CEI O SUTĂ – AGNUS DEI (64)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – AGNUS DEI (Mielul Domnului) apărută la Editura Curtea Veche în 2013

ANEXĂ

Partizan şi trădător

Evreii, se ştie, n-au fost printre partizanii care, retraşi în munţi, s-au opus comuniştilor şi îi aşteptau pe americani. N-au prea fost, dar Ionel Ştrulovici s-a aflat, totuşi, în Munţii Făgăraş din 1949 până în 1952. Aproape trei ani. Trei ani lungi, în care doar încăpăţânarea l-a ajutat să nu se arunce într-o râpă şi să termine cu totul şi cu toate.

Pe vremea aceea, lucrurile erau prea noi pentru ca să mai uimească pe cineva şi nici „Jurnalul” lui Sebastian n-a fost încă tipărit, ca lumea să apuce să se mire de cele întâmplate sub nasul ei. Erau vremuri grele şi oamenii îşi vedeau de ale lor. Ionel Ştrulovici a ajuns în munţi fiindcă, după ce a reuşit să recupereze atelierul de împletituri de paie pentru învelit recipiente şi l-a diversificat până la mobilier de grădină, lucrând cu cinci oameni, s-a văzut iarăşi lipsit de obiectul muncii. Prima oară i s-a luat tatălui său micuţa întreprindere prin Oficiul de Romanizare. Atunci s-a găsit un subterfugiu, aşa cum s-a tot găsit, de mii de ani, câte un subterfugiu: tatăl lui Ionel a semnat o hârtie prin care îi ceda atelierul domnului Costel Costea, prietenul şi vecinul său. Deşi Costel l-a asigurat că nu se va schimba nimic, tatăl lui Ionel n-a iscălit decât atunci când Popoviciu, şeful de la „romanizare”, a început să se joace tot mai agitat cu revolverul pe care şi l-a scos din toc. Popoviciu şedea de o parte a biroului şi Moise Ştrulovici în faţa foii aceleia blestemate de hârtie, de cealaltă. Până la urmă, a semnat. Costea s-a ţinut de cuvânt şi lucrurile nu s-au schimbat în atelierul de împletituri de paie, doar că Ştrulovici n-a putut să uite nici o clipă că, din punct de vedere legal, atelierul nu mai e al său.

Pe urmă, după 23 August, întreprinderea a revenit şi cu acte proprietarului ei dintâi. Numai că acesta, Moise Ştrulovici, s-a îmbolnăvit de inimă şi a murit – din cauza necazurilor, susţinea nevastă-sa, din cauză că a fumat toată viaţa prea mult, după cum a decretat doctorul Wiess. Dintre cei doi fii ai săi, unul a plecat să înveţe dreptul în Italia şi nu s-a mai întors niciodată, iar Ionel a preluat atelierul, l-a lărgit, a continuat să lucreze cu Costel Costea şi cu Vasi, ca şi taică-său, dar a mai angajat încă trei bărbaţi şi a început să producă „cele mai elegante scaune şi mese pentru terase, grădini şi verande”, pe lângă îmbrăcăminte din paie pentru damigene şi sticle, ca „domnişoarele, doamnele şi domnii eleganţi să nu se bucure de o băutură numai bună, dar şi servită elegant”. Aşa că, după ce a achiziţionat sculele necesare la mâna a doua, dar totuşi scule foarte bune, a lucrat cu cinci angajaţi. (Costea s-a arătat iarăşi domn şi a refuzat să accepte să fie co-patron.) A lucrat cu cinci angajaţi, adică a exploatat cinci muncitori, cum i s-a reproşat, aşa că atelierul a fost luat din nou. De data asta nu de Popoviciu, cel cu cămaşa verde, cu diagonala şi cu pistolul scos din toc, ci de doi bărbaţi cu şapcă şi cu serviete mari din piele de vită. Şi tovarăşii l-au pus să semneze: de data asta nu că oferă de bună voie bunul său „statului”, ci că „a luat la cunoştinţă” că „atelierul de industrie mijlocie” nu mai este al său.

Ionel n-a avut ce să spună: Rosenfeld, care întotdeauna s-a crezut mai deştept decât toţi ceilalţi evrei din cartier şi care a ţinut în timpul întregii perioade de prigoană „Capitalul” de Marx ascuns în pământul din grădină, tocmai a fost dat afară din Partid şi toată lumea aştepta noaptea când o să-l ridice. Ştrulovici fusese şi el chemat, încă în octombrie 1944, să activeze în tot felul de „organizaţii democrate”, „că acum a sosit şi vremea lui”. Doar că Ştrulovici s-a ocupat de atelierul său, l-a mărit, a schimbat două ziduri, a introdus căldură şi apă caldă de la un cazan propriu, a cumpărat uneltele pentru mobila de exterior. Aşa că nu s-a înscris nici în Partid şi a urmărit cu un zâmbet strâmb cum, rând pe rând, alţii – mai fraieri ca el – nu numai că erau daţi afară, dar mai erau şi trimişi, mulţi dintre ei, la închisoare. Oricum, după ce erai exclus din Partid, aveai dosarul pătat şi era mult mai rău decât dacă n-ai fi fost niciodată comunist. (Ionel Ştrulovici nici nu credea că poţi fi un an comunist şi pe urmă să nu mai fii. „Ori eşti ori nu eşti!”) Sigur, erau şi unii care au reuşit, care au devenit şefi şi care au început s-o ducă ceva mai bine decât înainte şi, în primul rând, să aibă sentimentul că sunt puternici şi importanţi. (Toată lumea îi saluta cu un respect născut din teamă.) Ionel nu a ajuns cu „dosarul pătat” printr-o excludere din Partid, ci îl avea stricat prin faptul că a moştenit un mic atelier de împletituri din paie, prin care a exploatat cinci muncitori.

Prin 1949, noua putere a simţit nevoia de a da exemple evidente că exploatatorii nu mai au ce căuta în societatea în curs de construire, şi, ca să nu să rămână duşmani înrăiţi ai muncitorilor şi ţăranilor, trebuiau reeducaţi ca să ajungă şi ei făuritori ai socialismului, antecamera comunismului. Aşa că, după adevăraţii bogătaşi – care n-au înţeles, n-au vrut sau n-au reuşit să fugă la timp -, le-a sosit vremea fruntaşilor mai mărunţi: la sate, după moşieri, chiaburii, la oraşe, după proprietarii şi intelectualii importanţi, plevuşca pentru completarea listelor care era necesar să aibă un anumit număr de poziţii (atâţia intelectuali, atâţia liber profesionişti, atâţia preoţi etc., trebuind luată în considerare şi o justă şi dreaptă repartizare după naţionalitate). Ionel Ştrulovici n-a aşteptat să-i vină rândul şi, văzând că hotarele s-au închis ermetic, a încercat să se facă nevăzut în provincie. A trăit câteva luni la Vâlcea, apoi s-a angajat la fabrica din Făgăraş. Până ce l-a recunoscut un fost coleg de şcoală, ajuns şi el în acele locuri: „Nu trebuia să fugi de acasă!”, l-a dojenit acela, „Toată strada s-a mirat că ai fugit… N-avea nimeni nimic cu tine, tu le-ai dat ideea…” „Ce idee?” A doua zi, când au venit să-l ridice, Ionel Ştrulovici se afla într-o şură din fundul grădinii, de unde a auzit că unul dintre tovarăşi soma gazda să cheme imediat Miliţia, când banditul se va întoarce acasă şi să nu careva să spună că ei au trecut pe acolo, întrucât şi gazda unui bandit este vinovată de tăinuire şi pasibilă de la trei ani de temniţă în sus. Aşa că banditul nici n-a mai revenit în casă pentru a-şi recupera puţinele lucruri pe care le avea şi a fugit prin grădini spre… spre unde? În zare erau munţii. Banditul a ajuns partizan în Munţii Făgăraş.

A fost o adevărată minune că a reuşit să nimerească în grupul de bărbaţi ascunşi în codru. N-aveai cum să dai tu de ei decât dacă aceia voiau. Cine ştie de ce au acceptat ca Ştrulovici Ionel să-i găsească? Fapt este că l-au lăsat să-i însoţească. Mai târziu, Dinu i-a spus că n-au avut decât două soluţii: fie să-l ucidă atunci, la început, pentru că ştiau prea bine că unul ca el este întotdeauna gata de a trăda, aşa cum strămoşii săi l-au vândut pe Isus Cristos – „Pentru câţiva gologani, mă, pentru câţiva gologani!” – fie să-l care cu ei şi să vadă mai târziu ce e de făcut cu un astfel de individ. Faţă de Ionel, Dinu a fost cel mai dispus la vorbe dintre toţi partizanii din grup. Ceilalţi treceau pe lângă el şi, de multe ori, păreau că nici nu-l văd. Altădată era mai rău: îl vedeau.

Tot Dinu i-a mai spus că Pavloviciu, fratele celui care s-a jucat cu pistolul atunci când tatăl lui Ştrulovici a trebuit să-şi cedeze proprietatea, l-a plesnit pentru că era „sigur – cert” că şi Ionel a dat declaraţie împotriva fostului şef de la romanizare, motiv suficient ca acela să taie deja de trei ani stuf în Deltă. Serile, Dinu îi explica doctrina legionară şi îl învăţa că jidanii n-au cum să se răscumpere decât prin suferinţă şi moarte.

În grup nu erau numai legionari, ci şi ţărănişti şi liberali. Într-o zi, un liberal s-a certat atât de tare cu fratele lui Pavloviciu, încât s-a ajuns ca acela să-l împuşte mortal. „Vezi?” a remarcat seara Dinu, „Tu n-ai avut niciodată curajul să i te opui lui Pavloviciu”.

Partizanul Ionel Ştrulovici a dus-o şi mai bine şi mai rău în mijlocul camarazilor. Au fost şi perioade de care n-a mai vrut să-şi aducă niciodată aminte, au fost şi perioade când le-a fost greu la toţi, au fost şi perioade mai liniştite. Trei ani reprezintă o vreme îndelungată, trei ierni cumplite şi trei veri în care aerul înşelător de munte te face să iubeşti viaţa. Partizanul Ionel Ştrulovici – care n-a primit niciodată o armă pentru că unul ca el „putea oricând s-o întoarcă spre cei de la care i-ar fi dat-o” şi care trăia un fel de prizonierat în aer liber – a luat ceva bătaie, dar a şi fost doftorit atunci când, în prima iarnă, s-a îmbolnăvit grav; a fost şi învăţat crezul legionar, dar a fost şi iniţiat în filosofia antică şi în patristică de către un camarad fost student la teologie; a şi răbdat foame alături de ceilalţi, dar a şi mâncat împreună cu ei. Uneori, perioadele grele au fost atât de cumplite, încât regreta că nu s-a predat lucrătorilor Securităţii Statului. (Dar îşi spunea că, în fond, în munţi respira aer curat, pe când în temniţă n-ar fi fost înconjurat decât de alţi legionari, liberali şi ţărănişti, de alţi Dinu şi de alţi Pavloviciu, precum şi de câţiva prăpădiţi asemenea lui ori asemenea unui băiat oligofren, copil al nimănui, care s-a luat după ei dintr-un sat. Nici soarta acelui tânăr n-a fost mai bună decât a lui Ionel: după ce l-au adoptat, partizanii au intrat la bănuieli că bietul copil ar fi putut să se prefacă şi să nu fie decât un trimis al regimului, aşa că l-au ţinut mai mult legat, după ce nu l-au putut face să-şi mărturisească rolul de iscoadă. Pe urmă, după ce au fost prinşi, şi nenorocitul acela a fost judecat drept partizan şi condamnat la moarte. I-au comutat pedeapsa la muncă silnică pe viaţă, însă băiatul a murit curând, omorât în bătaie, la Periprava.)

Uneori, partizanul Ştrulovici era chiar apreciat: având o îndemânare ieşită din comun, reuşea să facă din mai orice câte un lucru util traiului. Şi ce nu este util unui grup de oameni ascunzându-se în munţi şi lipsiţi de toate cele? Ionel le-a făcut cuţite, recipiente, chiar şi mobilă din lemn şi nuiele. Cele mai preţuite erau hamacurile în care se puteau odihni pe vreme bună. În disputele dintre camarazi, Ştrulovici nu intervenea, mai ales că ştia că votul său n-ar fi fost luat în seamă. Disputele acestea se învârteau, mai ales, în jurul temei dacă e îndeajuns cât fac ei acolo în creierii munţilor: unii pretindeau că menirea lor istorică este de a provoca o cât mai mare spaimă autorităţilor bolşevice, lucru ce nu se putea realiza decât prin surprinderea securiştilor şi a comuniştilor şi lichidarea lor, iar alţii cereau să se pregătească în aşa fel încât, imediat ce vor fi paraşutaţi americanii, ei să fie gata să preia puterea şi să restabilească ordinea de drept. (Şi în privinţa aceasta erau dispute profunde, „ordinea de drept” fiind în mod diferit înţeleasă de camarazi.) Pe rând, fiecare dintre cele două tendinţe câştiga teren, dar actele de rezistenţă au fost mult mai puţine decât episoadele lungi de aşteptare. Detaşamentul a împuşcat mortal, în trei ani, patru oameni: trei miliţieni şi un activist de partid şi a rănit încă vreo două persoane. (Pe Pavloviciu, Tribunalul Poporului l-a condamnat la moarte şi pentru că ar fi ucis în mod bestial una dintre victime.) În schimb, acelaşi detaşament s-a constituit şi într-o grupă de haiduci, aşa cum erau descrişi haiducii din legende. În protocoalele procesului este menţionat că ar fi atacat „mai multe trenuri şi camioane”, că ar fi omorât pasagerii, după ce i-ar fi jefuit de bunuri. Numai că n-au omorât pe nimeni cu acele ocazii – care n-au fost decât… două -, iar bunurile jefuite le-au împărţit prin sate. (Motiv suficient pentru ca şi cei ce au beneficiat de acele cadouri să ajungă pe termene lungi în închisori. De unde unii dintre ei nu s-au mai întors vreodată.)

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.