CEI O SUTĂ – AGNUS DEI (87)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – AGNUS DEI (Mielul Domnului) apărută la Editura Curtea Veche în 2013

Vera avea nouăsprezece ani, Gheorghe şaptesprezece. Într-o noapte, asigurându-se că nu pot fi observaţi de nimeni, fata a cântat şi în debaraua ferită. Pe nesimţite, băiatul a acompaniat-o. Adică nu numai că a îngânat melodia, dar s-a comportat din prima încercare ca un adevărat partener de spectacol. Total uimită, Vera a început să-l iubească cu pasiune. După câteva zile, au imaginat un duet, femeia inspirându-se din hiturile vremii disponibile pe discuri. După alte câteva zile, cântăreaţa a fost atât de încântată (şi de îndrăgostită), încât i-a propus şefului de sală o audiţie. Şeful de sală a fost convins, însă entuziasmul său nu a fost îmbrăţişat şi de superiorii săi. (Convinşi ei că fata singură ar putea atrage mult mai mulţi clienţi.) Un hotel de lux are o ierarhie foarte precisă, iar cine greşeşte este imediat dat afară. Însă, riscând destul de mult, şeful de sală a reuşit să aranjeze ca duetul să fie auzit chiar de unul dintre patroni. Care a dispus ca Al O Sutălea să-şi înceapă cariera de cântăreţ. Pe scurt, după alte şi alte vizionări, Gheorghe a ajuns să fie spălat, îmbrăcat şi promovat alături de partenera sa. Aceasta era într-adevăr o oportunitate nesperată, iar şeful de sală a devenit un fel de părinte spiritual al amândurora.

Şi lucrurile nici nu s-au oprit aici. Directorul hotelului n-a avut dreptate, duetul celor doi a atras lumea, Gheorghe s-a bucurat de altă remuneraţie – deşi nu de bani s-a plâns el nici până atunci -, viaţa i s-a schimbat pe de-a-ntregul. Iar când totul a părut a face parte dintr-un film de Hollywood, a urmat adevăratul succes şi Vera şi Gheorghe au fost preluaţi de un impresar. Succes cu atât mai remarcabil cu cât el s-a declanşat în plină epocă The Beatles, când toată societatea părea confiscată de noii cuceritori ai lumii, care, prin Lennon, nu s-au sfiit să pretindă că ei sunt pe cale de a înlocui chiar şi religia tradiţională. Într-o asemenea atmosferă e loc şi pentru alţii? Gheorghe a demonstrat că întotdeauna mai e loc şi pentru altcineva.

Ciudată e viaţa, îşi repeta Al O Sutălea, atâţia ani n-a adormit fără să-şi facă planurile cele mai îndrăzneţe pentru a găsi marea şansă, iar ea a venit atât de neaşteptat. Singurul său merit, îşi spunea, e că a rezistat, că nu s-a lăsat niciodată pradă disperării – niciodată? -, că n-a pierdut speranţa. (Dar viaţa este şi mai ciudată, chiar dacă multe dintre ciudăţenii nu reuşim nici să le vedem, dar nici măcar să ni le imaginăm. De pildă, într-una dintre seri, Al Nouăzeci şi nouălea, tatăl lui Gheorghe, şi-a permis şi el o cină în restaurantul hotelului de lux. A fost pentru a doua oară, după atâţia ani, că şi-a întâlnit fiul, însă nici el n-a ştiut că tot mai cunoscutul cântăreţ este băiatul săi şi nici fiul n-a bănuit că se află atât de aproape de tatăl adevărat. Şi cât de mult l-a căutat Al O Sutălea în visele sale pe misteriosul său părinte – spion german ori paraşutist american – nădăjduind ca acela să-l plaseze într-o situaţie mirifică. Soarta a vrut altfel, Gheorghe era pe punctul de a ajunge în situaţia mirifică, iar cei doi, nimeriţi atât de aproape unul de altul, au rămas pe veci străini.)

„Îndepărtarea omului faţă de om este o caracteristică a secolului XX. Este laitmotivul din toată arta de atunci. Acum, însă, am depăşit şi faza aceasta. Acum firul roşu este îndepărtarea omului faţă de obiecte”, i-a spus Celălalt scribului, în cafeneaua ce ar putea să fie recunoscută în toate timpurile şi din toate spaţiile. Ori în nici un timp şi în nici un spaţiu…

La nici douăzeci şi trei ani, Al O Sutălea a devenit nu numai celebru, dar şi bogat. Atât de bogat, cum nu şi-a putut imagina că va ajunge vreodată. Până nu de mult, el n-a avut în cap decât „să reziste”, aşa cum îşi repeta mereu, iar de „rezistat” se poate şi cu foarte puţin. Acum, la nici douăzeci şi trei ani, el, transfugul cu doar cinci clase primare, era aclamat oriunde se ivea, fotografia îi apărea în ziare, nu de puţine ori pe prima pagină. A dat recitaluri peste tot – de vreo trei ani fără Vera, cu care nu s-a mai putut înţelege. A stârnit entuziasm şi pe continentul American, după ce a traversat oceanul, fără a se opri la ţărm, cum a făcut în atâtea dăţi tatălui său.

Într-o zi, s-a întâmplat să-şi întâlnească doi prieteni din copilărie. Lumea nu este chiar atât de mare! S-au întâlnit te miri unde, într-un loc de pe glob despre care, cu doar zece ani înainte, abia dacă au ştiut că există. Chiar acolo, fără să se fi înţeles dinainte, într-un loc despre care abia de au auzit, s-au întâlnit toţi trei. Gheorghe i-a invitat la o cină şi s-au apucat să povestească fiecare ce a făcut de când nu s-au mai văzut. Prietenii din copilărie şi-au continuat şi desăvârşit studiile.

Unul a rămas în Ungaria, a absolvit politehnica şi a devenit un savant renumit. Bineînţeles nu atât de renumit – cu tot doctoratul său – ca şi Gheorghe, absolvent a doar cinci clase primare. Şi nici pe departe atât de bogat. Numele atât de solid în lumea ştiinţei era admirat doar de cunoscătorii preocupărilor sale. Restul populaţiei n-a auzit de el. Tânărul savant se consola asemenea lui Sir James Mackenzie, cel care ar fi afirmat că „bucuria cercetării nu se află decât în procesul ei, orice altă răsplată rămânând nesigură”.

Al doilea a emigrat şi reprezenta o certă speranţă în lumea muzicii. Urma un al doilea conservator şi profesorii erau încântaţi de talentul său, impunându-l şi în marile orchestre. Unde a dat, şi ca solist, câtva concerte cu neobişnuit de multe ecouri în presă. Numai ecouri favorabile. Nici el nu era atât de celebru ca şi Gheorghe. Şi nici pe departe atât de bogat.

În discuţia cu cei doi prieteni din copilărie, Al O Sutălea şi-a exprimat convingerea că ar fi făcut o carieră poate la fel de reuşită şi în fotbal, unde însă n-a avut noroc. Dar bine că nu a urmat calea aceea: sportivii îmbătrânesc repede şi mulţi se pomenesc la treizeci şi cinci de ani pe drumuri fiindcă n-au ştiut să-şi chivernisească salariile şi bonusurile mari. Nici el, a râs Gheorghe, nici el n-ar fi fost în stare să adune bani albi pentru zile negre. „Se poate trăi şi cu mai puţini bani! Cu mult mai puţini. Eu o ştiu asta foarte bine. Pe mine nu m-au interesat niciodată banii.”

Dar, mai nou, îl interesau. Şi cât de mult îl mai interesau! Odată, văzându-şi poza pe prima pagină a unui tabloid alături de cea a unui sportiv celebru, a început să-şi piardă vremea comparându-se pe sine cu un campion. În aceeaşi revistă, pe pagina a douăzeci şi şaptea, era prezentată decăderea totală a unui fost mare baschetbalist, milionar pe vremuri, acum hrănindu-se din resturile găsite prin tomberoane. Şi Al O Sutălea a trăit aşa ceva, însă tocmai de aceea nu mai concepea să revină la starea aceea de mizerie. „Se poate trăi şi cu mai puţini bani! Cu mult mai puţini.” Da, dar ca să rezişti în situaţia aceea, trebuie să visezi la un alt viitor. Fostul star NBA, fotografiat aplecat asupra tomberonului, părea puţin probabil să ţese planuri altele decât de a-şi mai umple încă o dată burta. Şi, pe urmă, nu pentru aşa ceva a rezistat Gheorghe, ca să ajungă de unde a plecat! Atunci viaţa de pe o zi pe alta nu l-a disperat, era obişnuit cu ea şi, în primul rând, nu avea în faţă o alternativă mai bună decât, cel mult, pentru viitor. Dar pe aia o avea! Acum, după ce a gustat pe săturate din cozonac, pâinea neagră pur şi simplu îi repugna. Îi venea să vomite doar dacă se uita la ea. La fel cum reflexele şi vigoarea baschetbalistului s-au terminat pe neaşteptate, aşa şi vocea sa putea să-l părăsească oricând, şi-a spus. Aşa că, la vârsta de treizeci de ani, a început să pună bani de o parte.

Însă vocea lui Gheorghe – Gheorghe, ce nume exotic pe afişe! – nu era în pericol să se stingă prea curând. Marea vedetă a ieşit în evidenţă prin timbrul cu totul special emis de la microfon: dacă nu l-ai auzit niciodată, la începutul concertului aveai impresia că Al O Sutălea îngână doar pentru sine o melodie cântată de alţii. Că îngână pentru sine un hit. Aşa cum ţi se întâmplă atât de des şi ţie să fredonezi, atunci când auzi melodia iubită. Şi, într-adevăr, spectacolele lui debutau întotdeauna cu un solist – mai des cu o solistă – care se producea cu mai multe hituri arhicunoscute şi foarte îndrăgite. Marea vedetă nu era încă pe scenă, dar publicul se încălzea. Apoi, pe nesimţite, în funcţie şi de reacţia miilor de fani, abia perceptibil, se distingea şi vocea lui Gheorghe, rămas undeva în umbră. Brusc, cineva îl recunoştea şi mulţimea urla într-un glas. Solistul (solista) continua să cânte, dar spoturile reflectoarelor se focalizau tot mai puternic pe Al O Sutălea şi vocea sa, cea care nu păruse decât un acompaniament, devenea tot mai insistentă, tot mai agresivă, acoperindu-l (acoperind-o) încetul cu încetul cu totul pe primul (prima) cântăreţ (cântăreaţă). Rolurile se schimbau treptat, însă ireversibil. Un critic a scris, în cronica de concert, că marea vedetă nu face decât să acompanieze, chiar şi atunci când ajunge ea însăşi în prim plan. Atunci, marea vedetă devine acompaniatorul şi corepetitorul propriei voci, o voce care, a scris criticul, ce nu este niciodată de faţă, însă vibrează puternic, venind din imaginaţia şi din subconştientul fiecărui fan aflat în transă. „Aceasta este vraja de nimeni atinsă până la Gheorghe, vraja unei voci ce nu există, deşi atât de prezentă”, concluzionează criticul şi sentinţa sa a intrat în literatură, fiind citată de sute de ori. „Vocea ce nu există” n-a fost percepută nicidecum drept reproş, ci, dimpotrivă, drept un adevărat miracol artistic, insinuarea subtilă în intimitatea fiecăruia.

„Vocea ce nu există” s-a transformat în manieră, dar o manieră fără succes la nici un imitator; ea a rămas apanajul lui Gheorghe şi numai a lui Gheorghe. Şi fiindcă „vocea nu exista” în demersul său, Al O Sutălea nici nu avea ce să piardă. Nici mai târziu. Doar pofta de a se produce se putea stinge. Şi, odată cu ea, şi forţa de a subjuga publicul. Deocamdată, pofta de a se produce nu i-a dispărut încă marii vedete, doar că simţea că e necesar să înlocuiască des solistul (solista) deschizător (deschizătoare) a programului. Solist (solistă) cu un rol extrem de important: trebuia să fie un interpret bun, apt să reproducă corect hiturile momentului, dar să nu fie mai mult decât atât. În jurul lui Gheorghe, n-a venit doar impresarul singur, ci o întreagă trupă de asistenţi, în afară de interpreţii şi tehnicienii propriu-zişi. Alături de Gheorghe s-a creat adevărată industrie. Printre angajaţi, şi cineva cu sarcina exclusivă de a depista următorul „solist pentru deschidere”. Şi ce cântăreţ, oricât de cunoscut şi oricât de vanitos, s-ar fi gândit şi numai o singură clipă să nu joace rolul de ridicător la fileu pentru marea vedetă, chiar dacă ştia că prestaţia sa, oricât de bună, va trece pe planul doi în spectacol? Să poţi scrie în C.V.-ul tău că ai apărut în trei concerte alături de Gheorghe, că ai cântat cu Gheorghe în faţa unor stadioane arhipline la Tokio, Londra şi New York, sau la Melbourne, Roma şi Dubai, sau oriunde altundeva însemna şi mai înseamnă şi astăzi că ai intrat definitiv în legendă. Şi oricât de vanitoasă, fiecare vedetă ştie că a făcut şi compromisuri mai mari pentru a ajunge unde a ajuns.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.