Axa lumii (47)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al șaselea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ.

„Balaurul mângâia cu numeroasele sale labe pantera şi se desfătau împreună cu cele mai plăcute delicatese din urechile, ficaţii şi organele genitale ale animalelor tinere din jur, pe care le sacrificau în ceremonii languroase. Preluând din decadenţa Romei păgâne ospeţele transformate în orgii ale spiritului şi ale trupului, imitau felurile de mâncare asemenea fripturilor din limbă de privighetoare ori de creier de păun. Risipa şi rafinamentul păcătos renăşteau în mănăstire. La fel şi relaţiile carnale de tot soiul.” (Şi nu numai cele sodomice, ca în atâtea locuri unde lipsesc partenerii de sex opus, constata Abelard, cel separat atât de brutal de iubita sa: dacă un asemenea amor aproape celest nu-i era lui îngăduit, de ce permite, parcă plictisit, Dumnezeu prostituţia de duzină în lăcaşul vecin? Această „nedreptate ce striga, într-adevăr, spre cer” pare să fi stat la originea indignării lui Abelard. De aici vine patetismul său, de aici implicarea care face atât de viu demersul.) Călugărul revoltat descrie scene cu multe personaje apărând pe rând în prim plan, o faună luxuriantă şi plină de mişcare, revenind întotdeauna la cele două figuri centrale, balaurul şi pantera. Sodoma şi Gomora renasc mai scârbavnice decât au fost ele în biblie, răul este tot mai colorat, tot mai încărcat de semne malefice, tablouri prevestindu-i pe Breugel şi pe Bosh se acumulează într-o avalanşă ce-l fac pe bietul lor narator să le suporte tot mai greu. Până la urmă, rugile sale – nu de puţine ori, mai degrabă blesteme – sfârşesc prin a-l face pe Dumnezeu să oprească spectacolul, un leu uriaş tăbărând în mijlocul orgiei şi sfâşiind nemernicia. (Peste o singură generaţie, vor apare de acum disputele dacă leul alegoric a fost Welful Heinrich – Leul – ori legendarul rege Richard – Inimă de Leu. Dacă totul avea corespondent în fabulă, şi chipul izbăvitor luat de Dumnezeu trebuia să aibă un nume…)

O scenă l-a terorizat pe Abelard şi l-a urmărit multă vreme şi pe scrib. Dacă acel ce i-a dat viaţă tabloului nu s-a putut vindeca de el, adâncindu-i suferinţa în loc de a i-o vindeca, efectul asupra celor ce l-au aflat constituie obişnuita dovadă a unui autor deosebit, ca să nu folosim cuvinte şi mai mari. „Balaurul înfuleca de toate, copii şi femei, luptători veniţi să-l înfrunte şi laşi fugindu-i din cale, iar pantera, doar ucigând, prea sătulă spre a mai şi mânca, cel mult dezmierdându-se mai ronţăind din capul unui prunc ori din sânii unei fecioare”, povestea naratorul cu vădită încântare amănunte din viaţa victimelor. Şi nu era una care să nu fi săvârşit destule păcate spre a nu-şi merita soarta ce tocmai i se îndeplinea. Şi nu era copil suficient de crud spre a nu conţine deja în sine toate nelegiuirile ascendenţilor săi. Şi, în special, nu era femeie să se poată compara cu neasemuita Hèloїse. Prin demersul panterei, până la izbăvirea generală adusă de intervenţia leului, omorurile nici măcar nu mai sunt simple crime, ci reprezintă şi acte de justiţie. De aici, personajele sunt mult mai vii decât eroii contemporani lor. Mai vii şi mi complexe. Pantera îl asistă pe balaur furnizându-i datele necesare de a da legitimitate fiecărui act, oricât de cumplit pentru mintea unui ignorant. Pantera îşi joacă rolul cu o fervoare a scoaterii răului la lumină, o plăcere ce pare să îi producă o satisfacţie mai mare decât grozăviile concrete la care ia parte. (Urmărind sugestia, scribul a verificat dacă genealogiile Celui de Al Şaizeci şi treilea fac de asemenea trimitere în special la greşelile personajelor din verigile lanţului. Şi, dacă n-a observat acel lucru de la început, a trebuit să-l recunoască atunci. Aceasta era arma otrăvită a Genealogului, dar, e adevărat, pe măsură ce devenea profesionist, se conforma comenzilor şi n-o folosea decât pentru nevoile clientului sau într-un chip pe care doar un fin iniţiat să-l poată descoperi. Şi, desigur, este vorba despre chipul răului aşa cum îl vedea călugărul din secolul al XII-lea.) „Pantera se bucură ori de câte ori află o nouă ticăloşie pe care s-o poată pune la picioarele balaurului. Căruia şi lui îi face plăcere darul primit”.

Vorbind, de pildă, despre tigrul ce se zbătea în ghearele balaurului, pantera spune: „Iată viteazul! El a fost în Ţara Sfântă, a ucis numeroşi păgâni, a adus la calea cea bună alţii, şi-a salvat tovarăşii de la foame şi de armele duşmanilor. Este un ticălos cu atât mai mare: bunicul lui şi-a ucis aproape toate neamurile, spre a accede la locul de moştenitor, tatăl său şi-a omorât tatăl şi fraţii, iar el, ducând în suflet acele crime, i-a înlăturat fără milă pe toţi cei ce-i ştiau trecutul. Pentru el, păgânii nu erau păgâni, Sfântul Mormânt nu era Sfântul Mormânt, duşmanii nu erau duşmani. Pentru el, totul nu era decât dovada originii sale pline de sânge şi toată viaţa n-a făcut decât să încerce să facă urmele să dispară. Faptele sale bune nici măcar nu mai sunt bune, când apare adevărata lor motivaţie”. Tot povestind, pantera îndemna tigrul, aflat într-o situaţie disperată, să-şi recunoască păcatele, izbăvirea între dinţii balaurului neputând până atunci avea loc. Iar tigrul, ştiind că nu mai are scăpare, a răspuns: „Acum eu sunt aici. Mâine vei fi tu”. Mai târziu, când leul se va pregăti să dea lovitura fatală, pantera îşi va aminti de spusele tigrului şi le repetă la rându-i: „Acum eu sunt aici. Mâine vei fi tu”. Identică, din gura panterei, fraza sună a blasfemie. Ea este adresată Leului, Binelui Suprem. Însuşi chipul Marelui Justiţiar se cutremură. Vocea panterei aflată la ultima ei judecată a primit stridenţa glasului de Cassandră a multor profeţi. Care au strigat împotriva oricăror reguli.

Sfârşitul nu putea fi decât cel obişnuit: leul a omorât balaurul şi pantera, precum şi pe toţi acoliţii lor. Nimic din justiţia profundă pe care a părut o vreme s-o insinueze pantera nu i-a mai servit nimănui drept circumstanţă atenuantă. Totuşi, pedeapsa nu este dusă până la capăt. Cel de Al Şaizeci şi treilea a putut, din nou, să plece.

Aceasta este varianta acceptată de specialişti. Printre atâţia Godefroy şi Abelard, Otto şi Charles, Bernard şi Konrad, Friedrich şi Heinrich, poemul i-a fost atribuit unui Abelard. Numai că Al Şaizeci şi treilea, indiferent de numele pe care şi-l lua, îşi iscălea, încă de la început, fiecare scriere – originală ori doar copie – cu ∩≡☼. „Semnătură” pe care a găsit-o scribul şi pe un vechi manuscris de la Metz. Scribul nu ştie când şi cu ce prilej a ajuns exemplarul acela acolo. Uneori, intuiţiile, cu cât sunt mai puternice, cu atât se despart mai mult de raţiune.

Scârbit, Cel de Al Şaizeci şi treilea părăsi biblioteca, sala manuscriselor şi clădirea mănăstirii. Plecă, desigur, zâmbind şi făcând o plecăciune, nimeni nu trebuia să ştie că e ultima reverenţă în acel loc. Oamenii aceia numai cu frica lui Dumnezeu nu trăiau şi erau şi ultimii care aveau dreptul moral de a-l privi de sus. Nişte profitori ai împrejurărilor, nişte neciopliţi, nişte derbedei în rase de călugăr… Dar ceea ce era cel mai rău a fost că, ieşind pe poarta aşezământului, Genealogul avu o revelaţie, o iluminare menită să-i ia şi ultima speranţă cu care se amăgise întotdeauna.

Tânărul ieşi pe drum şi, cărându-şi toată averea într-un sac atârnat de măgăruşul Calistus, simţi o greutate pe care n-o mai suporta. Păcătoşii aceia de nimic, lipsiţi de orice gânduri dedicate sufletului, captivi ai plăcerilor, nepreocupaţi de grija a ceea ce îi va aştepta la Marea Judecată şi cu atât mai puţin la aprecierea oamenilor din jurul lor, au reuşit să-i zădărnicească şi ultima nădejde că va că va avea liniştea spre a-şi putea continua munca acolo, chiar dacă munca aceea nu va fi vreodată apreciată de ignoranţii şi infatuaţii ierarhi şi fraţi. Numai că aşa ceva nu i se întâmpla pentru prima oară: şi la Geronisroth şi la Frose s-a petrecut aşa şi nici la Lerins n-a fost altfel. Şi ce se mai aude acum de Bernhard? Dar de Romeo Lucius ce se mai ştie? Unul a murit, ca un animal ce a fost, beat şi înecat cu un dumicat de carne într-o zi de post, celălalt a ajuns vai de el, l-a bătut Dumnezeu pentru toată ticăloşia lui, l-au părăsit şi protectorii şi cei ce au pretins că-i sunt prieteni. Nu-l mai ştiu decât ceilalţi cheflii cu care-şi mai împarte amintirile. Iar dincolo? Dincolo totul s-a dus pe râpă, hula n-a fost ignorată nici de data aceea de către Creator. Alungat din abaţie, ticălosul n-a mai fost primit în nici o comunitate monahală şi a ajuns să trăiască din mila oamenilor pe care-i mai poate prosti cu minciunile sale. Iar el, Cel de Al Şaizeci şi treilea, şi-a continuat, de bine de rău, drumul, iar sacul de pe spinarea măgăruşului Calist este burduşit cu manuscrisele ce s-au adunat şi care vor putea da, oricând şi în faţa oricui, dovada trudei şi dotării sale¹. Cu asemenea gânduri s-a consolat întotdeauna Genealogul, uitându-se în urmă, atunci când era cuprins de disperare şi când platoşa de umilinţă nu-l mai ajuta să se apere de ceilalţi şi de el însuşi. Rămâneau, desigur, întrebările de genul: „Cine se va bucura, peste generaţii, de munca sa?” ori „Oare va mai primi şi el, în viaţa asta, o apreciere de la oamenii de seamă pentru lucrările sale atât de ignorate şi de batjocorite?” Însă toate erau mai uşor de suportat, dacă vedeai cum se scufundă mereu mai adânc şi mai lipsiţi de alinare în mlaştina pierzaniei, rând pe rând, toţi cei ce i-au făcut rău, cei ce l-au batjocorit, care l-au împiedicat cu încăpăţânare să-şi ducă vocaţia la capăt. Cei ce nu l-au înţeles niciodată, cei ce i-au pus mereu în faţă exemple care pentru el nu reprezentau pilde de urmat, ci doar perspectivele inutilităţii şi ale pierzaniei. Astfel s-a consolat şi s-a liniştit Cel de Al Şaizeci şi treilea din fragedă pruncie.

Şi tocmai acum, când avea mai mare nevoie de panaceul lui, cel ce l-a liniştit de fiecare dată, ieşind cu măgăruşul Calist pe poarta mănăstirii, a priceput că după Bernhard, a venit Romeo Lucius, iar după acela autorul (?) fabulei de la Saint Denis. Şi că, degeaba se prefac în umbrele uitării şi dispar neştiuţi de nimeni – poate, cel mult, doar de propria sa ură neputincioasă – ticăloşii, că întotdeauna vor apare alţii, cel puţin la fel de răi, care se vor înghesui să le ia locul. El, a înţeles Genealogul atunci, nu este decât singur, unul, iar când i se vor termina zilele, nu-l va putea înlocui nimeni. În vreme ce ei, mizerabilii, seceraţi de mânia stârnită şi pedepsiţi pe măsură de Dumnezeu, se refac de fiecare dată ca buruienile, care, cu cât sunt mai mult stârpite de ţărani, cu atât apar mai viguroase de fiecare dată.

Pentru Cel de Al Şaizeci şi treilea, aceasta a fost o descoperire cumplită. O rană niciodată vindecată şi doar cicatrizată de vreme şi de înţelepciunea că şi cu ea trebuie trăit. Dar satisfacţia că el îşi urmează neabătut drumul şi că ei cad asemenea spicelor secerătorilor, nu-i mai producea alinarea. Iar umilinţa fără speranţă îi făcea zâmbetul şi mai duplicitar. Şi chiar dacă acel zâmbet şters îl mai apăra de alţii, nu-l mai putea apăra de el însuşi.

La Saint Denis, Genealogul a trăit mai multă vreme ca oriunde până atunci. După socotelile neîndemânatice ale scribului, vreo şapte ani. Şapte ani cât a purtat, se pare, rasa monahală, cât a fost mai mult ori mai puţin acceptat de fraţi¹, cât, poate, a reuşit să intre în graţiile superiorului mănăstirii, dar cât s-a şi desăvârşit în arta ce-l va face celebru şi-i va oferi apelativul. Genealogia, a învăţat el, poate fi o armă eficace de apărare într-o lume în care aparenţele legate de onoare au devenit tot mai la preţ, dar, în acelaşi timp, genealogiile se pot constitui şi în arme de atac, capabile să sperie mai mult decât un paloş ori o lance. Genealogia mizerabilă te poate stigmatiza pe viaţă. Şi nu numai pe tine, dar şi pe urmaşii tăi, vreme de şapte spiţe.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.