţiona. Ca să poată ele să-şi continue ciolhanul nestingherite. Nu mai simt nimic. Uneori, rar, un fulger îmi brăzdează gura, faţa, capul. Nu sunt totuşi mort: interiorul trupului îşi mai face datoria. Câteodată mă dor tare intestinele. Nu mai am putere să scot [gazele] din mine.

Ieri…, ca ieri am părăsit ţinuturile din curbura Carpaţilor, unde m-am născut. Acela constituie un teritoriu dintr-o altă lume. Principala lui caracteristică este că nimeni nu poate pleca de acolo cu amintiri. Nici eu nu-mi aduc aminte de aproape nimic [din locul acela]. Doar de câteva spaţii închise: o odaie cu o copaie mare, în care fac baie cu mama. Uneori cu fraţii mei. Nu-mi aduc aminte decât de apa din copaie şi de mai multe obiecte ciudate care se oglindesc în ea, colorând lichidul în nuanţe schimbătoare, fantastice. Câteodată, văd printre figurile din apă şi chipul tatălui meu, pe care abia de-l recunosc, întrucât imaginea nu se linişteşte nicicând, ci se vălureşte la mişcările mele de copil neastâmpărat, încântat de fericirea îmbăierii. Însă nici măcar în copaie nu-mi place priveliştea figurii [refractate] a lui Nivalis, deşi fiinţele şi lucrurile îşi schimbă continuu înfăţişarea. Câteodată mai respir aburii înmiresmaţi cu arome ciudate, la fel cum, în mod cu totul ciudat, acum îmi dau seama, amintirile mele din ombilicul lumii sunt predominant olfactive. Doar când mirosul devine suficient de puternic, se întruchipează din el şi năluci vizuale. Câteodată, acestea nu se potrivesc defel cu aşteptările fireşti ale succesiunii personajelor şi intervin şi figuri cu totul necunoscute ori fără nici o legătură cu predecesoarele lor.

Se spune că, înainte de a muri, omul îşi recapitulează, într-o singură clipită, întreaga viaţă. Acum îmi obosesc mintea pentru a afla cine sunt figurile nepotrivite în decorul ce se întrupează din aburii cu izuri fără nume, dar atât de familiare, tot mai familiare. Din când în când, încerc să mai privesc în trecut¹, pentru a găsi nişte repere care să-mi spună cât de mult m-am îndepărtat de rătăcirile vieţii mele de ieri. Mi-e tot mai greu să fac acest efort. Şi-l fac tot mai rar.

Stau în copaia copilăriei mele, ţin ochii închişi şi mă îmbăt cu mirosul scoarţei de stejar dintr-o dimineaţă foarte timpurie. Copacul e bolnav şi lemnul începe să-i putrezească. Sunete şi imagini difuze mă înconjoară din toate părţile. Inspir lacom aromele şi mă simt bine. De câte ori deschid ochii, ceea ce văd în această cealaltă lume mi se pare înfricoşător. De altfel, ridicarea pleoapelor începe să mă usture. Nu le mai ridic. Iar cele opt dimensiuni ale întruchipărilor, de care a pomenit papa, se contopesc, devin una singură. Ca şi prea multele nume şi înfăţişări ce m-au năpădit întotdeauna.

Până şi mişcările gurii, necesare pentru a dicta, îmi dau impresia că mă reîntorc într-un spaţiu pe care l-am păşit dintr-o eroare cu totul regretabilă. Revenit de acolo, încerc să nu repet greşeala. Nu mai dictez. Nu mai vorbesc.

Parcă-l văd pe tânărul scrib alergând disperat după medicul evreu.

Ei cred că sunt deja mort.

Nu mă mai interesează ce cred ei.

Nu mai este nimic decât miros de scoarţă de stejar. Care pentru mulţi [oameni] n-are nici un miros. E vorba de un miros albastru, asemenea pământului.”

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.