Bastonul contelui (56)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – Bastonul contelui, apărută la ED. CURTEA VECHE în 2012

Neexistând încă teste ADN, Ronaldo şi (von?) Laufenberg n-au avut cum să aducă alte probe decât mărturiile moaşei şi a femeilor martore la naşterea copilului. Mărturii ce n-au fost acceptate drept decisive. Pentru că şi partea cealaltă a adus martori, pe care n-aveai cum dovedi că sunt mincinoşi. Noroc doar că justiţia nu a umblat la cutia de viteze şi rula la fel de încet ca şi în celelalte cauze. Ambrogio II n-a putut fi suspendat din drepturile succesorale în calitate de principal moştenitor, însă nici nu a fost menţionat în mod expres în această poziţie.

Văzând cum se tărăgănează lucrurile, „ulii” şi „hienele”, tot mai nerăbdătoare, au devenit „şacali”, aşa că au fost şi tentative mai dure de a elimina obstacolul, minorul… Când Ambrogio II a avut vreo cinci ani, s-a îmbolnăvit grav, iar medicii au suspicionat o otrăvire, simptomele pacientului fiind identice cu cele ale contelui Luarenzo Cremonesse (poreclit „Goliat”), otrăvit în 1775 de nepotul său („David”). Atunci victima a fost salvată de fizicul ei extrem de impunător, iar făptaşul a fost prins în flagrant, tocmai când introducea o nouă cantitate din poţiunea blestemată în mâncare. Un tânăr medic isteţ, cel mai tânăr dintre cei chemaţi la timp, făcând legătura, a reuşit să oprească, prin prompte spălături stomacale, deteriorarea sistematică a organismului băiatului, înainte ca modificările să devină ireversibile. Făptaşul nu a fost prins, deşi o sticluţă conţinând otrava a fost găsită într-un dulap din bucătărie. (Personalul de acolo s-a jurat că n-a văzut sticluţa niciodată şi nici interogatorii mai dure n-au reuşit să-i schimbe supoziţiile.) Cazul a fost clasat. Însă, de atunci, Al Nouăzeci şi doilea a fost şi mai îndeaproape supravegheat de oamenii lui Ronaldo.

Totuşi, după doar câteva luni, a urmat un al doilea atac: asupra lui Ambrogio II au fost trase câteva focuri de revolver, pe când băiatul se afla în grădină. Copilul a fost rănit, însă fără să-i fi fost atins vreun organ vital.

Scurt timp după aceea, Al Nouăzeci şi doilea a fost răpit – pe geam! -, chiar din dormitorul său. De data asta, cei doi făptaşi au fost prinşi, arestaţi şi executaţi. Băiatul a scăpat din nou.

Aşadar, s-au întâmplat cel puţin trei tentative de a elimina obstacolul Ambrogio II. Trei tentative în doar două luni. Primele două încercări, deşi dovedite, au rămas cu „autor necunoscut”. Cea de a treia s-a finalizat cu o rapidă pedepsire exemplară a vinovaţilor. Probabil că acest deznodământ a fost cel ce a pus capăt unor asemenea intenţii, mai ales că, pe lângă cei doi bandiţi plătiţi, a fost arestat şi un oarecare Corado di Luca, cel ce i-ar fi angajat pe făptaşi. Corado di Luca nu apare pe lista pretendenţilor în procesele pentru moştenire, fiind un intermediar al celui ce a comandat răpirea. Nici cine a fost acela nu s-a aflat vreodată, iar di Luca a ieşit din închisoare, după doar câteva luni. Deşi dispariţia copilului Al Nouăzeci şi doilea ar fi fost în folosul tuturor „uliilor”, „hienelor” şi „şacalilor”, aceştia au început să se spioneze şi în această privinţă între ei: „Ar fi foarte bine să dispară minorul, dar cu ocazia aceea ar putea fi eliminat şi cel ce a pus la cale fapta, adică s-ar ajunge la o izbândă dublă”, gândeau ei. Oricum, după cele trei tentative succesive de omor împotriva lui Ambrogio II, altele n-au mai fost sesizate.

Şi, între timp, au trecut săptămânile, lunile, anii. Al Nouăzeci şi doilea creştea şi-şi vedea de marile lui mici probleme, problemele fiecărui copil de vârsta sa.

Când a împlinit doisprezece ani, băiatul a dispărut de la Segrate.

Iniţial, preocupat de traiul zilnic, personalul nici nu i-a sesizat lipsa. Oamenii, obişnuiţi cu realitatea că ei puteau să-şi schimbe prea puţin viitorul, acceptau tot ceea ce nu le impieta în mod direct viaţa. Rămâneau doar comentariile. Mai multe sau mai puţine. Cineva, probabil Ronaldo, i-a informat, în treacăt, că Ambrogio II s-ar fi aflat la studii la Bologna. Oamenii au comentat şi l-au crezut. Apoi s-a spus că băiatul a fost luat la Milano de către familia Panzaritti. Până la urmă, asta ar fi trebuit să se întâmple de mult: în fond, Al Nouăzeci şi doilea era nepotul lui Arturo. Acest zvon a stârnit mai multă emulaţie, întrucât alimenta presupunerea că rudele Mariei Anna-Magdalena vor pune totuşi mâna pe averea Contelui. Ceea ce nu-i putea bucura deloc pe domestici. Aşa că au mai şuşotit ce au mai şuşotit şi s-au obişnuit şi cu gândul acesta. Când a venit vestea că familia Panzaritti n-a câştigat (încă!) procesul cu „Moreni şi ceilalţi” şi datorită iscusitei mărturii a domnului Luafenberg, lumea din Castel a avut iarăşi despre ce discuta. După cum se ştia, domnul Luafenberg a fost de la început de partea băiatului, motiv pentru care a şi fost atât de iubit la Segrate. Dacă el s-a opus clanului Panzaritti, chiar şi când Ambrogio II se afla în custodia acelora, însemna că acolo tânărul nu era în nici un caz într-o poziţie avantajoasă. Dar era cu adevărat băiatul în casa rudelor sale dinspre mamă?

Decizia surprinzătoare a Curţii în legătură cu tutela copilului n-a rămas un secret pentru nici unul dintre cei interesaţi. O decizie care îl plasa pe minor în grija unui străin, a unui funcţionar oarecare, în loc să-l atribuie apropiatelor sale rude supravieţuitoare! Rude care îşi doreau mai mult ca orice să se poată îngriji de copil dar, mai ales, de averea acestuia. Rude ce nu erau fitecine, aveau deasupra impozantei lor reşedinţe o stemă nobiliară şi frecventau cele mai ilustre şi bine plasate familii din întreaga Lombardie. Şi, în sfârşit, rude care, deşi atât de interesate de a avea în custodie minorul, s-au păstrat în interminabilele procese de succesiune, însă fără a fi atacat până atunci cu apel neobişnuita hotărâre a judecătorului de a nu putea prelua tutela asupra nepotului lor! Iar şi iar: cum de nu şi-a recuperat unchiul nepotul i-a fost multă vreme scribului de neînţeles.

Pe urmă, s-a aflat că Al Nouăzeci şi doilea nu se afla nici la neamurile mamei sale. Dacă nici acolo, atunci unde? Dar dacă „ulii”, „hienele” şi „şacalii” au reuşit să-l înlăture pe ascuns şi fără multă vâlvă? Ritmul de melc al proceselor pentru moştenire a imprimat aceeaşi lentoare întregii vieţi de la Castelul manageriat de un „administrator interimar”. La Castel totul devenise interimar, nimeni nu mai gândea mai departe decât la ziua curentă, ceea ce va aduce ziua de mâine fiind imposibil de anticipat. Un provizorat care, iată, ţinea de zece ani. Fără a se întrevedea o direcţie anume în care o vor lua lucrurile, un asemenea provizorat este capabil să adoarmă timpul. Al nouăzeci şi doilea a plecat – a dispărut! – de acasă la vârsta de doisprezece ani. Şi, în vreme ce domesticii mai comentau – doar când mai venea vorba…- lipsa băiatului, acesta a revenit. Mai târziu. Foarte târziu. Foarte – foarte târziu, dar – după cum se va vedea – nu prea târziu!

Şi tot ce a reuşit să facă lumea era să brodeze alte zvonuri1.

Dacă, în anii cât a lipsit de acasă, nu a transpirat nimic despre nici unul dintre locurile unde s-ar fi aflat Ambrogio II, unde a petrecut el tot acel răstimp?

Misterul a fost uşor spulberat imediat ce tânărul a venit acasă… cu Petru. Acesta a venit la Castel pe la sfârşitul anilor şaizeci, după ce şi-a câştigat o mare faimă de orfevrier la Milano. (Se spune şi astăzi că decoraţiunile metalice ale porţilor, precum şi gardurile cele mai frumoase din regiune sunt opera „Sicilianului”.) Petru a venit de la Messina în urma unui zvon care a bântuit mai puternic decât oricare de până atunci: se spunea că Etna va erupe în cel mai scurt timp şi că va arunca în văzduh atâta cenuşă şi lavă ca şi dezastrul din urmă cu un veac, atunci când aproape toată Catania a fost distrusă. Ba, mai mult, dezastrul din martie 1669 n-ar fi fost decât un fleac pe lângă ce se aştepta. Panica a cuprins insula şi faptul că erudiţii au dovedit – cu date precise! – că vulcanul nimiceşte cam la fiecare 150 ani localităţi întregi n-a făcut decât să mărească spaima. Nu numai Petru a părăsit atunci Sicilia, însă cel puţin el avea un dar datorită căruia putea trăi bine oriunde: se pricepea să lucreze fierul ca nimeni altul, iar Geamănul (Al Optzeci şi nouălea) l-a adus la Castel, angajându-l la planurile sale interminabile de creare a unei grădini perfecte.

Petru a fost un personaj ciudat: pretinzând că orfevriera este arta celor nobili, că meşteşugurile legate de prelucrarea fierului sunt legendare în locurile sale de obârşie, de ele ocupându-se zeii cei mai puternici, susţinea că şi el făcea parte dintr-o familie cu un impozant pedigriu. Articulând jumătăţi de frază, lansa trimiteri la o confrerie secretă din interiorul breslei fierarilor, confrerie unde rangul se moştenea dinastic. Datorită poziţiei sale înalte în acea structură, refuza să-şi decline numele de familie: „Puteţi să mă strigaţi <Petru> şi toată lumea va şti că despre mine este vorba!”. Comportamentul său insinuant şi misterul în care ţinea cu tot dinadinsul să se înfăşoare tot timpul îl făceau mai degrabă caraghios decât stimat. Dacă omul a stârnit nesfârşite ironii, despre performanţele sale în arta prelucrării fierului n-a avut niciodată nimeni nimic de comentat. Şi nici despre fidelitatea sa faţă de familia Contelui. Şi a Celui de Al Nouăzeci şi doilea, în special.

În 1780, când Ambrogio II a împlinit doisprezece ani, Laufenberg, întotdeauna bine informat, l-a convins pe Ronaldo că lucrul cel mai bun pentru băiat (şi, desigur, nu numai) era să fie scos, cel puţin pentru o perioadă, de sub privirile haitei de pretendenţi la moştenire: lucrurile au luat o turnură riscantă odată cu cumpărarea de către familia Panzaritti a unui judecător care urma să-l dea pe minor în custodia familiei sale, după ce rudele au renunţat pentru o vreme la acel plan… Da, cel puţin pentru un timp, Ambrogio II trebuia să dispară. Şi Ambrogio II a dispărut… împreună cu Petru.

Când au sosit Arturo împreună cu jandarmi pentru a-l duce pe nepot „acasă”, băiatul n-a mai fost de găsit, iar Petru a fost pus formal sub urmărire pentru răpire. Nici Petru şi nici minorul n-au fost descoperiţi. În schimb, procesele şi-au continuat cursul în ritmul lor poticnit.

Veşnic ironizatul Petru a mai avut, pe lângă talentul deosebit în arta prelucrării fierului, şi un alt merit: a fost un cu totul nesperat foarte bun educator. El i-a oferit, de la începutul venirii sale la Segrate, mult timp şi multă afecţiune orfanului. Nu numai că l-a introdus în tainele meseriei sale, dar, oferindu-i input afectiv, l-a şi disciplinat. De pildă, l-a făcut să ţină un jurnal personal, fapt ce i-a indus băiatului o rigoare autoimpusă, cu care Al Nouăzeci şi doilea nu a fost obişnuit: până atunci viaţa i s-a scurs după mersul acelor ceasornicului mentorilor săi ocazionali. Nu se poate spune că Laufenberg nu s-ar fi îngrijit şi de formarea minorului, însă Laufenberg avea întotdeauna alte priorităţi şi, prin Ronaldo, delega diferiţilor dascăli sarcina de a se ocupa de viaţa de zi cu zi a copilului, dascăli faţă de care băiatul n-a simţit decât că trebuie să îndeplinească indicaţiile primite. Jurnalul, în schimb, reprezenta oglinda propriilor sale aspiraţii. (Şi, ceea ce n-avea cum bănui, Jurnalul a devenit un obiect inestimabil pentru… demersul de peste secole al scribului.)

O, de ar fi ştiut bunul patriot local Gioachino Rossini că scribul a pus mâna pe acel document – şi încă în original! – ar fi oferit o avere pentru a-l avea! N-a fost nevoie: după ce a terminat povestea de la Segrate, scribul i-a trimis o copie a Jurnalului, iar posesorul pensiunii a fost atât de mişcat încât, după ce s-a îmbătat cu minunatul lui vin de colecţie, i-a transmis scribului că e aşteptat să vină oricând şi ori de câte ori doreşte să locuiască gratuit în aşezământul său. „Cum şi unde aţi găsit acest caiet, dom’ doctor”, l-a întrebat după ce a primit preţioasa copie. Iată cum: în arhiva tribunalului, printre zecile de mii de documente ale celor aproape o sută cinzeci de ani de procese privind moştenirea Contelui, a fost depusă, drept mărturie, şi acea probă. Şi încă în două exemplare! Neexistând încă aparate de reprodus, originalul a fost copiat cu mâna de un conţopist, fiecare pagină fiind legalizată pentru conformitate de un notar. Din cine ştie ce motiv, documentul original n-a fost restituit celui ce l-a propus drept probă la dosar şi, astfel, ambele exemplare au împărţit soarta mormanului inutil de hârtii înmormântate sub praful gros al uitării, fiind, din nou, un joc al hazardului că au fost descoperite de către scrib2.

De aici încolo, cel puţin pentru anii cuprinşi în acest caiet al Jurnalului, scribul a redevenit cu adevărat doar scrib, singurul lui merit fiind acela de a rezuma pe puţine pagini, ceea ce i s-a părut mai important în textul întreg. Şi chiar dacă şi în această privinţă competenţele sale sunt discutabile, măcar n-a introdus elemente neatestate suficient doar pentru că „aşa i s-a părut lui că ar fi trebuit să fie”.

Jurnalul, un op gros şi legat în piele verde încrustată cu stema Contelui Ambrogio şi prins cu o încuietoare din argint, se deschide la 13 mai 1780 şi se încheie la 30 septembrie 1796. Un caiet de vreo cinzeci de file a fost adăugat şi lipit de volumul iniţial. A rezultat un manuscris cu adevărat voluminos. (Un manuscris voluminos, în legătură cu care scribul are toate motivele să creadă că n-a mai fost frunzărit de aproape două secole…) Scribul nu exclude ca adolescentul, ajuns om în toată firea, să fi continuat şi cu alte asemenea caiete, care, din păcate, n-au mai putut fi găsite. În legătură cu autenticitatea Jurnalului, nu se pune nici o îndoială, caligrafia fiind identică scrisului de mai târziu al Celui de Al Nouăzeci şi doilea – un scris citeţ, egal, fără nici o înfloritură inutilă. Primele însemnări sunt încă de la Segrate, celelalte de pe parcursul călătoriei şi se încheie odată cu întoarcerea în Lombardia. Câteodată, localitatea parcursă este indicată, alteori nu, însă ea poate fi dedusă cu şanse mari de a nu se greşi, urmărind precizarea anterioară şi cea ulterioară de pe itinerarul urmat.

Anul 1780 a fost un an plin de evenimente, aşa că lumea a avut din plin ce comenta: dacă societatea înaltă era absorbită de primul Derby de la Epsom, evenimentul monden cel mai râvnit în visele tinerilor aristocraţi din întreaga „lume bună”, informaţia cu adevărat extrem de importantă a venit de la Viena: la începutul iernii, la 29 noiembrie, împărăteasa Maria Tereza a suferit un atac cerebral şi a murit3. Dacă relaţia suveranei a fost excepţională cu soţul ei – căruia i-a dăruit nu mai puţin de şaisprezece copii -, după decesul acestuia, coabitarea la putere cu fiul ei mai mare, moştenitorul tronului, Iosif al II-lea, s-a dovedit mult mai dificilă, iar în noile circumstanţe, ipotezele prognozelor politice au devenit prioritare în întreaga Europă. Împărăteasa a murit pe neaşteptate. Prea pe neaşteptate. (În curând vor apare şi zvonurile. Şi nu numai cele lansate de duşmani. De pildă, Maria Tereza a avut parte de soţul dorit – care, după cum a mărturisit, a fost singura ei dragoste – şi nu de un consort impus din raţiuni de alianţă politică, însă n-a scăpat nici ea de bârfele atribuite mai tuturor suveranelor autocrate. O femeie ajunsă la o putere absolută nu putea fi considerată şi în continuare doar drept o femeie şi nici viaţa ei intimă nu se mai preta la cea a unei soţii oarecare. Aşa cum se spunea despre Ecaterina a Rusiei că avea nevoie în fiecare noapte de serviciile sexuale ale tinerilor bărbaţi din întregul detaşament de gardă, aşa şi despre împărăteasa austriacă se şuşotea că şi-ar fi găsit sfârşitul în grajd, sub copitele unui armăsar cu care îşi alina de decenii văduvia.4)

1 Cât a lipsit de la Segrate, se ştia despre băiat că e ba la studii la Bologna, ba sechestrat la Milano de către familia Panzaritti, ba că ar fi fost chiar omorât. De două ori veştile colportate au fost atât de puternice, încât au dus până şi la reacţii concrete în mijlocul unei comunităţi predispuse doar să vorbească şi foarte rar să acţioneze. Prima oară, unul dintre angajaţii la grajduri a alertat autorităţile în legătură cu înmormântarea leşului unui copil găsit în pădure, un mort al nimănui. Trupul suspect a fost deshumat, dar s-a dovedit că nu avea nici o legătură cu Ambrogio II. Autorităţile au acceptat procedura şi în speranţa că, dacă nu s-ar adeveri cele pentru care au fost alarmate, poate că vâlva stârnită de un asemenea caz va aduce la groapa deschisă şi aparţinătorii mortului. Nu i-a adus. Al doilea zvon a iscat aproape o răscoală la Segrate, vorbindu-se că Al Nouăzeci şi doilea s-ar afla reţinut în condiţii degradante într-o pivniţă din localitatea Casoretto. Ştirea a luat amploare şi a fost inserată în ziar. Autorităţile au descins la adresa respectivă, însă fiind urmate şi de un grup consistent de oameni din Segrate. În pivniţa incriminată nu s-a găsit nimic, în schimb, la insistenţele mulţimii agitate, au fost cercetate şi subsolurile învecinate. Într-unul dintre ele a fost descoperit îngropat cadavrul unui negustor din Cremona, dispărut cu mai multe luni în urmă. Lumea din Segrate a plecat acasă, în schimb justiţia a făcut lumină într-un alt caz. Şi acest eveniment a fost preluat de ziarele vremii. Numele Celui de Al Nouăzeci şi doilea nu a fost pomenit.

2 Hazard? Scribul nu se poate abţine, în orgoliul său nemăsurat, să nu creadă că însuşi Mâna Divină i-a orânduit mereu acţiunile, fiindcă altfel nu i-ar fi ajuns zece vieţi să poată scotoci printre atâtea înscrisuri, înainte de a găsi, de fiecare dată, ceea ce căuta.

În cu totul altă ordine de idei, scribul, comparând cele două texte, şi-a întărit încă o dată convingerea că istoria este ceea se scrie şi, astfel, fiind în egală măsură rodul documentelor originale şi rezultatul greşelilor (intenţionate sau nu) ale copiştilor. După priceperea autorilor, hazard şi interesele de moment. Jurnalul băiatului Ambrogio II este un exemplu de corupere voluntară a unui document, întrucât inadvertenţele sunt toate în favoarea urmaşilor lui Arturo Panzaritti. Însă, în mod sigur, nenumărate alte manuscrise au fost copiate greşit din incompetenţă pur şi simplu, dintr-o incompetenţă lipsită de partizanat.

3 Iată cum este prezentată suverana în actele vremii: Maria Theresia von Gottes Gnaden Römische Kaiserin Wittib, Königin zu Hungarn, Böheim, Dalmatien, Croatien, Slavonien, Gallizien, Lodomerien, etc. etc., Erzherzogin zu Österreich, Herzogin zu Burgund, zu Steyer, zu Kärnten und zu Crain, Großfürstin zu Siebenbürgen, Marggräfin zu Mähren, Herzogin zu Braband, zu Limburg, zu Luxenburg und zu Geldern, zu Württemberg, zu Ober- und Nieder-Schlesien, zu Mailand, zu Mantua, zu Parma, zu Piacenza, zu Guastala, zu Auschwitz und Zator, Fürstin zu Schwaben, gefürstete Gräfin zu Habsburg, zu Flandern, zu Tirol, zu Hennegau, zu Kyburg, zu Görz und zu Gradisca, Marggräfin des Heiligen Römischen Reiches, zu Burgau, zu Ober- und Nieder-Laußnitz, Gräfin zu Namur, Frau auf der Windischen Mark und zu Mecheln, verwittibte Herzogin zu Lothringen und Baar, Großherzogin zu Toskana. Scribul a ales varianta germană, deşi cea latină a fost cea uzitată în actele oficiale. Dar varianta germană impresiona supuşii: de pildă, acel „Wittib” – de la „femeie ajunsă văduvă” – ataşat formulei oficiale a titlului îi dădea o tentă sentimentală şi umaniza protocolul parcă sosit direct de pe Olimp.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.