Asistentele din faimosul spital berlinez s-au uitat îngrozite la mine cînd le-am întrebat dacă nu au o mască de dat. Ieșeam de la un control, deci nu eram chiar de pe stradă- o mască de dat pentru un fost pacient care are de mers într-un loc aglomerat.
Una a fost pur și simplu uluită de cerere-cealaltă, mai bătrînă și mai experimentată, a luat atitudinea aceea în care nemții spun nu și dacă e vorba de viața cuiva, atunci cînd e vorba de o cerere paralelă cu regula sau cu convenția. Nu-i nimic! Am ieșit, remarcînd cu plăcere că în holul marelui spital se vindeau cărți și CD-uri cu 1 euro bucata, fără a fi dezinfectate și fără nimeni în jur-puneai monedele într-o cutie de tablă de biscuiți și le puteai duce în salon unui prieten internat care rămăsese fără lectură, sau lua acasă. Dreyfuss, Siegfried Lenz, Wagner-nici măcar nu era o selecție proastă.
Mi-am pus pălăria de fetru care îmi servește de umbrelă în orașul unde iarna plouă zilnic și am intrat la farmacia de peste drum. Uitați care e situația, am de zburat cu avionul azi, și mai am un rest de răceală-tușesc. Nu e nimic, nu am avut febră sau ceva, dar nu vreau să sperii pe cei din jur. Poate aveți vreo mască? Negare totală. Nu mai sunt măști în oraș de două săptămîni și nicăieri în altă parte. Ok, atunci vreau ceva din care să îmi confecționez o mască, oricât ar fi de ineficientă (cît e de eficientă cea pe bune?). Vreau tifon și un sterilizant lichid. Nu, lățimea de 4 cm nu e bună (ce or bandaja cu ea?). E maximum? Opt atunci. Și farmacistele și poporul s-au strîns în jurul meu, fascinate: e posibil? Și așa am mai cules ceva impresiii despre frica de moartea improbabilă. Șase oameni au coronavirus la Berlin ( din vreo patru milioane). În fiecare zi mor mai mulți în marele spital, de multe alte lucruri.
Sterilizantul era apă chioară, ca toate în Germania în comerțul public. În spital e 70 la sută alcool etilic concentrația în saloane, dar în ambulator același gel care s-a pus și la mine în universitate. Orice furnică robustă îi supraviețuiește ca după o noapte de beție. Mai departe am trecut fulger prin două mari drogherii și un supermagazin. Cea mai mare concentrație de alcool era în vodca Gorbaciov de 37 de grade, nici o diaree nu poți trata cu așa ceva cînd mergi în Africa, am constatat și am plecat.
Am luat totuși ultima sticlă de After shave cu alcool (produs rar- s-a înlocuit cu balsamul, că alcoolul e periculos nevoie mare) și am dezinfectat cu ea masa din birou la care stătuse asistenta mea de cercetare, pe care a pus-o dracu’ să se ducă la Milano cu el ei prieten sâmbăta, că Easyjet ieftinise biletele. De două ori mai concentrat ca dezinfectatantul. Cu geamurile deschise eu stau oricum, în orice anotimp. Mai tîrziu am trimis un student din Nepal să împrumute de la toaletă dezinfectantul gel și ne-am mai amuzat o dată.
Studenții au fost anunțați că nu iau absențe dacă stau acasă, dar ai mei- care reușesc totdeauna să fie din vreo 40 de țări, și mai sunt și colocatari cu alții la fel de diverși și de umblăreți ca și ei, nu aveau chef să stea acasă, erau irezistibil atrași de masa mea parfumată de discuții. Vedeți, călătoresc prea mult și convalescența plus epidemia care m-au împiedicat să plec la Viena erau o ocazie. Ca atare se făcuse un pic de coadă și îi introduceam pe rînd, cu ritualul de șters masa după fiecare. A venit bibliotecarul să îmi aducă un print din The Times din recenzia la ultima mea carte și a plecat mai impresionat decît venise de activitatea noastră. Au venit doi pe care îi plasasem la o mare conferință a Transparency International la Seoul să mi se plîngă că se va anula. Le-am dovedit că se va amîna, și i-am trimis la o bere.
Am făcut o pauză de rîs, că de la atîta șters masa de pe urma Mariei rîdeam cu toții de parcă jucam într-o comedie. Incertitudinea vieții e mare la 25 de ani, și nu e grozav să descoperi că toate lumea a ajuns peste noapte cu o perspectivă la fel de incertă ca și tine? Am coborît zece minute la Galeries Lafayette de peste drum să mă programez la pedichiură. Spre marea mea surpriză, era gol și chinezoaicele, care au monopolul în Germania de vreo zece ani, coborînd acest serviciu la cel mai jos preț din din istorie și deci alungînd pe orice german- deși totdeauna cu măști și toată igiena posibilă – erau singure și își citeau telefoanele. De ce ? Pentru că fiecare chinez cunoaște pe alți chinezi, și unii or fi călătorit recent în China- am dedus după cîteva minute de conversație amabilă cu fetele, care nu a rezultat în vreo programare. Știți, plec la Viena, și cine știe ce se mai întîmplă pînă pe săptămîna viitoare cînd revin. Ce să vă încurc, vin direct atunci.
Vorba era, mai plecam la Viena? Era prea tîrziu să schimb biletul, și pe cînd? Mai tîrziu în primăvară aveam altele de făcut. Nu dădeam un keynote la Viena, era doar un oraș de tranzit pentru un weekend lung, deci nu făcea parte din categoria călătoriilor de neanulat. Ba pica drept în cea a călătoriilor care pot fi sacrificate, conform ministerului Sănătății german, chiar dacă te așteaptă cineva căruia o să îi pară rău.
Ca să îmi pară mie mai puțin rău, am trecut în épicerie de la galeries Lafayette și mi-am luat ridichi din Franța- ridichile mici, pe jumătate albe totdeauna au exercitat o mare atracție estetică asupra mea. Magazinul era gol, că sunt puțini nebuni în general să își ia de aici lapte de pasăre, ficat de gîscă și cîrnați cu varză la de zece ori prețul german. Deci, nimic neobișnuit. Produse de curățenie nu țin, iar la raionul de pește obișnuitele cupluri de vîrstă înaintată beau șampania cu stridii. Am ezitat dacă să iau niște cous-cous pe care l-am cîntărit în mînă, după care m-am hotărît că nu voi găti. Poate face omul lucruri mai bune de sfîrșitul lumii decît să gătească.
Seara, după ce avionul decolase fără mine, am descoperit că îmi cumpărasem doar lucruri practice – ridichile, tifonul cu care nu mai aveam ce face, și un mic fund de lemn de la francezi, foarte grațios, deși la ridichile mele nu aveai ce tăia, erau prea mici. Nu aveam apă. Am ieșit ca atare pe la opt să îmi iau apă sau suc de portocale, am trecut pe lîngă micul restaurant italian unde perechi în plină lumină sorbeau din Pinot Grigio și citeau liste, și am intrat la marele supermagazin.
Nu mai erau coșuri. Ceea ce nu se mai întîmplase vreodată.
Nu mai era pîine proaspătă, dar asta era firesc la finele zilei. Cozile la casă erau de vineri seara.
Dar săptămâna e de abia la început.
Sucul de portocale, nici o problemă. Dar la apă două fete cărau din greu lăzi din spate să umple rafturile goale.
Am aruncat o privire după mălai, nu mai era nici un fel de făină, tot raful gol. La produse bio o ultimă pungă pentru făcut pîine neagră.
Plin de pește, de pate de carne, toate lucrurile scumpe și perisabile la locul lor.
Nu mai erau vinuri ieftine. Deloc. La lapte, alte două fete nu pridideau să aducă roabe din magazie. Și laptele se golise. Și ouăle, fie din găini crescute la sol, fie alea din incubator. Zero ouă.
Carnea învechită de vită și rațele congelate păreau la locul lor.
Fără vreo speranță, am dat colțul spre raionul de curățenie să caut after shave pe bază de alcool, dacă o mai fi, că spirtul adus de acasă cu mașina 1700 de km s-a terminat demult. Și atunci, ca și la făină, am văzut un raft complet, dar complet gol. Cum nu mai văzusem din tinerețea mea comunistă.
Se cumpăraseră toți Pamperșii și toate tampoanele.
M-am întors și eu la vinuri și am luat ultimele două sticle de Vinho Verde.
Sfîrșitul lumii ne va găsi pregătiți.
Berlin, 3 martie 2020
Superb! Mulțumim doamna!
Sa le stea in gat vantul virusat celor care nu se mai satura de „furat” din buzunarul oricarui cetatean indiferent de tara! Hmmm, mersi merkelito, zi si tu ceva sau virusul te-a paralizat incat abia respiri?!
Ieri am intrat intr-o farmacie pariziana oarecare, pentru a cumpara un spray nazal (o simpla raceala). Coada de vreo 12-15 persoane, vreo 5 farmaciste care serveau lumea (poate va mira, dar erau cumparate diverse medicamente pe retete, fiecare ceea ce avea nevoie, nu doar masti si dezinfectante !). Ceea ce vreau sa relatez erau privirile absolut înspaimîntate si circumspecte cu care fiecare isi privea vecinii de coada, de parca s-ar fi gasit intre Jack Spintecatorul si Rîmaru ! Cea mai mica dregere a glasului era luata drept tuse mai mult decit suspecta si urmata de un salt in dreapta sau in stinga ! „Distractiv”, va spun sincer ca am iesit din farmacie rîzînd (cam „albastru”, ce-i drept … !)
Asta e o veste bună. Nemții nu mai au incredere orbească în șefii lor.
Faptul că respectă cu strictețe procedurile și regulile e un lucru bun pe termen lung. Și noi putem face un mercedes dar nu putem face o mie la fel.
@parere… : „Merkelita” din pacate nu poate raspunde, e plecata in Grecia unde asteapta cu covorul rosu, bretzel si schnaps cele citeva sute de mii de „virusi” care sosesc cu barcile pe Mediterana ! Patronatul german tocmai a mai comandat citeva divizii de „carne de tun” ieftina, sa inlocuiasca eventualele pierderi de pe urma coronavirusului.
am o singura nedumerire!…daca tulpinile virale (de gripa sau de ce or fi!) se „altoiesc” intre ele de ce dracului suntem indemnati (curand prin lege!) sa ne mai vaccinam anual?…care este rostul daca tocmai pricipiul initial al vaccinarii ( o singura data!) este incalcat? vaccinarea asta anuala s-a transformat intr-o „asigurare” de timp limitat? …comertul cu „sanatatea” a fost si va ramane cea mai imorala si cea mai profitabla afacere!…cat despre „pandemie” in „lumea civilizata” ea nu face decat sa ne arate fata absurda si extrem de putin umana a …lumii „moderne”!