Când drepturile și libertățile sunt în pericol, avocatul trebuie să își apere cetatea*

Motto:
„Roma arde. Problema nu este cu cei care i-au dat foc. Sunt irecuperabili. Problema e la noi. Ce nu facem nimic să îi oprim. Ne ocupăm viata cu slalomul printre flăcările orasului, sperând că se vor stinge de la sine. La final, orașul nu va mai fi” (replica lui Robert Redford din filmul „Lions for lambs”, 2007).

(I)

Suntem în plină eră a exceptionalismului juridic, în care crize reale sau inventate, dar repetate ori de câte ori este „necesar”, devin motive de înghețare sau chiar de abandon al drepturilor și libertăților omului. În cazul României, principiile relative la caracterul exceptional și temporar al restricțiilor de drepturi și libertăți, prevăzut de art. 53 din Constituție, sunt de ani de zile ignorate (anii pandemici sunt doar o expresie a caracterului cutumiar al acestei sfinte ingnoranțe). În cazul celor 48 de state europene care au ratificat CEDO, clauzele referitoare la derogarea de la drepturile omului și libertățile cetățenești, în caz de stare de urgență, clauze prevăzute la art. 15, rămân de fațadă.

Originea acestui exceptionalism juridic este evenimentul din 11 septembrie 2001, în care au fost distruse turnurile gemene World Trade Center din New York. America a declarat atunci „război contra terorismului” și a rămas, de atunci, în stare permanentă de alertă de război, ceea ce a dat „justificare” excepțiilor perpetui de la regulile normale ale statului de drept**. Prin imperialism juridic american, regula excepționalismului (oximoron intenționat) a fost, de atunci, importată peste tot în lume, inclusiv în statele teoretic inamice ale SUA (China și Rusia).
A fost mai întâi criza teroriștilor. Patriot Act a permis atât ridicarea drepturilor și libertăților celor suspectați de terorism, cu sau fără temei, cât și supravegherea în masă a tuturor cetățenilor – dintr-o dată am devenit toți suspecți de ceva ilegal. În treacăt fie spus, supravegherea atotprezentă și constrângătoare impusă de „lupta” contra terorismului a dus la nașterea și ascensiunea capitalismului de supraveghere, susținut de serviciile secrete și de statul adânc – de aici au apărut Big Tech, care au scos din groapă Big Finance și Big Pharma și, împreună, au transformat lumea într-un sat global al captivilor lor fericiți, sub blajina mângâiere pe creștet a lui Big Brother. Interceptarea și stocarea comunicațiilor tuturor a devenit un imperativ economic, iar segregarea cetățenilor lumii în supuși „liberi” intra muros și periculoase elemente sociale extra muros, a devenit un imperativ geopolitic.
A fost, după aceea, criza bancară, care a dus la salvarea băncilor cu bani publici sau cu banii deponenților și la suspectarea noastră, a tuturor, de fapte ca spălarea de bani, evaziunea fiscală, finanțarea terorismului sau corupția.
A venit apoi criza imigranților, care a produs, la propriu, ziduri la granița SUA cu Mexic și garduri de sârmă la granițele (care nu ar trebui să existe) dintre statele membre ale Uniunii Europene.
Azi trăim criza sanitară, care a readus în Europa și în lume segregarea – mai precis, segregarea pe criterii de suspiciune de boală – cenzura și propaganda nazisto-comuniste, determinând înghețarea pe perioade nelimitate a drepturilor omului și a libertăților cetățenești, desigur, pentru „siguranța noastră” în fața amenințării unei boli contagioase de care s-au vindecat, totuși, peste 99% dintre cei atinși de infecție (bolnavi sau doar purtători sănătoși).

Evident, România nu face excepție de la regula excepționalismului juridic (oximoron intenționat). De fapt, din punct de vedere juridic, România este o colonie judiciară americană  – FBI are birouri în cadrul parchetelor antimafia și anticorupție de la noi, iar ambasadorii „importanți” se implică direct în „lupta” anti-corupție sau anti-pandemie. Așa-numitul Mecanism de Colaborare și Verificare (MCV) este nimic altceva decât instrumentul cu care se mențin starea de criză, blamul public asupra sistemului „nostru” judiciar și excepționalismul juridic importat de la Big Brother-ul american. Instanțele, mai ales cele de contencios administrativ sau cele penale, nu mai văd nimic rău în acest exceptionalism, de vreme ce rejectează orice acțiune contra statului prin care se tinde la restabilirea normalității drepturilor și libertăților sau, după caz, condamnă pe bază de intuiții, prezumții de vinovăție, delațiuni ale captivilor sistemului și interceptări secretizate asigurate de serviciile secrete și de capitaliștii de supraveghere.

E util să ne reamintim că, în anul 2016, un fost ministru al justiției, în funcție la data afirmației, a spus că „discuția despre drepturi și libertăți este un lux teoretic”, în condițiile glorioasei „lupte” anticorupție.

De aceea, aproape nimeni nu se mai miră, aproape nimeni nu se mai simte ultragiat în 2021, A. D., că autoritățile ne aruncă „relaxări” de restricții ca pe niște grăunțe, ca și cînd drepturile și libertățile noastre ar fi în proprietatea lor.

Este esential, însă, să reafirmăm că libertatea este un dat de la natură și un stâlp al societății democratice, și nu o concesiune pe care ne-o acordă autoritățile, facându-ne vreo favoare.

**ex-președintele american Donald Trump spunea, în toamna lui 2019, într-o postare pe twitter, că războiul din Irak s-a bazat pe minciuna armelor chimice irakiene și că a costat orientul milioane de vieți, America trilioane de dolari și mii de soldați uciși, iar lumea, culturi și civilizații distruse

(II)

Același stat pe care opinia publică națională sau globală îl consideră corupt, nepriceput în ale administrării afacerilor (clișeul „statul este cel mai prost administrator” sigur l-ați auzit/ulilizat de nunumărate ori până acum pentru a mai fi nevoie de vreo probă suplimentară) și mincinos prin omisiune pretinde supunere față de regulile excepționalismului, chit că aceste reguli tind să “rezolve” crize perpetue, mai mult sau mai puțin reale.
Mai ales în anii pandemici 2020-2021, aceiași cetățeni care formează, de regulă, opinia publică mai sus enunțată, se supun, generând aberația unui stat condus de impostori, corupți și proști, cu tendințe totalitare care cere și obține supunere pe tavă. Un guvern de care cetățenii se tem – când, de fapt, guvernul ar trebui să tremure de frică în fața cetățenilor.
Mai mult chiar, această supunere necondiționată se caracterizează prin datoria de semnalizare a virtuții, noua tușă a totalitarismului impus de minoritate majorității – masca de „protecție”, proba vaccinării, demonstrația implicării eroice în „lupta” anti-corupție, chezășia lepădării ritualice de concurenții politici ai corecților politici, trebuie purtate și afișate permanent. „Port mască pentru că mă face să mă simt în siguranță și pentru că îi fac și pe ceilalți să o poarte”; „mă vaccinez pentru că sunt responsabil și salvez vieți”; „mă informez numai din surse oficiale”; votez contra ciumei roșii pentru că nu mai vreau penali în funcții publice etc. Vietățile extra muros, dacă nu îngenunchează și nu își cer iertare că există și că vor să fie liberi și că au dubii față de informațiile oficiale, fără stele distinctive pe piept, și că au alte opinii politice decât cele la modă, „corecte”, sunt stigmatizate și satanizate și supuse segregării.
Discriminarea majorității de către o minoritate guralivă de supuși ai aceluiași stat pe care îl consideră corupt și prost ca administrator și semnalizarea “virtuții” supușeniei feudale față de stăpâni suzerani sunt efectele celei mai bizare forme de totalitarism, puritanismul gecii roșii, al șepcii pe dreapta și al tricoului cu “nu luăm prizonieri”.

Să luăm episodul protestelor stradale din ianuarie – februarie 2017. Minoritatea militantă a fost făcută să creadă, iar președintele republicii (garantul Constituției …) a decretat că nu există prezumție de nevinovăție pentru politicieni și nici pentru suspecții ștampilați ca atare de DNA, ANI, DIICOT, ANAF etc. sau de presa militantă ori de influencerii corectitudinii politice. Acestei minorități militante i s-a alăturat, spre surprinderea multora, o mulțime de avocați care, pentru a-și semnaliza „virtutea”, au devenit „luptători anti-corupție”, alături de magistrații sau de ONG-urile din rolurile principale, sponsori și seminariști ai scenariștilor crizei și ai revoltei regizate, consecutive. Tot pentru „necesități” de semnalizare a virtuții, avocații implicați în cauzele aflate pe rolul instanțelor au fost făcuți datori să „contribuie la aflarea adevărului”, și nu să își apere sau să își asiste ori să își reprezinte clienții, adică dușmanii de serviciu, necesari crizei și excepționalismului juridic consecutiv. Să apere drepturile și libertățile aflate la ananghie a devenit un comportament blamabil pentru avocatul “dator” să își semnalizeze virtutea. Iar acest gen de apărare a migrat underground, a devenit “conspiraționist”. Aceia dintre noi, foarte puțini, care au încercat să păstreze echilibrul și să identifice pericolul acestui curent la adresa drepturilor și libertăților, au fost satanizați și stigmatizați ca „rusofili”, bolșevici, simpatizanți ai „ciumei roșii” (sintagmă nazistă …) etc.
„Luptătorii” anticorupție din 2017-2018 sunt aceiași cu cei care susțin acum „lupta” contra pandemiei, oricât de absurdă și de ineficientă ar fi. E oarecum normal – la putere sunt acele “forțe” politice minoritare care s-au forjat în plin scenariu al protestelor din februarie 2017.
Din acest tip de semnalizare a virtuții a răsărit, ca într-un coșmar care repetă experiențele totalitare ale nazismului și comunismului, vinovăția prin asociere.
De la infractor, vinovăția iradiază către avocatul care, în speța penală sau într-o speța de altă natură, anterioară celei penale, l-a apărat/reprezentat/asistat. Avocatul îi este alăturat sau chiar i se substituie infractorului, pentru că a avut curajul să îl apere/asiste. Adică, pentru că a fost avocat. În 2020, A.D., avocatul care apără un infractor a ajuns să fie ștampilat ca infractor el însuși, și asta pentru că și-a permis să depună prea mult zel în apărarea intereselor clientului (și a mai și pretins onorariu de succes), adică, pentru că și-a făcut meseria. Cruntă ironie pentru breslașii care s-au dus cu vântul “luptei” contra corupției.

Profesia, breasla noastră, a avocaților, fie prin militantismul unora dintre „confrați” (sună ciudat, dar este un cuvânt vetust care încă mai circulă prin București, cu tot cinismul luptei de interese dintre breslași), fie prin tăcerea vinovată a majorității și prin lipsa de atitudine a organelor de conducere ale profesiei, a contribuit consistent la această stare de lucruri.
De condamnarea avocatului pentru că este avocat, toți aceștia sunt vinovați, într-o măsură mai mica sau mai mare.

Avocatul, tocmai pentru că știe dreptul, nu are voie să tacă atunci cînd drepturile și libertățile cetății sunt sub asediu și în pericol să se piardă. Mai mult chiar, avocatul nu trebuie să treacă cu vederea niciunul dintre pașii, mai mult sau mai puțin gravi, care se fac în direcția sabotării democrației.
Totalitarismul se instaurează pas cu pas, și nu de pe o zi pe alta, și se consolidează pentru că cei mai mulți dintre noi preferă să întoarcă privirea de la lucrurile urâte, grave, periculoase.
Iar o societate totalitară este închisoarea profesiilor liberale, apusul lor. Primii sacrificați ai societăților totalitare sunt avocații, de-abia după acest prim sacrificiu urmează la rând restul profesiilor lierale sau independente, preoții, artiștii și filosofii.

Avocatul este câinele de pază al democrației, stâlpul statului de drept, stat ale cărui cărămizi ultime sunt drepturile și libertățile. Nu supușenia, nu lupta contra ereziei (pe rug, Galilei a spus „și totuși, se învârte”, sfidând Inchiziția), nu răspândirea fricii, nu semnalizarea virtuții fac statul de drept, ci respectul și consolidarea permanentă ale drepturilor și liberăților.
Diabolizarea celor care vorbesc, acționează, povățuiesc – vine mai întâi de la avocații complici ai totalitarismului prezent sau viitor. De aceea, autoritarismul, tendințele totalitare, nu trebuie să ne mai mire, ci să ne facă să ne trezim. Reacția organelor profesiei este esențială în acest sens.

Ne-am complăcut într-un soi de inevitabilism judiciar – am ajuns să credem că MCV va exista pentru totdeauna și că ne va sancționa și arăta cu degetul în mod perpetuu. Dar nu am observat, oficial, institutional, că acest MCV ignoră total avocații, principalul segment al societății civile. Poate și din indolența conducerii nu am fost luați în considerare niciodată ca o voce care ar fi putut arăta că sistemul nostru judiciar nu mai este în starea din decembrie 2006 și că este grevat de cu totul alte probleme și vulnerabilități decât cele repetate la infinit de magistrații și de ONG-urile militante. Că, de exemplu, legile justiției nu sunt făcute pentru cetățeni, ci pentru magistrați, că magistrații nu ar trebui să fie „îndrăgostiți” de lege, ci de dreptate, drepturi și libertăți. Că avocații nu sunt adversarii, ci realizatorii primodiali ai dreptului și ai actului de justiție.
Cetatea, însă, drepturile și libertățile noastre, sunt sub asediu, iar noi nu putem rămâne în continuare pasivi. Dacă otomanii sunt la porțile cetății, nu trebuie să ne pierdem timpul cu problema de a ști care este sexul îngerilor*.

(III)

Cel puțin teoretic, CEDO nu permite derogarea de la regimul normal al drepturilor și libertăților fundamentale decât în condițiile excepționale ale art. 15.
Starea de alertă, declarativ, nu este o stare de urgență, deci nu ar trebui să intre sub incidența art. 15 din CEDO, care se referă la război sau alte pericole publice care ar putea amenința viața națiunii. O boală infecțioasă cu o fatalitate mai mica de 0,1% nu poate fi considerată pericol care amenință viața națiunii  – în caz contrar, fumatul, consumul de alcool, șofatul pe drumurile publice, infecțiile nozocomiale, politica guvernamentală etc. ar însemna tot atâtea cazuri de derogare de la regulile CEDO … Interesant este că art. 15 alin.3 din CEDO obligă statul membru să anunțe secretariatul general al Consiliului Europei dacă înțelege să deroge de la Convenție pentru stare de urgență, explicând și motivele intenției de derogare și, în plus, să anunțe neîntârziat data la care încetează starea de urgență și drepturile care redevin efective. Nimic din aceste obligații de loialitate față de CEDO și față de celelalte state semnatare nu a fost respectat de guvernul pandemic al României – dimpotrivă, restricțiile de drepturi au devenit perpetui, starea de libertate devenind, treptat, o stare de excepție. O astfel de atitudine arogantă și cinică face aplicabilă interdicția abuzului de drept, edictă de art. 17 din CEDO. Statul Român nu are dreptul să urmărească distrugerea sau limitarea drepturilor și libertăților prevăzute de CEDO în favoarea cetățeanului. De exemplu, interzicerea suspendării unui act administrativ pentru că se referă la epidemie sau interzicerea accesului la documente „secrete” care fac obiectul probatoriului în procesele civile sau penale intră sub incidența acestui art. 17, fiind norme care ar trebui abandonate de urgență. Potrivit art. 18 din CEDO, restricțiile de drepturi și libertăți nu pot fi utilizate decât în scopul în care au fost prevăzute – așadar, nu se poate utiliza starea de alertă pentru a crea, din mers, prin acte administrative (și nu prin lege) segregarea pe criterii medicale sau împărțirea populației în persoane publice/politice și restul, care sunt sau nu sunt penali în funcție de „judecata” corect politică a străzii/tv-urilor/paginilor de socializare.

*Notă – art 12 CEDO vorbește despre dreptul la căsătorie al bărbatului și al femeii …

*Notă – aceasta este varianta scrisă a discursului pe care l-am susținut sâmbătă, 29 mai 2021, în cadrul Conferinței organizate de UNBR și de Baroul București, intitulată „Vulnerabilități actuale ale profesiei de avocat: cauze și remedii”; textul este împărțit în trei, pentru ușurința parcurgerii; părțile II-III, mâine

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.