Axa lumii (51)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al șaselea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ.

Despre Cel de Al Şaizeci şi treilea, omul, ştim tot mai puţine. Urmele lui se mai regăsesc doar în superbele pergamente ale acelor Arbor Consanguinitatis semnate ∩≡☼, dar scribul nu are deloc certitudinea că ele au fost zămislite în locurile unde le-a descoperit el, mai ales că multe dintre ele au ajuns în posesia personajelor pentru care au fost create. (Genealogul a câştigat frumos din munca sa şi, pe măsură ce-i creştea faima, preţurile încasate creşteau pe măsură.) Din 1125 (1126 sau chiar 1128), de când a venit la Paris, Cel de Al Şaizeci şi treilea, devenit din nou Schwartz von Schwartz, avea grijă – ca şi până atunci – să păstreze ciorna fiecărui înscris vândut. Aşa că acele documente de lucru vor reprezenta reperele după care se va lua scribul în încercarea de a-l însoţi pe Genealog – omul, prin labirintul nenumăratelor falsuri timpurii ori mai recente ale planşelor sale. Cum, pe lângă identificarea părţii subterane a obârşiilor, existau şi amplele coroane de deasupra norilor, acestea din urmă permiteau prevederi precise asupra viitorului, ridicându-l pe autorul lor la prestigiul unui prooroc. El îl va anticipa pe Nostradamus şi se va bucura de faima aceluia, mai ales că se adresa unei categorii mai largi de oameni: şi celor învăţaţi, care descifrau straturi mai adânci ale previziunilor şi celor mai ignoranţi, cărora li se oferea extrem de limpede mesajul. Dar, e drept, ca şi la Nostradamus, revelaţiile se lăsau împărtăşite doar ca sub forma unor senzaţii de deja vú: numai după ce deveneai actor sau martor la eveniment puteai/poţi să descifrezi sensul unei asemenea anticipaţii. Ceea ce, uneori, nu prea mai ajută. Scribul se va restrânge doar la trei momente prevăzute de Schwartz von Schwartz¹, deşi, în epocă – şi multă vreme mai târziu –, au existat numeroşi pretinşi specialişti care căutau în desenele Celui de Al Şaizeci şi treilea ceea ce tocmai urma să se întâmple. Iată, deci, două însemnări ce apar pe frunzele Marilor Arbori: „Thomas Becket, arhiepiscop de Canterbury, născut 1119 – ucis 1170²”. (Genealogul a murit în 1160…)

Thomas Becket însuşi se bucura de faima unui clarvăzător: în 1155 el îi scrie papei o epistolă în care prevede destul de exact necazurile prin care va trece în acel an Barbarossa asemuit cu ciocanul pus cu voia lui Dumnezeu în mâinile anticristului.

La fel de exact sunt menţionate şi datele morţii episcopilor de Praga, Bruges, Verden şi Kőln după retragerea, de data aceea în plină glorie, a lui Barbarossa din Roma, în vara lui 1167. Desigur, la fel, se găsesc şi referiri la căderea Welfului, în 1180. Numai că, iarăşi, depindea de unghiul din care priveai pergamentul data pe care o citeai, ori adăugirile care doar astfel se lăsau descifrate. (Uneori cu prescurtări, alteori în alfabete uitate ori puţin uzitate. Tehnica anamorfozei a fost şi ea perfect integrată în arsenalul de unelte de către autorul Genealogiei Universalis în planşele originale şi, se spune, chiar şi în textul operei sale capitale. Nimeni din preajma lui Heinrich Leul n-a decriptat evenimentul fixat pentru 1180, iar faptul că pe frunza de aur scria, încă în 1155, cu pietre preţioase 1129 – 1195 îl mulţumea din plin pe încă tânărul proaspăt duce de Saxa şi Bayern, pentru care sfârşitul veacului mai părea o dată apropiată de infinit.

Şi iată şi o anticipare „tip Nostradamus” pentru vremurile moderne, o anticipare care l-ar fi pus, poate, pe gânduri, pe Hanns Martin Elster, biograful nazist al lui Friedrich Leul. Pe o frunză, pe care pretinde Bucelin că ar fi zărit-o într-o fereastră printre nori, apare un nume pe care nu l-a putut descifra, un nume care când ardea, când devenea ca de cenuşă, dar care ieşea des în evidenţă prin vegetaţia de la nivelul altitudinii sale şi care avea trecute datele naşterii şi morţii lui Hitler. Pe o altă frunză, un alt nume, tot din şase caractere, dogorea totul în jur, arzând într-un roşu aprins. Nici acel înscris, încadrat de datele naşterii şi morţii lui Stalin, Bucelin nu l-a putut descifra. La fel, nici cognomenele alăturate de către Genealog n-au putut fi înţelese de Bucelin, mai ales că frunzele apăreau, ardeau şi dispăreau intermitent printre nori. Păcat! Ar fi fost interesant de aflat de la un martor de dinainte de evenimente, cum i-a caracterizat Ceș de Al Şaizeci şi treilea printr-un singur cuvânt pe semnatarii celor mai ample genociduri din istoria cunoscută.

În primii ani după întâlnirea cu abatele Suger, fiul lui Caesar a continuat să locuiască şi să lucreze în complexul monahal de la Unterkraken, lângă Worms. Că a purtat iniţial rasa monahală ori că a trăit acolo de la început doar ca mirean nu mai avem cum şti. La Unterkraken se găsea un extraordinar focar de cultură: alături de şcoala de pe lângă mănăstire, se aflau ateliere celebre de copiat biblii şi alte cărţi sfinte, însă şi cea mai vestită orfevrerie a timpului, un alt mare atelier de turnat clopote, precum şi manufacturi pentru straie menite slujitorilor cultului, de la rase călugăreşti, până la veşminte pentru înalţii prelaţi. Cel puţin Gelasiu al II-lea, Calixt al II-lea şi Honoriu al II-lea apăreau în public cu haine provenite de acolo, la fel cum numeroşi episcopi se mândreau şi ei cu odăjdii din acelaşi loc de provenienţă¹. Pentru Genealog, desigur, sălaşul era important, în primul rând, din pricina impresionantei biblioteci, de unde se putea inspira în munca sa. El va rămâne acolo şapte ani, după unele indicii, mai mult de zece, după altele. Legătura cu Suger o va menţine printr-o bogată corespondenţă, însă şi prin emisari şi chiar şi prin destul de dese deplasări personale la Saint Denis. Abatele francez nu va avea nimic împotriva apariţiei Celui de Al Şaizeci şi treilea, nici chiar când acesta va reveni la numele-titlu Schwartz von Schwartz, Genealogul nefiind, în fond, decât un executant, iar, în ochii lui Suger, germanii păcătuiau prin lipsă de rafinament, însă erau pricepuţi în muncile la care se angajau şi mereu extrem de conştiincioşi şi punctuali. Pentru abatele Suger, Cel de Al Şaizeci şi treilea era un german folositor.

Mai târziu, odată cu trecerea timpului, colaborarea dintre cei doi devenind tot mai strânsă, distanţa geografică se dovedea stânjenitoare, mai ales că nici vremurile nu erau deloc liniştite şi s-a întâmplat ca, succesiv, doi emisari, ducând cu ei câte un atât de valoros pergament ∩≡☼, să fie jefuiţi şi omorâţi pe drum. Prin 1126¹, Schwartz von Schwartz se va muta mai aproape de Saint Denis, tocmai la Paris. Va avea şi aici surse de inspiraţie, chiar dacă accesul era mai puţin comod decât la Unterkraken, unde biblioteca se afla într-un singur loc şi unde, după atâta scotocit, Genealogul ştia, de fiecare dată, ce unde trebuie să caute. (La Paris, peste decenii, în 1150, va fi printre membrii fondatori ai Universităţii.)

Cel de Al Şaizeci şi treilea era un bărbat de aproape 40 de ani, iar la Paris nu s-a mutat un călugăr, ci un mirean. Asta o ştim în mod sigur dintr-o mărturie a epocii: Schwartz von Schwartz (Blackman, într-o sursă engleză) devine prototipul caricatural al intelectualului timpului, adică un om care nici nu făcea pate din tagma clericilor, nici nu era (încă) slujitor al Universităţii, ci îşi câştiga traiul umblând de ici-colo la brâu cu călimările, amuşinând printre manuscrise prin poduri şi prin pivniţe, „preţuind slova scrisă şi, adesea, atât de mincinoasă, mai mult decât viaţa (reală)”; cu o mină umilă, întrucât îşi cunoştea condiţia, dar atât de puternic, pentru că „putea umple de ruşine pe oricine”, acest arhetip va bântui, chiar sub numele de Schwartz von Schwartz prin primele lumini ale aurorei Renaşterii Occidentale şi va dispare doar prin veacul al XV-lea, atunci când personajul va primi o obârşie evreiască şi când caricatura se va deplasa spre alte aspecte ale sale. Dar măcar deocamdată, o origine necreştină a autorului manuscriselor semnate ∩≡☼ ar fi pus sub semnul întrebării infailibilitatea obârşiei nobile „dovedite” a atâtor case celebre, încât, foarte repede, Genealogul îşi va reprimi prima identitate.

Este momentul când se dezvăluie şi un al doilea motiv din pricina căruia a trebuit Cel de Al Şaizeci şi treilea să părăsească aşezământul monahal: la Paris vine caricatura aceea de intelectual umil, care mai şi târăşte după el o familie numeroasă. El colindă oraşul în lung şi în lat, face serviciile cele mai diverse gospodarilor cinstiţi, unele de-a dreptul înjositoare, şi nu pretinde, în schimb, decât pergamente vechi, manuscrise lipsite de orice valoare acolo unde putrezeau. Pentru ca, ajuns cu ele acasă, să se încuie într-o odaie misterioasă şi să le dea o nouă viaţă şi puteri nemaipomenite. Odaia misterioasă devine primul laborator al unui alchimist, chiar dacă butaforia pe care o conţine aminteşte izbitor de camera bizantină de primire a Spiţerului, Cel de Al Cincizeci şi şaptelea, bunicul bunicului bunicului Genealogului, care, la rândul ei, a preluat atâtea de la atelierul cu totul uitatului Al Treizeci şi cincilea, Metafaustus. (Mai departe nu mai merge nici memoria bolnavă a bietului scrib, deşi unele amintiri din camera de lucru a unui cioplitor de pietre scumpe şi altele despre un ungher al unei încăperi în care se descifrau tainele oglinzilor mai revin, din când în când, şi în mintea lui prea obosită. Însă acelea nu sunt decât cioburi de imagini şi, în mod sigur, bunul cititor păstrează o percepţie mult mai fidelă a locurilor şi a personajelor.) Memoria colectivă se regăseşte în câteva scrieri despre acea odaie aflată între miracol şi damnare, evocată atunci când se făcea referire la noii magi – cei care vor veni. Într-o stampă din epocă, îl vom afla pe Schwartz von Schwartz zămislind genealogii, iar copiii săi aşteptând de partea cealaltă a uşii ca din munca aceea să primească mâncare şi bogăţii. Semnificativ pentru fragilitatea oricărei interpretări este textul lămuritor: „Roadele sursei creşterii şi decăderii”¹.

Aşadar, la Paris a venit un ins al cărui renume era mare doar atunci când nu se făcea legătura dintre individ şi operă. Era chiar mai bine aşa: omul este păcătos şi trecător, opera puternică este infinită – între ele nu există nici o relaţie care merită să fie luată în considerare. Inspirată de Dumnezeu, opera se întoarce la El, aşa cum spiritul se întoarce în ţărână, după ce corpul vremelnic nu-l mai încorsetează.

Iar Opera cu O Mare se va naşte aici, la Paris. Va fi trupul arborilor familiilor Welfilor şi Stauferilor. Planşa va rodi argumentele pentru cei doi principali rivali ai timpului: Friedrich Barbarossa şi Heinrich Leul. Dar va fi şi Marele Copac al Regilor Franţei, început de Cel de Al Şaizeci şi treilea şi continuat, generaţie de generaţie, de cei mai buni caligrafi. Acest Mare Copac va fi completat şi expus la loc de cinste vreme de cinci secole şi jumătate, spre admiraţia şi convingerea tuturor celor ce ajungeau la curtea regală, iar ambasadorii străini erau duşi, înainte de a fi prezentaţi monarhului, să vadă, să admire şi „să înveţe totul” în acel loc. Apoi, după uriaşul desen a fost confecţionată o imensă tapiserie. Când Marele Pergament al Arborelui Regilor Franţei a fost distrus, în timpul revoluţiei din 1789, tapiseria, cusută în fir de aur, a dispărut şi ea. Mai este amintită în vremea lui Ludovic Filip, înainte de a se pierde din nou. Cel puţin până acum.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.