Bastonul contelui (37)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – Bastonul contelui, apărută la ED. CURTEA VECHE în 2012

Însă s-a întâmplat ca unul dintre cei doi bucătari, Niccolo, supărat că trebuia să se mulţumească cu o retribuţie mai mică decât cea a omologului său, Dante, de fapt, mai mult aţâţat de nevastă-sa, i s-a adresat lui Umberto pentru a-i obţine un spor de salariu. Birjarul Contelui i-a promis că treaba-i ca şi rezolvată, însă au trecut lunile şi nu s-a întâmplat nimic. Într-o zi de duminică, după slujbă, Niccolo s-a adresat cu aceeaşi rugăminte şi lui Frasco. Profitând de un prilej potrivit, acesta, fără a apela la Luigi Oster – şi cu atât mai puţin la Conte -, ci doar relatându-i administratorului Ţipor că doi servitori cu aceleaşi îndatoriri şi aceleaşi performanţe sunt plătiţi în mod diferit, a izbutit să-l servească pe Niccolo. Soţia căruia le-a povestit totul celorlalte slujnice. Ceea ce, desigur, l-a enervat cumplit pe birjarul Umberto. Şi, astfel, din nimic s-a iscat un adevărat scandal, ce s-a tot extins, stricându-i atmosfera Contelui şi făcându-l să perceapă şi el că a apărut ceva în măsură să-i schimbe viaţa, „viaţa care se desfăşura aşa cum şi-o dorea el şi niciodată altfel.” Şi Ambrogio nu s-a înşelat: atmosfera patriarhală de la Segrate s-a tot încărcat cu şoapte, certuri şi chiar cu o bătaie. Nici măcar prestanţa lui Ţipor nu s-a dovedit suficientă pentru a potoli lucrurile, pentru a „rezolva problema”, cum s-a întâmplat de fiecare dată până atunci. Ba, colac peste pupăză, turbulenţele s-au tot adunat, împărţind, pentru prima oară, colectivitatea în două tabere tocmai când administratorul s-a îmbolnăvit grav, fiind obligat să stea la pat chiar înainte de tradiţionala petrecere de 8 octombrie, ziua declarată de Conte drept aniversarea naşterii Sfântului Ambrogio, ziua când poarta mare a palatului era deschisă pentru oricine poftea să intre să viziteze grădina şi castelul, să mănânce bine şi să bea pe săturate. An de an, pregătirile debutau de la începutul lui septembrie şi lucrurile au ieşit, de fiecare dată, impecabil. Chiar şi de când, îmbătrânind, Al Optzeci şi optulea petrecea mai puţine ore cu oaspeţii. Ţipor, nemaiputând supraveghea fiecare amănunt cu conştiinciozitatea-i obişnuită, o parte a misiunilor i le-a arogat birjarul Umberto. O alta lui Luigi Oster. Ceea ce putea supraveghea de pe patul său de suferinţă mai făcea şi administratorul. Cei trei s-au adunat în fiecare seară în dormitorul lui Ţipor şi stabileau planul pentru a doua zi. Şi, chiar şi în condiţiile în care domesticii din castel nu mai constituiau un detaşament unit, lucrurile păreau că se vor aranja. Ca de fiecare dată.

În anul acela, în fruntea listei de invitaţi era prevăzut să sosească de ziua naşterii Sfântului Ambrogio şi doi cardinali, aşa că episcopul Ballieri s-a implicat şi el din plin în pregătirea evenimentului. Ceea ce a făcut ca şi Frasco să vină mai des cu coriştii lui la repetiţii.

Nimic nu era altfel ca altă dată şi, totuşi, Contele trăia o nelinişte ce, treptat, i s-a transformat în panică. De ce? Nici el nu ştia de ce. Nepotul său, care era prea legat de el şi în continuare, simţindu-i agitaţia, a încercat să-l liniştească, asigurându-l că nu se întâmpla nimic deosebit. În zadar! Presentimentul lui Ambrogio era tot mai puternic şi se manifesta tot mai nervos.

Şi, chiar în preziua serbării, ceea ce a plutit de atâta vreme în aer avea să se şi întâmple. Ca de obicei, dintr-un fleac. Contele, profitând de vremea deosebit de caldă, s-a refugiat în filigoria lui. Geamănul, nu şi-a mai desfăcut nelipsitele-i planşe, ci şedea pe o bancă şi-l asculta pe Al Nouăzecilea venit cu mica sa orgă în grădină şi interpretând o fugă pe care n-a mai cântat-o niciodată până atunci. Doi-într-unul nota din când în când ceva. În aer se simţea din nou – aşa cum se întâmpla atât de rar – o atmosferă specială, când parcă şi aerul se colora în tonuri dense, învelind fiecare fiinţă în parte.

Episcopul Ballieri l-a rugat pe Conte să-l înduplece pe Puiu să facă o pauză pentru ca să se poată realiza o ultimă probă a corului. Dar Contele fie că nu l-a înţeles, fie că nu a vrut să-l înţeleagă, nu i-a dat nici un răspuns. Atunci, ierarhul l-a căutat pe Al Nouăzecilea, voind să-l convingă să plece cu instrumentul lui mai departe („Mulţumită lui Dumnezeu, spaţiu este destul!”), însă, fără a-şi da seama, s-a pomenit şi el captiv în vraja aerului aproape solid. Aşa că nu i-a mai transmis nimic lui Puiu. Care a continuat să-şi vadă de treabă.

Între timp, în biserică, Luigi Oster a început şi el să apese pe clapele marii orgi, iar corul condus de Frasco să mai exerseze o dată replicile. Orga din biserică era un instrument tipic italian, realizat în celebrul atelier al lui Graziadio. (Faţă de aceasta, micul instrument al lui Puiu, dispunând de mai puţin fluiere era capabil de mai multe acorduri.) Pentru evenimentul din acel an, Luigi Oster a pregătit un concert deosebit, o prelucrare proprie pe motive preluate din lucrările lui Johann Pachelbel. Numai bietul învăţător şi muzician ştie câtă trudă l-a costat să alcătuiască acel program deloc uşor şi îi era cu atât mai recunoscător lui Frasco pentru ambiţia şi devotamentul cu care a izbutit să-i mobilizeze pe toţi coriştii. Luigi Oster era convins că nu numai el se afla înaintea unui examen pe cât de greu, pe atât de onorant în faţa înalţilor ierarhi şi a locuitorilor întregului ţinut; Luigi Oster ştia că era în joc prestigiul întregii Lombardii, fiind aşteptaţi mai mulţi oaspeţi ca oricând: serbările din anul acela au fost dedicate aniversării a o mie patru sute de ani de la ridicare lui Ambrozie pe tronul episcopal¹. Şi, în loc să fie lăsaţi oamenii să realizeze proba generală, a apărut arogantul Umberto – „Un adevărat birjar!” –, cerând nici mai mult, nici mai puţin, amânarea repetiţiei.

– Cine a spus asta? s-a răstit la el Frasco.

– Eu!

– Deci, nu Stăpânul?

– Nu. Eu! Nici măcar preasfinţitul episcop n-a reuşit să-i convingă pe domni să amâne muzica Stăpânului cel Tânăr.

– Deci, nu Stăpânul! Şi Frasco – Francesco Tibaldi – reluă repetiţia de unde a fost întreruptă de birjar. După câteva clipe, s-au auzit şi acordurile grave ale orgii de la balcon.

– Frasco are dreptate! se auzi dintr-o strană, vocea Mariei Anna-Magdalena.

– Nici aici nu laşi fata în pace?

Replica lui Umberto a căzut ca un fulger. Atât corul, cât şi orga au încetat. Acum liniştea era acoperită doar de ecoul tremurând al zvonului din grădină.

– Ce-ai spus?! Frasco îşi făcu loc până la uşa în care s-a proţăpit birjarul. Cei doi s-au măsurat câteva clipe lungi în tăcere, după care Francesco Tibaldi, ajutorul lui Luigi Oster, i-a aplicat un pumn zdravăn în plină figură lui Umberto. Acesta s-a dezechilibrat şi a căzut pe spate. Însă s-a ridicat imediat şi, înainte ca Frasco să-l mai lovească o dată, i-a întors lovitura. Şi Francesco Tibaldi s-a prăbuşit pe spate. Doar că el nu s-a mai ridicat de jos. Când l-au întors cu faţa în sus, au văzut cum o dâră groasă de sânge i se prelingea din gură pe podeaua de piatră. Birjarul folosise un fier ascuţit între degete, iar lovitura fusese atât de puternică şi de precisă încât Frasco nu şi-a mai revenit. (A murit încă în aceeaşi noapte.)

În mod ciudat, evenimentul a fost complet muşamalizat. La început s-a crezut că însuşi Contele ar fi cerut să nu se discute despre el, pentru a nu se compromite serbarea de a doua zi. Şi, într-adevăr, comemorarea întronizării Sfântului Ambrozie a fost un succes remarcabil, înalţii ierarhi l-au acoperit cu felicitări pe Al Optzeci şi optulea, a fost lăudat şi Luigi Oster, dar şi toţi coriştii. La fel ca şi bucătarii. Nici pe urmă, când lucrurile au intrat în normal, nu s-a mai vorbit nimic despre Francesco Tibaldi. Pământul aruncat peste proaspătul său mormânt parcă i-ar fi acoperit şi amintirea. Mai ales că Frasco n-a lăsat în urmă nici nevastă şi nici copii. Doar blonda Maria Anna-Magdalena, fata de nici zece ani a lui Puiu, aducea din când în când vorba despre Frasco. Bărbatul care a ştiut s-o introducă atât de devreme şi atât de firesc în universul amorului. Păi, tocmai de aceea n-a mai fost îngăduit să se mai pomenească vreodată numele lui Francesco Tibaldi. Nici măcar în bârfa lumii. Care lume nici n-a fost informată de subiect. Ceea ce, iarăşi, nu e puţin lucru. Totuşi, câte asemenea taine nu mor odată cu protagoniştii lor – de multe ori chiar înaintea acestora? Şi doar acei scribi care chiar n-au cu ce să-şi umple relatările apelează la astfel de întâmplări atât de lipsite de importanţă pentru toţi cei din jur.

Şi iată la ce sărăcie de evenimente concrete se rezumă biata istorisire a scribului despre Al Nouăzecilea! (Şi amintind acest episod, scribul nici măcar nu s-a referit la Puiu!) „Documentându-se pentru viaţa nepotului Contelui, scribul a constatat că nu va prea avea ce să noteze: fiul Geamănului n-a avut nici măcar un episod de tinereţe la fel de captivant ca tatăl său, n-a prea ieşit din palatul în care s-a născut, nu s-a amestecat în nici o afacere cât de cât deosebită. Ce să scrii despre un asemenea personaj?” s-a lamentat în stilu-i caracteristic scribul, atunci când a început să se apropie de viaţa fiului Geamănului.

Nimic, nimic n-a izbutit scribul să mai adune despre cele întâmplate la Castelul Contelui de la Segrate! Şi, cu toate acestea, nu există loc unde să nu se întâmple nimic! Iar la Segrate chiar s-a întâmplat ceva. Ceva atât de extraordinar încât depăşeşte cu mult posibilităţile de exprimare ale bietului narator. Cu mult!

Şi iată puţinul pe care l-a înţeles el din cele întâmplate în castelul Contelui Ambrogio de la Segrate²: tocmai am pătruns în cea de a doua jumătate a veacului al XVIII-lea de după Hristos şi lumea se schimba tot mai repede şi în cele mai diferite direcţii. Al Optzeci şi optulea, cele trei generaţii de urmaşi care-l acompaniau în lentul său drum spre orizontul infinit, precum şi întreaga comunitate, trăind în perimetrul acelui domeniu, au pornit pe propria lor cale. Scriind despre Al Nouăzecilea, reperele pe care şi le fixează, de obicei, oamenii în viaţă, ambiţiile lor, iluziile lor, bucuriile şi tristeţile lor se simţeau tot mai puţin dinspre partea interioară a gardului domeniului lui Ambrogio. (Scriind despre Al Nouăzecilea, întrucât, aşa cum vom vedea, nu toată comunitatea a trăit la aceeaşi intensitate universul paralel care s-a dezvoltat acolo, ci doar rudele Contelui.)

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.