CEI O SUTĂ – AGNUS DEI (47)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – AGNUS DEI (Mielul Domnului) apărută la Editura Curtea Veche în 2013

Acesta ar fi fost cauzat de contactul unui meteorit cu Terra, afirmau teoriile bazate pe cele câteva fragmente infime de rocă de origine necunoscută găsită în zona pustiită. Cayce şi Al Nouăzeci şi şaptelea, în schimb, pretindeau că „fărâmiturile de provenienţă necunoscută” n-au venit din cosmos, ci nu reprezentau decât bucăţi dintr-un mineral – e adevărat enigmatic şi el -, de origine terestră. Printre argumentele lor era faptul că s-au găsit asemenea mici fragmente şi în alte locuri, fără legătură cu cele petrecute la Tunguska, precum şi dovezi livreşti şi… mărturii personale. Cayce se referea la pectolitul albastru, piatra cu proprietăţi vindecătoare miraculoase care ar fi fost utilizată şi venerată în Atlantida şi pe care el însuşi a văzut-o şi a folosit-o în tratamentele sale. A văzut-o şi a atins-o când, în transă, a cutreierat tărâmul pe care l-a descris de atâtea ori cu amănunte ce nu puteau fi cunoscute decât de către cineva venit de la faţa locului. Al Nouăzeci şi şaptelea, la rândul său, făcea referiri la cele citite în cărţi din bibliografia indicată de Ramhad Jorokoian. Mai mult, Cayce – tot mai interesat de anii misterioşi din biografia Mântuitorului, ani despre care nu se ştie nimic, ani despre care nici evangheliştii nu pomenesc -, Cayce i-a scris lui Rudolph într-o epistolă că s-ar fi întâlnit cu Isus devenit Cristos în Atlantida¹ şi că de la El ar fi fost iniţiat în folosirea corectă a pietrei albastre. (Pe urmă, e drept, americanul a nuanţat cele afirmate, precizând că Isus nu l-ar fi învăţat în mod direct, ci că doar l-a lăsat să vadă şi să priceapă singur.) Rudolph se baza pe o carte cu autor nespecificat: „Îndrumări practice pentru utilizarea Jadului de Alaska sau a Pietrei de Tretino”. Tretino şi Alaska? Ce au cele două în comun? s-a întrebat scribul. I-a răspuns Al Nouăzeci şi şaptelea, după ce a măsurat cu liniarul pe hartă distanţele dintre Alaska şi Tretino, pe de o parte şi Tunguska şi Tretino, pe de alta, şi a ajuns la concluzia că cifrele rezultate ar fi compatibile: acolo, în Tirolul de Sud unde a găsit Franz von Kobell piatra, de acolo pornesc toate acele energii ce pleacă în cosmos, se dezvoltă şi se întorc pe pământ sub formă de deflagraţii. Mai ales după ce l-a citit pe Johann Trapini despre grotele din Tirol, o broşură cu pretenţii mai mari decât de a fi un simplu ghid turistic, Rudolph a mai găsit şi alte trimiteri la zona respectivă. Printre ele, un reportaj de la un accident ce a avut loc într-una din peşterile de acolo, unde un turist imprudent s-a pierdut în galeriile subterane şi a ieşit în mod miraculos după mai bine de o săptămână. Omul a povestit lucruri incredibile despre cele trăite în măruntaiele pământului. Într-o dimineaţă, trezindu-se, Rudolph a respirat uşurat că s-a regăsit în dormitorul său, după ce l-a însoţit în acea situaţie disperată pe rătăcit. Tot ce le-a relatat acela ziariştilor îi era cunoscut în cele mai mici amănunte şi Celui de Al Nouăzeci şi şaptelea. Şi cum se putea explica altfel aşa ceva decât prin aceea că şi el a fost în grotă? Dar, pe lângă sperietura cumplită, Rudolph a venit la suprafaţă cu un fragment conic din piatra atât de des pomenită de el în scrisorile către Edgar Cayce. („Vreţi o dovadă materială a celor susţinute de mine? Iată dovada! le-a spus ailor săi. Iată dovada!”) Ceea ce au auzit şi văzut şi domesticii casei. Un Jean², altfel atât de discret, a povestit mai departe şi jurnaliştii au început să apară ca muştele la borcanul cu miere. Rudolph a refuzat orice contact cu trimişii ziarelor, dar acelaşi Jean a istorisit tot ce ştia. Şi, deşi n-ar mai fi fost nevoie, chiar mai mult decât ştia.

Se spunea că Jean ar fi obţinut onorarii atât de însemnate pentru exclusivitatea informaţiilor oferite, încât a putut să renunţe la slujba de birjar şi grădinar a lui Monsieur Pierre şi, din banii câştigaţi, ar fi deschis o florărie pe cont propriu. (O florărie cu numele „Tunguska” a existat într-adevăr în regiune.)

Dar ceea ce le-a povestit Jean jurnaliştilor n-a excelat în amănunte, chiar dacă grădinarul a adăugat multe şi de la el. În schimb, Rudolph i-a povestit soţiei sale prin ce a trecut el în peştera din Tirolul de Sud, cum a fost cât pe-aci să moară de mai multe ori, cum a scăpat ca prin minune dintr-o crevasă. Madeleine a notat conştiincioasă totul.

Ori de câte ori se arăta îngrijorată Fany de paloarea din chipul lui Rudolph, mai ales iarna, când Al Nouăzeci şi şaptelea nu ieşea cu săptămânile din cameră şi citea mai tot timpul, tânărul o liniştea că nu există boală decât din motive de digestie. Asta pretindea şi învăţatul acela hindus, dar asta era şi ferma convingere a lui Rudolph. A cărui digestie a fost întotdeauna bună. Atunci, de ce să te îngrijorezi? Madeleine arăta sănătoasă, dar desele ei constipaţii, spunea soţul ei, pot fi într-adevăr motive de îngrijorare. Şi la dieta copiilor era atent Rudolph şi le „trata” bolile copilăriei doar cu alimentaţia pe care le-o indica. Fany era îngrijorată când, în asemenea cazuri, Al Nouăzeci şi şaptelea nu chema medicul casei. În schimb, Madeleine avea încredere deplină şi în „tratamentele” soţului ei. Când nevasta unui Jean a murit subit, iar medicul a spus că biata femeie a suferit un infarct cardiac, Rudolph s-a interesat de ce a mâncat nevasta acelui Jean în ultimul timp, cum i-a fost scaunul şi a descoperit de la domestici că decedata a avut o diaree cumplită cu câteva zile în urmă.

– Vedeţi? Din cauza digestiei a murit! Toracele a presat asupra inimii şi aceasta a cedat.

Tânărul domn le ştia pe toate. Păi, nu citeşte el cât e ziulica de lungă? Cine să-l contrazică?

Doi ani mai târziu, în ziua de 20 mai a anului 1910, au avut loc funeraliile regelui Eduard al VII-lea. Dacă scribul a avut prilejul să amintească despre „nunta secolului al XIX-lea”, organizată la Budapeste de Dandy de la Paris, acum a ajuns la momentul când se poate referi la „înmormântarea secolului al XX-lea”³. Cu tot fastul alaiului, se poate spune că atunci a avut loc şi înmormântarea Europei monarhiilor. Zecile de capete încoronate înşirate în convoi au mărşăluit încolonate în rândurile din faţa reprezentanţilor republicilor, chiar dacă unele dintre acestea din urmă însumau populaţii şi teritorii mult mai mari decât ale unor suverani fără influenţă în jocurile puterii mondiale. În schimb, datorită legăturilor lor de sânge, monarhii erau încă siguri, cu doar doi ani înaintea izbucnirii marelui război, că un conflict în Europa era exclus. Doar că monarhii au uitat că ei nu mai conduceau de mult ţările lor. Cei ce au ignorat acest lucru au pierit. Al Nouăzeci şi şaptelea a citit tot ce s-a publicat despre spectacolul ce avea să schimbe foarte repede Europa capetelor încoronate cu Europa dictatorilor. Şi nu s-a publicat puţin în presa lumii despre funeraliile lui Eduard al VII-lea. Ba, au apărut şi imagini în mişcare, filme ale evenimentului. Rudolph a vizionat, împreună cu domnul Bric, un asemenea film la Paris. La un moment-dat, domnul Bric a sesizat că Al Nouăzeci şi şaptelea povestea amănunte despre înmormântarea regală pe care nu şi-a amintit să le fi văzut pe ecran. Ca să se convingă, a mai fost încă o dată la cinematograf, fiind foarte atent să surprindă detaliile respective. Nu, ele n-au fost prezentate în film. „Probabil că le-a citit în presă” şi-a spus bătrânul. Dar Rudolph i-a dat o explicaţie năucitoare: „Păi, ştiu acele lucruri fiindcă am fost acolo!”. Numai că în toată luna mai a acelui an, Al Nouăzeci şi şaptelea abia de a ieşit până la librăria–anticariat a domnului Stein, fiind toată ziua cu câte o carte în mână şi povestindu-i seara Madeleinei ce a citit. (Măcar atât a putut profita scribul din seria de caiete albastre.)

– N-ai fost la Londra în viaţa dumitale! i-a tăiat-o domnul Bric.

– Atunci de unde ştiu acele lucruri?

– Le-ai citit prin ziare.

– Găsiţi-le, dacă puteţi!

Domnul Bric „n-a găsit acele lucruri” în nici un material de presă. Însă, e drept, nici nu a mai avut toate ziarele la dispoziţie. De altfel, domnul Bric era tot mai bolnav şi n-a mai avut puterea de a presta o muncă de detectiv. Dar şi-a adus aminte că domnul Rudolph i-a dat totuşi un indiciu: „Textele nu sunt decât poarta de intrare”.

Cu toate astea, Al Nouăzeci şi şaptelea nu i-a mărturisit totul nici măcar domnului Bric. E adevărat că n-a fost niciodată la Londra, dar a fost… Citind, Rudolph pătrundea în pielea personajelor, iar dacă a dat de un reportaj al funeraliilor regale scris de un anume reporter, păi, atunci a fost el acel reporter. Nu i-a spus aşa ceva nici domnului Bric, nici chiar lui Fany. I-a amintit într-o doară soţiei. Madeleine nu s-a mirat, a notat conştiincioasă şi a acceptat şi asta, aşa cum a acceptat tot ce provenea de la bărbatul ei. Cu mult mai târziu, în 1983, un regizor american, Woody Allen, a prezentat un film despre Leonard Zelig, personajul care devenea cel pe care îl întâlnea şi de care, de obicei, îi era cea mai mare frică. Cu tot caracterul ei straniu, povestea lui Woody Allen a părut atât de autentică, de parcă ar fi fost ecranizarea unui fapt real, iar nume celebre, asemenea lui Saul Bellow ori Susan Sontag au şi comentat-o astfel. Nimeni n-a făcut legătura dintre Leonard Zelig şi însemnarea din caietul albastru al soţiei lui Rudolph. (Poate că Bruno, stră-unchiul psihiatru, ar fi găsit un subiect tocmai bun de psihanaliză: dacă Zelig devenea cel de care i-a fost cea mai mare teamă, oare strănepotul Rudolph nu şi-a trăit întreaga viaţă într-o spaimă perpetuă? Asta cu toată aparenta indiferenţă faţă de cele din jurul său? Poate că întrebarea e inutilă, scribul nu-i psihanalist.)

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.