CEI O SUTĂ – AGNUS DEI (24)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – AGNUS DEI (Mielul Domnului) apărută la Editura Curtea Veche în 2013

Neruşinare! Ce o privea pe Madame d’Ammier cu ce-şi umplea altcineva timpul? Cu ce drept o asemenea întrebare?! N-a primit răspunsul dorit. N-a primit nici un răspuns. Raul şi-a imaginat că femeia vrea doar să se convingă că el nu-i cu alta. Nici scribul n-a izbutit să afle cu ce s-a ocupat Raul zile întregi singur în casă. Ce gânduri i-au umblat prin creieri. Probabil nimic deosebit pentru alţii, probabil momente plăcute pentru el.

Şi biografia aceasta are multe lacune!

La fel azi, la fel mâine. Celebrul personaj îşi vedea doar de propriul program. Totuşi, aşa ceva era inadmisibil! Când lumea fierbe şi cifra morţilor a devenit imposibil de numărat, trebuie să te decizi: „Fie eşti de partea poporului, fie eşti împotriva lui!” În vreme ce tăvălugul guvernamental se apropia de sfârşitul misiunii sale, personajul important Al Nouăzeci şi cincilea a început să fie acuzat de laşitate. (Bine că nu şi de trădare!) Ne aflam în La Semaine Sanglante¹ şi mii de cadavre zăceau pe toate străzile. Măcelul francezilor în rândul francezilor a depăşit orice imaginaţie. Adolphe Thiers, preşedintele francezilor pentru încă multă vreme – doi ani! – a fost şi preşedintele acelor zile, când au murit vreo patruzeci de mii de oameni. Unii de foame, alţii în luptă, majoritatea executaţi.

„Când lumea fierbe şi cifra morţilor a devenit imposibil de numărat, trebuie să te decizi: fie eşti de partea poporului, fie eşti împotriva lui!” Da? Bine!! Şi iarăşi şi-a amintit Raul de „Mănuşa” scriitorului german Friedrich Schiller. Aşa că, profund rănit în orgoliu, a ieşit şi el, în sfârşit, în stradă. Atunci când totul era deja pierdut şi când până şi cei mai înflăcăraţi comunarzi nu mai sperau decât într-o moarte eroică şi nu şi în victorie. Era 23 mai şi Al Nouăzeci şi cincilea s-a aflat pe baricada unde şi-a pierdut viaţa celebrul general Jarosław Dabrowski. Un bărbat cu doar câteva luni mai în vârstă decât Raul. Şi cu care nu s-a cunoscut decât atunci. Eroul Comunei Jarosław Dabrowski a căzut şi Raul a preluat comanda. Şi a obţinut ultima izbândă în acel război rămas fără nici o nădejde. Soldaţii guvernamentali, aflând despre moartea comandantului Dabrowski, au trecut la un asalt total. Din entuziasm, dar nepregătit. Ceea ce pentru o trupă regulată este sinucidere. A fost ultima victorie a Comunei, iar Raul a devenit din nou erou. Încă în aceeaşi zi, i s-a propus şefia supremă a armatei revoluţionare, însă el a refuzat şi s-a întors acasă. Păi, dacă ar fi rămas printre combatanţi, n-ar fi trebuit absolut nimeni să-l numească în mod oficial. Lumea îl ştia de pe vremuri, iar cei ce nu-l ştiau de atunci aflau acum de puterile miraculoase ale Mediumului. Într-o asemenea situaţie disperată tocmai de cineva cu „puteri supranaturale” e nevoie: doar un asemenea om mai poate oferi speranţa unui altfel de deznodământ. Iată, după atâtea înfrângeri ce au venit una după alta într-un iureş de nestăvilit, Mediumul a izbutit o victorie deja de nimeni nădăjduită. Însă Mediumul s-a întors acasă.

A doua zi, la ora unsprezece şi jumătate a ieşit, ca de obicei, din apartamentul său de pe Avenue d’Eylau spre l’Étoile. Dar n-a mai ajuns în dreptul magazinului de pielărie de lux „Jaubert”. Distrus în totalitate de un obuz. Mari părţi din oraş erau de acum sub controlul guvernului şi cineva l-a recunoscut. Pe atât de importantul reprezentant al Comunei. Al Nouăzeci şi cincilea a fost arestat. Era 26 mai 1871.

La 28 mai, a venit şi proclamaţia triumfală a mareşalului MacMahon către populaţia Parisului: „Armata franceză a venit să vă salveze. Parisul a fost eliberat! La ora 4 soldaţii au cucerit ultima poziţie insurgentă. Luptele au luat sfârşit. Ordinea, munca şi siguranţa vor renaşte.” Scăpată de sub teroarea Comunei, populaţia marelui oraş a intrat sub teroarea represiunilor. Excesele nervoase ale Parisului sub asediu au fost înlocuite cu la fel de arbitrarele procese revanşarde. „Era de parcă aceia care au avut norocul să nu fie ucişi de comunarzi să fie socotiţi duşmani şi să fie omorâţi de versaillezi” a notat inginerul Jean Victor Blue, scăpat, de două ori, ca prin minune, de plutonul de execuţie. Acuzaţiile care i s-au adus erau legate de faptul că a fost un colaborator cunoscut al baronului Haussmann, „omul lui Napoleon”². Da, inginerul Blue nu şi-a putut explica nici el cum de a scăpat. Théophile Ferré a semnat ordinul de execuţie pentru mai mulţi ostatici, printre care şi pentru arhiepiscopul Darboy. Apoi, ca şi cu o sută de ani în urmă, Ferré a fost şi el executat de oamenii lui Thiers.

Inginerul Jean Victor Blue a scăpat de două ori, ca prin minune, de plutonul de execuţie. Al Nouăzeci şi cincilea, Raul, n-a scăpat nici de prima oară. Versailles a devenit o „închisoare temporară”, unde au fost escortate şiruri parcă nesfârşite de comunarzi: bărbaţi, femei, chiar şi copii. După procese sumare, o parte dintre ei au fost executaţi, alţii deportaţi în fortăreţele de peste mări, mulţi condamnaţi la ani lungi în puşcăriile de pe continent. Al Nouăzeci şi cincilea n-a mai apucat nici măcar un proces la vreun tribunal instalat la Versailles: cunoscut drept unul dintre cei mai importanţi conducători ai Comunei, dar declarat şi spion al Germaniei pentru timpul războiului cu prusacii, a fost executat deja la 27 mai, încă înainte ca MacMahon să proclame eliberarea Parisului. Nu se ştie unde a fost împuşcat: după unii, la „zidul comunarzilor” din cimitirul Père Lachaise, după alte surse, în cazarma Lobau.

Când vremurile s-au mai potolit cât de cât, familia a cerut să-i fie dat trupul neînsufleţit, dar nimeni n-a putut să spună unde – probabil într-o groapă comună – se afla cadavrul. Asta în ciuda faptului că soţia şi mai ales Bruno au mai făcut numeroase demersuri ani de zile şi au promis sume considerabile pentru cel ce ar fi descoperit locul unde se afla în pământ Al Nouăzeci şi cincilea, Raul, un personaj atât de celebru la vremea lui.

Cu despărţiri şi reveniri, soarta i-a legat de la începutul vieţii pe Raul de abatele Luscher. Cei doi au nimerit în aceeaşi groapă comună. (Kardec a murit cu un an înainte de anevrism, iar mormântul său din cimitirul Père Lachaise, împodobit mereu cu flori proaspete, a rămas şi peste timp loc de pelerinaj pentru adepţii săi.)

Din ziarele timpului³:

1. „Corespondentul nostru a izbutit să intre şi în intimitatea căminului colonelului⁴, care a declarat că oricum, n-are nimic de ascuns opiniei publice, misiunea sa fiind să protejeze populaţia şi nu să se ascundă de ea. […] Iată ce a declarat şi abatele Luscher, învăţătorul copiilor de pe încântătorul domeniu: Aici, în această sală, învaţă toţi pruncii, fie că-s băieţii colonelului, fie că părinţii lor fac parte din mulţimea de angajaţi. Doar băieţii? Da, fetele deprind cititul, scrisul, religia şi îndeletnicirile unor viitoare bune soţii creştine de la sora Hermina. Şi ce fel de elevi aveţi? În general, sunt copii isteţi şi eu încerc să-i fac să fie şi cât mai sârguitori. Vă ascultă? Bineînţeles că mă ascultă, însă trebuie să spun că de multe ori au şi păreri personale, pe care trebuie să le orientez spre morala creştină. Prin ce sunt deosebiţi copiii stăpânului de ceilalţi elevi ai dumneavoastră? Prin viitorul care le-a fost predestinat şi pentru care trebuie să fie pregătiţi. Domnul colonel doreşte, pe bună dreptate, ca fiii săi să-i urmeze exemplul şi să îmbrăţişeze şi ei haina militară. Pentru aceasta trebuie educaţi spre a accepta rigorile unei discipline stricte. Şi ceilalţi? Ceilalţi învaţă alături de copiii stăpânilor, dar rigorile ce-i aşteaptă pe ei diferă de la comandamentele vieţii civile – foarte importante, desigur şi ele -, de rigorile vieţii cazone. Cu toate acestea, n-ar fi exclus ca şi dintre ei să avem… Prin contagiune? … viitori subofiţeri ori chiar ofiţeri. Ţara noastră nu îngrădeşte talentele nimănui şi depinde doar de fiecare individ ca, prin silinţă şi devotament, să-şi atingă idealurile. Credeţi că pe copiii colonelului îi aşteaptă cariere la fel de strălucite ca aceea a părintelui lor? De ce nu? Dar asta n-o ştie decât bunul Dumnezeu. Deocamdată, tocmai fiul cel mai mare pare cel mai… cel mai neastâmpărat dintre elevii mei. În ce sens? În sensul că… în sensul că el are mereu alte răspunsuri decât cele aşteptate. Dar, vă asigur, odată cu vârsta, şi din Raul va ieşi un cadet de nădejde. Excepţionalul sânge al colonelului nu se va pierde nici în venele sale. Eu îi prevăd şi lui un viitor eroic.”

(Şi, într-adevăr, nu se poate spune că sfârşitul Celui de Al Nouăzeci şi cincilea n-a fost eroic.)

1. 2. Încă înainte de a se vorbi despre <Le Group> – şi cine n-au auzit mai târziu despre <Le Group>? – Al Nouăzeci şi cincilea a intrat în conştiinţa publică drept adept al preocupărilor lui Kardec, drept un medium cu totul ieşit din comun, însufleţit, prin puterile sale, şi de darul previziunilor exacte, cum n-a mai existat nimeni de la miticul Nostradamus. (Raul avea şi privilegiul că tatăl său a fost supranumit „Nostradamus din Viena”, iar nu mai puţin celebrul său bunic a emis şi el prorociri surprinzătoare – amănunte nu de neglijat şi amplu comentate.) Şi iată ce a găsit scribul în presa pariziană, într-un ziar de orientare de stânga din 1861; 1861 – un an proclamat de Al Nouăzeci şi cincilea drept „începutul unei noi ere”. Şi, într-adevăr, după atacul asupra Fortului Sumter, a început războiul civil din America între Statele Unite ale Americii, conduse de preşedintele nou ales Abraham Lincoln şi Confederaţia Statelor Americane condusă de preşedintele nou ales Jefferson Davis. În Europa, a apărut noul stat italian întregit, iar în Balcani, Principatele Române, unite încă din 1857, sunt proclamate de către Alexandru Ioan Cuza un singur stat, România. Şi mai departe, în imensul imperiu ţarist, Alexandru al II-lea i-a eliberat pe şerbi, iar Franz Iosif a emis cele două patente. Despre anul 1861, celebrul medium a aflat încă doi ani mai devreme, prin puterile sale extraordinare, „ce se va întâmpla”: „Când persoane de toată onorabilitatea au povestit previziunile domnului R., previziuni pe care ziarul nostru le-a dezvăluit cu amănunte cititorilor în ediţia din 16 septembrie, puţină lumea a luat foarte în serios acele vorbe: <Nu anul viitor [anul 1860 – nota redacţeiei], ci cel ce-l va urma va aduce după sine mari şi nemaizbutite până azi evoluţii sociale>. Şi iată, acum asistăm la evenimente pe tot globul care vin să arate că lupta pentru libertate, după atâtea jertfe trecute şi prezente, îşi arată roadele. Oamenii mulţi, bogaţi ori săraci, vor cu toţii să trăiască liberi. Şi înţeleg să ofere din nou grele ofrande pentru ca nimeni să nu mai asuprească pe nimeni. Din cercetările redactorilor noştri, dar şi din mărturisirile unor persoane făcând parte din intimitatea celebrului medium şi care, din motive lesne de înţeles, vor să-şi păstreze anonimatul, celebrul medium nu este străin de tot ce zguduie astăzi lumea şi influenţează prin mijloacele doar lui accesibile evenimentele.”.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.