CEI O SUTĂ – AGNUS DEI (62)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – AGNUS DEI (Mielul Domnului) apărută la Editura Curtea Veche în 2013

Şi Standartenführer-ul, colonelul SS şi totodată comandantul grupului de uzine, devenise intangibil. Iar lui, indiferent de context, îi plăcea munca pe care o desfăşura: putea meşterii orice-i trecea prin cap, avea şi baza materială şi sclavii necesari. Sclavi care de care mai sârguincioşi, întrucât ştiau că doar astfel îşi mai puteau prelungi viaţa până mâine, până poimâine. Însă devenise şi el conştient că „Acum e acum!” nu mai conţinea nici pentru el mai mult decât un simplu „acum”.

Primul incident pe care l-a depistat scribul a fost când, la o sindrofie dată în vila de la Linz, mai mulţi oaspeţi au ţinut discursuri împotriva evreilor sau a „ceea ce a mai rămas – nu pentru mult timp – din ei”. S-a băut mult, s-a toastat pentru Führer şi pentru victorie, s-au spus obişnuitele bancuri cu evrei şi un general chiar a întrecut măsura şi a povestit de ce vechiul Theresiendtadt (Terezin) a devenit Theresienbad¹ şi cum au fost păcăliţi acolo şi „marii tâmpiţi de la Crucea Roşie Internaţională”. S-a râs cu poftă. Esther nu participa la asemenea întâlniri decât atunci când era absolut necesar, dar în noaptea aceea a fost de faţă. Ruppert a dat cu pumnul în masă şi a cerut să se înceteze cu asemenea subiecte. Generalul a ameninţat că-l va da Curţii Marţiale şi Standartenführer-ul l-a apucat de reverele largi ale uniformei. Scandalul a ajuns mai sus, dar Al Nouăzeci şi optulea nu numai că n-a păţit nimic, dar a fost şi lăudat: l-a pus la punct pe generalul care a vorbit prea mult. (Mai târziu, Speer i-a mărturisit că generalul nu i-a iertat ofensa fără precedent şi că doar mutarea aceluia pe frontul de răsărit, unde a şi dispărut, l-a salvat pe „nesăbuitul prieten”.)

Altădată, Esther a trebuit să audă cum un „oaspete drag” din casa lor i-a destăinuit lui Ruppert că nu respectă întocmai modul de selecţie a celor pe care îi trimite să lucreze în uzină: „Nu mă pot stăpânii să nu-i ofer dracului pe jidanii care s-au împopoţonat cu nume nobile – Goldstein², Silberfeld³ sau chiar Graf⁴. Ăştia trebuie primii să dispară, chiar dacă ar mai fi buni pentru muncă. Dar am descoperit un Grünspann⁵ şi chiar şi un Dreck⁶. Vă dau cuvântul meu de onoare că ăştia o să rămână ultimii evrei pe pământ, ca simbol a ceea ce a reprezentat această plagă pentru omenire.” Şi tot el: „Ăia se ţin continuatorii unor tradiţii, dar, atunci, de ce nu şi-au păstrat vechile nume jidoveşti?”

Un incident mai grav s-a petrecut chiar în uzină, într-o dimineaţă când Ruppert se afla plecat la Berlin şi când unul dintre adjuncţii săi a fost găsit mort, „cu capul zdrobit cu un obiect contondent”. Ancheta n-a elucidat cazul, aşa că a venit ordinul ca în fiecare zi să fie executaţi câte o sută de prizonieri până ce asasinul (sau asasinii) nu se va (vor) preda de bunăvoie. La întoarcerea Celui de Al Nouăzeci şi optulea, primii o sută de bărbaţi fuseseră deja împuşcaţi şi tocmai erau aşezaţi la zid alţi o sută de oameni.

– După ce criterii aţi ales prizonierii? l-a întrebat pe ofiţerul care comanda misiunea.

– Ordinul este să-i luăm la întâmplare.

– Să văd pe cine aţi ucis! Şi, după ce a parcurs lista: Nu mai luaţi pe nimeni! Mi-aţi omorât cei mai buni oameni!

– Dar ordinul…

– Aici eu dau ordine!

Oamenii au fost duşi înapoi în ateliere.

Din nou, cazul a ajuns, desigur, mai sus şi Speer l-a avertizat telefonic să nu se joace cu focul.

– Dar n-am făcut decât să-ţi urmez exemplul, Albert! Şi tu…

La capătul celălalt al firului, ministrul s-a enervat:

– Nu uita, Standartenführer, că tu nu eşti eu! Singura soluţie este să găseşti făptaşii!

Aşa că i-a dat pe mâna anchetatorilor pe doi nenorociţi. Care, după doar o oră, au recunoscut tot ce li s-a cerut şi care au fost spânzuraţi în faţa întregului personal. „A doua zi n-au mai fost executaţi o sută de oameni” a notat Speer într-una dintre amintirile sale, printre faptele bune pe care le-a făcut.

Şi au mai fost în mod sigur şi multe alte asemenea evenimente. Treptat, uzinele nu i-au mai produs aceleaşi satisfacţii ca până atunci Standartenführer-ului.

În vreme de război, acele ceasornicelor se mişcă pe alte cadrane decât pe timp de pace. Şi nici nu mai păstrează ritmul regulat: câteodată par că se opresc de tot, altădată aleargă nebuneşte. Şi copiii Celui de Al Nouăzeci şi optulea creşteau în acel ritm dezordonat. Băiatul împlinise vârsta înrolării, însă fusese repartizat în uzinele conduse de tatăl său. Fata era cu doi ani mai mică şi era activă în organizaţia tinerelor naţional-socialiste. Tot mai activă. Mama ei a încercat s-o oprească, dar n-a avut argumente: copiii nu trebuiau în nici un caz să afle originea lor evreiască⁷. Fata Estherei, care frecventa asiduu un cerc nou înfiinţat al tineretului nazist, Hitlerjugend, a afişat pe zidul casei un poster mare „JUDE = VERBRECHER⁸”. Disperată, Esther s-a plâns soţului ei. Care a dat din umeri mulţumindu-se să spună „Ce-ţi pasă? Cine poate dovedi că părinţii tăi au fost evrei?“

Esther a avut o tinereţe nefericită, de „Cenuşăreasă”, cum se alinta ea, pe urmă s-a petrecut minunea şi a apărut de niciunde „Prinţul” şi viaţa i s-a schimbat cu totul. Până atunci a trebuit să suporte nenumărate umilinţe ale unei vieţi de azi pe mâine. Acum, în calitate de soţie a unui bărbat extrem de puternic, mamă a doi copii sănătoşi, lipsită de orice griji materiale, viaţa i se părea tot mai nesigură, mai nesigură chiar decât înainte. Atunci măcar n-a fost obligată să se ascundă, să ducă o viaţă dublă nu numai faţă de lume, dar şi faţă de propriii copii, pe care-i iubea la fel ca pe „Prinţ”. Şi cu care, la fel ca şi cu Ruppert, putea comunica tot mai puţin. Şi pe care simţea că nu i-ar mai putea apăra, dacă, ferească Dumnezeu… În Linz nu se mai afla de mult suflet de evreu, aşa că, dacă, Doamne fereşte… Esther nu îndrăznea să-şi spună nici măcar în şoaptă ce s-ar întâmpla dacă… Mai ales că, o dată, iar nu s-a mai putut stăpâni şi, noaptea în pat, şi-a deşertat temerile în faţa soţului ei. Care, ca de obicei, s-a înfuriat:

– Ce te tot gândeşti la ce ar putea fi, acum, când ai tot ce-ţi doreşti? Nu faci decât să otrăveşti o realitate concretă favorabilă cu gânduri isterice!

– La copii… la copiii noştri mă gândesc! Sunt şi copiii tăi!

– Atât te tot introduci în asemenea gânduri, de parcă n-ai avea grijă mai mare decât de a chema tu însăţi răul! Ai grijă! De multe ori răul vine doar chemat!

Aşa că ea, luând aminte, încerca să-şi alunge spaimele.

Dar n-a reuşit.

Într-o altă noapte, Ruppert i-a şoptit: „O să plecăm toţi patru în Elveţia. O să rămânem în casa mamei mele până ce o să treacă toată nebunia asta! Mai ţii minte cât de tineri am fost când am trecut pentru prima oară pe la mama?” Esther îl îmbrăţişă lung şi suspină printre săruturi: „Doamne, o să mai apucăm ziua aceea? Măcar putem spera la ea!”

Şi s-a întâmplat în noaptea de 24 iunie 1944, când Standartenführer-ul a venit acasă de la uzină şi nu şi-a mai găsit nici soţia şi nici copiii. Băiatul rămăsese în ziua aceea la Linz pentru a vizita un stomatolog, aşa că tatăl său nu a luat în seamă absenţa sa. Probabil că Ruppert a avut dreptate şi răul a venit chemat de gândurile pe care Esther nu şi le-a mai putut stăpâni.

Servitoarele n-au ştiut să spună decât că în cursul dimineţii a sosit o maşină mare şi doi ofiţeri care au invitat-o pe doamna şi pe domnişoara să-i urmeze pentru a se întâlni cu domnul comandant. Al Nouăzeci şi nouălea îi aştepta deja în maşină, împreună cu un alt ofiţer.

Era două noaptea şi în Ruppert s-a prăbuşit tot globul. A încercat să-l sune pe Speer, însă acesta nu putea fi deranjat la ora aceea. A sunat şi alte notabilităţi, dar nimeni nu ştia nimic. La şase dimineaţa, în scrumieră se aflau mucurile ţigărilor lungi din două pachete întregi. Când, în sfârşit, a primit legătura cu Speer, acesta „l-a sfătuit părinteşte” să nu facă valuri. Şi, în primul rând, să nu mai dea şi altora telefoane pe acea temă. „Părinteşte îl sfătuia”, a repetat Albert. Dar, fiindcă Ruppert s-a dezlănţuit, ministrul i-a făgăduit că se va interesa şi-l va informa „cât se poate de repede” în legătură cu ceea ce s-a întâmplat.

Al Nouăzeci şi optulea, pentru prima oară, n-a plecat la uzină. A rămas lângă telefon şi seara, când servitoarea a deşertat cea de a patra scrumieră şi a luat să reîncălzească mâncarea de care stăpânul nu s-a atins toată ziua, lui Ruppert i s-a făcut rău. Pe la unsprezece seara, a venit un medic (nechemat de nimeni!). Şi tot atunci a sunat şi telefonul:

– E grav, a auzit ca prin vată vocea lui Speer. E grav, dar îţi promit că voi avea grijă ca lucrurile să nu devină şi mai grave.

– Trăiesc?

– Da. Te voi ţine la curent!

– Unde sunt?

Legătura s-a întrerupt şi Al Nouăzeci şi optulea n-a mai reuşit s-o refacă. Nici în noaptea aceea. Nici în zilele următoare.

Timpul trecea greu. Nu mai trecea deloc. Ruppert s-a întors la uzină, dar peste două zile a rămas din nou acasă. Sub diferite motive, secretara lui Speer nu-i mai făcea legătura. Aşa că a hotărât să nu mai lucreze pentru autorităţile care i-au răpit familia. Dar, înainte de asta, a mai făcut „o ultimă încercare”: la 1 iulie, Al Nouăzeci şi optulea a plecat la Berlin. Speer era de negăsit.

În schimb, a fost interpelat de Felix Kersten, terapeutul personal al lui Himmler. Întâlnirea a avut loc, aparent întâmplător, într-un local exclusiv, unde se mai găsea mâncare pentru ofiţerii superiori. Kersten i-a spus că familia lui Ruppert trăieşte şi nu va păţi nimic până ce Standartenführer-ul îşi va face mai departe atât de exemplar datoria la locul său de muncă. Şi a adăugat: „E cazul să avem cât mai curând arma minune!”. După care, ignorând orice răspuns, se sculă şi plecă. Al Nouăzeci şi optulea, după lungile zile şi nopţi de frământare, avea impresia că trăieşte în pline halucinaţii: se părea că poliţia secretă nu numai că ştia despre fiecare mişcare de a sa, dar că poate aranja orice. De pildă, faptul că, înainte de a se dezmetici, a izbucnit alarma, iar în adăpostul de asemenea exclusiv al localului, îl aşteptau doi ofiţeri în uniformă. Care i-au mai confirmat o dată că ştiu totul, dar absolut totul despre el. (Păi, cum de a venit şi medicul nechemat, în noaptea când a aflat că i-a dispărut familia?) Chiar şi câţi bani şi bijuterii avea asupra sa, banii şi bijuteriile cu care intenţionase să dispară dacă nu va reuşi să-şi recupereze familia după acea „ultimă încercare”, iată că ştiau. O singură dată i-a mărturisit soţiei planul său de a fugi în Elveţia. Oare până şi asta au aflat?!

– Poporul german are nevoie de dumneavoastră, i s-a spus. Noi trebuie să dăm dovadă de fidelitate şi curaj în toate momentele acestea dificile. Vă veţi întoarce să vă continuaţi misiunea şi doar dumneavoastră veţi decide în ce calitate. Noi credem că, pentru succesul activităţii, cel mai bine ar fi să vă păstraţi fosta poziţie. Dar, dacă vă opuneţi, veţi pleca acolo sub escortă.

– Unde se află familia mea?

• Pentru noi, dumneavoastră nu aveţi familie. Însă fiindcă… fiinţele acelea au fost cunoscute de prea multă lume importantă în calitatea în care le-aţi prezentat, soţia şi copiii dumneavoastră au plecat la tratament la băi. Nu trebuie să vă faceţi griji, atât timp cât treburile vor merge la fel de bine la uzină, ei nu vor păţi nimic. Se auzi sunetul de sfârşit al alarmei şi Ruppert a avut din nou impresia că până şi acest lucru a fost sincronizat de SS. Cei doi dădură să plece, dar i-au mai făcut câteva precizări: unu – să vă gândiţi mai puţin la… la ei; doi – să vă grăbiţi cu arma minune şi veţi avea surprizele cele mai plăcute…, cele mai excepţionale chiar şi în legătură cu…cu ei; şi trei – puteam să vă luăm geanta cu tot ce aveţi în ea, dar credem că ai înţeles. (Nu „aţi înţeles”. „Ai înţeles” l-a urmărit apoi pe Ruppert zile întregi.)

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.