CEI O SUTĂ Anabasis (3)

Ciclul romanesc CEI O SUTĂ de Gheorghe SCHWARTZ, răsplătit cu numeroase premii, reprezintă cea mai mare construcție epică din literatura română și una dintre cele mai mari construcții narative din bibliografia generală. În cele peste 4500 de pagini, sunt urmărite destinele a o sută de generații din tată în fiu de la căderea Babilonului și până în perioada postmodernă. „Suntem adesea tentaţi să considerăm faptele din istoria omenirii drept întâmplări petrecute în vremuri mitice, mai ales evenimentele ce au avut loc cu sute şi mii de ani în urmă. Citim despre protagonişti şi acţiunile lor şi totul ni se pare la fel de străin, ca şi ficţiunea cărţilor de aventuri. Şi chiar dacă sentimentele noastre sunt cât se poate de curate faţă de înaintaşi, aceştia cu greu reuşesc să iasă din cadrul pietăţii legendelor şi al paginilor în care s-a scris despre ei. Istoria omenirii rămâne un imens roman şi mobilul ei, în ultimă instanţă, nu este, de milenii, altul decât aceeaşi speranţă în nemurire.

Nu numai Antichitatea ni se pare un basm, dar şi vremuri mult mai apropiate. În conştiinţa noastră, trăsăturile umane ale personajelor le asociem de autorii care le-au imortalizat (fie ei istorici, scriitori, artişti plastici etc.), datele le suprapunem cifrelor rigide din manuale. Numele oamenilor de excepţie se leagă în primul rând de eroul literar (mai nou de cel de film) şi abia apoi de cel ce a trăit în realitate, figuranţii se contopesc în masa mare a indivizilor fără nume.(…) Aidoma destinului, şi scribul şi-a acoperit ochii: el a încercat să uite viitorul şi tot ce a ştiut că va urma a păstrat pentru sine. Afundându-se în adâncuri, scribul a devenit asemenea acelor adâncuri, iar nesfârşitele întrebări şi le punea în şoaptă. Rostindu-le cu voce tare, risca să fie neînţeles de cei ce atât de greu s-au lăsat reîntruchipaţi şi atât de uşor se reîntorc în uitare. Doar Speranţa, ca dimensiune submersă, fundamentală a întregii istorii a omenirii, rămâne nealterată”.

Tânărul ştia multe şi-l putea ajuta în multe pe nou său părinte. Calcula rapid şi fără de greşeală. Funcţionarii lui Nabu-Daş începură să-i poarte frica: Primul descoperea oricând cea mai mică greşeală în calculele lor. Noroc că se amesteca foarte rar în afacerile stăpânului şi, dacă o făcea, asta nu se întâmpla decât atunci când Nabu-Daş îl trimitea din nou şi din nou cu însărcinări în încăperile scribilor.

Primul putea obţine uşor o încuviinţare sau o asigurare de la mai marii palatului. Nici o poartă nu-i era închisă şi nici o cerere nu-i era refuzată. Acolo unde se stătea în mod obişnuit zile întregi pentru a obţine o întrevedere cu rezultate incerte, băiatul era primit pe loc şi servit imediat şi oricând, cu excepţia zilelor nefaste, desigur. Câteodată Nabu-Daş se mira cum de Primul, care n-a fost singurul dintre sutele de copii crescuţi la palat, se bucura de o asemenea trecere. Şi negustorul se îngrozea ori de câte ori găsea câte o explicaţie pentru a-şi lămuri taina succesului băiatului. Dar era mulţumit şi punea totul pe seama bunăvoinţei zeilor. Şi, desigur, avea dreptate: un copil pătruns într-o cetate aşa cum a venit Primul pe ape în Babylon nu putea fi decât un protejat al cerului. Cineva care poate sta privind prelung în gol, şi uneori urmărind doar nesfârşita trecere a norilor, vede altfel cerul decât oamenii din jur. Ceea ce vede el sunt idei transmise de zei. De aceea, tot ce sugera Primul se aplica în casa de comerţ a damkar-ului: în loc de lemn de cedru şi piatră pentru sigilii, Nabu-Daş începu să aducă tot mai mult doar metale şi, în afară de ele, în special pietre scumpe: metalele erau încărcate pe măgari şi ajungeau prin deşert până la Eufrat, de unde puteau fi transportate mai departe cu ajutorul „vaselor de piele“, uriaşele burdufuri trase pe râu. Şi oricine ataca vreo caravană, o jefuia de această povară preţioasă care erau metalele. Dar se întâmpla să li se dăruiască viaţa slujitorilor şi permisiunea de a se întoarce acasă, mai ales dacă nu opuneau rezistenţă în faţa atacatorilor. Şi, atunci, sclavii şi servitorii veneau cu pietrele scumpe ce le purtaseră tot timpul asupra lor şi pe care jefuitorii nu le bănuiseră. E drept, mai existau şi pietre mult mai mari, mai existau şi exemplare ce nu puteau fi ascunse. Dar şiretlicul se dovedi bun şi transportul oricum mai simplu. Acum, în afară de fier din Anatolia, Nabu-Daş putea livra orice cantitate de aur adusă din Musur (sau Egipt cum i se mai spune), iar argintul, care în ţara lui Faraon se plătea prea scump, sosea din Munţii Taurus. Însă măgăruşii aduceau marfă şi din Orient şi atunci oamenii purtau în veşminte şi jasp din Azerbaidjan, beriliu din India, perle din Marea de Jos, safir din Media şi, în primul rând, lapislazuli din Afganistan. Sugestiile Primului se arătau a fi desăvârşite şi băiatul era ascultat nu numai asupra felului mărfii pe care să se axeze oamenii lui Nabu-Daş, ci şi asupra cantităţilor, asupra traseelor pe care să le urmeze caravanele şi asupra zilelor când să pornească acestea. Deciziile Primului erau ascultate de damkar, de parcă ar fi vorbit Iştar prin gura băiatului; dar, pe cât era de mândru de fiul său adoptiv, pe atât se ferea să facă mai mult caz de înţelepciunea cu care-l înzestraseră pe acesta zeii. Dacă jaspul şi lapislazuli trebuiau ascunse de ochii prea curioşi, cu atât mai mult trebuia să fie ascuns un giuvaier ca Primul. Sau măcar strălucirea lui trebuia ferită de ochi străini. Lucru nu peste măsură de greu în cazul Primului: băiatul nu-şi dezvăluia calităţile decât la cerere. În restul timpului, lâncezea. Obişnuit în răcoarea raiului unde a crescut, tânărul suporta la fel de greu zăpuşeala Babylonului precum o îndurau sclavii aduşi din munţi sau din ţările de la miazănoapte. Ieşind din grădini, era de parcă abia atunci ar fi sosit Primul în oraş. Şi nici măcar nu era o simplă moleşeală din cauza căldurii aceasta, ci mai mult o nostalgie după priveliştea gângăniilor urcând pe firele de iarbă, după luptele ce aveau loc în desişurile abia sugerate de smocurile de verdeaţă, după întâmplări şi privelişti ce n-au avut niciodată loc (după potop) decât în imaginaţia copilului. Primul suferea de dorul imaginaţiei sale.

Lucrul acesta nici nu-l putea povesti nimănui. Dar îşi făcea drum cât mai des pe Calea Procesiunilor şi privea peste ziduri la vârfurile coroanelor palmierilor, la cedri şi atlehi, atât cât putea zări de afară. Stătea atunci ore în şir sub soarele nemilos şi nu-şi putea lua ochii de la ceea ce vedea. Nu era singurul ce privea de afară grădinile. Însă nimeni nu putea bănui ce se înfăţişa ochilor sufletului său.

La vârsta de cincisprezece ani, Nabu-Daş l-a trimis în prima călătorie. Înainte de plecare, aşa cum orice călător merge la prezicători pentru a afla auspiciile sub care se arată drumul şi la templu pentru a implora divinitatea să-i ocrotească paşii şi să-i îngăduie să se întoarcă nevătămat şi încărcat de bogăţii la ai săi, Primul reveni în grădinile suspendate şi stătu culcat printre ierburi şi flori. Printre ramurile înalte ale copacilor, cerul părea mai mult ca oricând bolta ce limitează pământul. Această constatare îl linişti. Dacă pământul însuşi este atât de mărginit, nici drumul aşteptat nu putea fi prea lung, pentru că drumul acesta nu putea fi mai mare decât o parte din pământul întreg. Privi, deci, îndelung în cavitatea deschisă a cerului şi încercă să vadă cu o secundă mai devreme ceea ce se întâmpla pe pământ. Nu era nici curiozitate şi nici dorinţă de a învinge o teamă. Teama nici nu mai exista. Era doar plăcerea cititorului în scrutare, tainica încântare a cunoaşterii fără scop, bucuria regăsirii unor vechi înţelesuri.

Porni a doua zi spre Susa, în Elam şi, în afară de servitori înarmaţi şi de sclavi, era însoţit în această primă (primă?) călătorie de un om de încredere de-al tatălui, Ţipor. Acelaşi Ţipor fusese şi cu Nabu-Daş atunci când acesta plecase în călătoria care l-a îndepărtat de furia demonilor, în răstimpul cât aceştia au pustiit casa lui din Babylon. Ţipor era evreu şi fusese adus încă de prunc în ţara Babylon de către învingătorul Nabucodonosor. Tatăl lui fusese negustor din Ierusalim şi tatăl lui Nabu-Daş îi folosise priceperea. Babylonul, oraşul celor o sută de seminţii, se arăta tolerant cu străinii, ca orice conglomerat cosmopolit. Însă Ţipor învăţase de mic că trebuie să se întoarcă acasă. Crescând în casa lui Nabu-Daş o dată cu acesta, îşi accepta prietenul din copilărie, acum stăpânul său, dar gândea la fel ca propriu-i tată: „Anul viitor, la Ierusalim!”. Dar cu cât raţiona mai altfel decât Nabu-Daş, cu atât acesta se putea mai mult bizui pe el. Poate tocmai fiindcă gândea mereu mai diferit de Nabu-Daş, era tot mai atent să nu-i căşuneze în vreun fel. Iar Nabu-Daş avea încredere deplină în el şi-l răsplătea cu generozitate.

Ieşiră din Babylon şi, pe furiş, Primul întorcea de nenumărate ori capul pentru a vedea vârful ziguratului E-Tamen-An-Ki, „Casa temeliei cerului cu pământul“, vestitul Turn al lui Babel. Când nu mai putu vedea nici ultimul cat, Sahuru, „Casa dintre cer şi pământ“, încetă să-şi mai arunce privirea spre oraşul din care plecase. Babylonul rămase o idee, drumul caravanei era concret, în el trebuia să creadă. Coborâră prin Borsippa spre apus la Nipur şi tot prin miazăzi şi apus spre Lagas, apoi folosiră malul Tigrului până la Marea de Jos. După aceea, un râu dulce îi însoţi până la Susa. Drumul se dovedi obositor, deşi pentru prima călătorie a băiatului, Nabu-Daş alesese un itinerar scurt şi relativ uşor. Nu se găseau în primejdie de a suferi de sete nici ei şi nici animalele. Dar călătoria se arăta totuşi plină de riscuri. Vremurile deveneau tot mai nesigure, bătrânul rege zăbovea în continuare în oaza sa de la capătul lumii, departe în deşertul Nefud, fiul lui abia de ieşea din palat, o ţine mereu într-un chef, se spunea, regele perşilor devenea din ce în ce mai puternic, goana norilor negri se apropia încontinuu. Nabu-Daş îl trimise pe Primul şi dintr-o superstiţie intimă înspre una din direcţiile posibile ale venirii furtunii. Băiatul acesta putea să deschidă orice uşă. De ce n-ar îndupleca şi zeii să împrăştie norii?

Dar, deşi călătoria nu era dintre cele mai grele, Primul se simţea vădit istovit. Îi era sete, deschidea rar gura pentru a vorbi şi pleoapele îl apăsau tot mai grele. Grădinile palatului deveniseră o idee ce se amesteca într-una cu alte amintiri, pe care nu le mai putea localiza. Primul nu se arăta trist: unde ai fost o dată vei mai fi şi altă dată, totul se repetă în timpul cel mai mare. Nimic nu e pierdut pentru vecie, totul va fi din nou la fel cum a mai fost. Însă nostalgia era mai aprigă decât raţiunea şi privirile-i alunecau peste dunele de nisip, fără să le vadă.

Drumul era totuşi prea lung pentru a nu te obişnui cu cei cu care călătoreai împreună, iar când serile cădeau răcoroase — gurile se desferecau şi la cei mai tăcuţi. Ţipor îl studia fără încetare pe tânărul de care trebuia să aibă grijă ca de ochii din cap.

— Şi nisipul acesta, îi spuse într-o zi, a mai fost, dacă tu zici că şi celelalte au mai fost. De ce să-ţi fie atunci mai puţin apropiat de inimă această cale decât oraşul de unde am plecat?

Drumul era greu ziua: soarele se topea pe cer într-o magmă fierbinte cuprinzând întreaga boltă, iar ceea ce prisosea se scurgea asemenea lavei dintr-un crater peste pământul încă pârjolit. Imediat după ce caravana trebuia să părăsească malurile râului, aerul devenea uscat. Primul deschidea larg gura pentru a înghiţi cât mai mult aer, asemenea crapilor şi caraşilor pe care-i văzuse de mic în apă, scoţându-şi capetele afară pentru a bea văzduh. Copil fiind, se aplecase mereu asupra undelor, având impresia că peşti vin la suprafaţă să-şi deschidă gurile pentru a-i spune ceva şi suferea mult fiindcă nu-i putea înţelege. Abia acum, în calea ce trecea printre nisipurile fierbinţi, îşi dădu seama că, la fel ca acei crapi, încearcă şi el să iasă deasupra mediului şi că se străduieşte să spună ceva, dar că, de fapt, el este cel ce nu poate (încă) vorbi şi nimeni nu e de vină că nu-l poate pricepe.

Ţipor îl privea cu îngrijorare crescândă, temându-se că băiatul încredinţat lui se va îmbolnăvi. Teama aceasta şi teama de a nu fi atacaţi îi zbârciră chipul.

În Elam au ajuns cu bine şi n-au stat decât atât cât au trebuit să stea. Însoţitorii Primului au fost dezamăgiţi de lipsa de interes arătate de tânărul lor stăpân scopului călătoriei făcute. Susa îi primi indiferentă, iar ei îşi putură încheia afacerile aproape nebăgaţi de seamă. În timp ce Ţipor se străduia să facă în aşa fel încât să se întoarcă toţi în Babylon cu cât mai mult folos, Primul rătăcea pe străzi, privea apa râului Ulai, nu vorbea cu nimeni, apoi revenea şi se culca. Dormea aproape douăzeci de ore pe zi. Şi nu voia să se întoarcă. Nici un oracol nu l-a putut convinge şi nici un sfat nu l-a putut mişca din loc. Dormea foarte mult şi abia peste de şapte ori şase zile se lăsă convins pentru drumul de întoarcere. La revenire, înainte de a ajunge să întâlnească Tigrul la vărsarea sa în Marea de Jos, Primul văzu pe cer o procesiune a unor preotese: se spune că Marile Preotese — care nu aveau voie să aibă copii — îşi puneau pe ascuns plozii în coşuri de nuiele şi le dădeau drumul pe ape. Aşa s-ar explica şi taina venirii în cetate a marelui rege Sargon, Leul, regele regilor. Şi poate că acesta ar fi fost şi misterul propriei intrări în Babylon, gândi Primul. Dar n-avu vreme să zăbovească asupra enigmelor care altădată îl frământau. Hierodule voalate mergeau cântând şi câteva purtau harfe şi citere, altele alăute şi cavale. Totul se petrecea pe boltă şi părea totuşi foarte aproape. O femeie se apropie atât de mult de faţa Primului, încât aceasta îi putu desluşi chipul prin ţesătura rară a vălului. Apoi se îndepărtă şi dispăru şi procesiunea. Primul îi povesti toate astea lui Ţipor şi acesta, deşi nu văzuse nimic din ceea ce i se istorisea, nu se miră prea tare. Şi el zărise pe boltă fapte ce altora le-au rămas necunoscute, la fel cum erau şi printre slujitori şi sclavi inşi care ar fi putut povesti destule. În călătorii prin deşerturi se întâmplă des să dai de oameni şi de locuri pe care abia peste ani, sau peste mii de stânjeni, ai să le regăseşti, dacă îţi va fi dat să te mai întâlneşti vreodată cu ele. Căldura şi aburii pământului se ridică spre coaja bolţii cerului şi aceasta, ca o oglindă, reflectă ceea ce i-a fost arătat. Idei sunt toate astea, idei şi semne.

Deşi au întârziat atât de mult, Primul şi Ţipor s-au întors în Babylon exact la momentul potrivit. Marfa adusă se dovedi necesară chiar în clipa aceea şi preţul pentru care a fost vândută a arătat iarăşi că Primul era într-adevăr iubit de zei.

Ţipor îi povesti lui Nabu-Daş despre greutăţile neobişnuite prin care păruse să treacă Primul în timpul călătoriei, despre somnul prelung ce i-a fost necesar la Susa pentru a-şi reveni, despre greutatea cu care respira în timpul drumului şi îşi arătă teama că tânărul nu va mai accepta niciodată să se îndepărteze de casa tatălui său. Dar, spre mirarea tuturor, băiatul insistă să plece chiar în zilele următoare într-o nouă călătorie, într-una mult mai grea, însoţind o altă caravană de-a damkar-ului spre Ţara lui Kuş.

— Ţi-e dor de fata ce ai văzut-o pe cer, îi spuse Ţipor. Poate o vei întâlni din nou în deşert, dar n-o vei putea atinge niciodată!

Nabu-Daş nu avea energia să se împotrivească dorinţelor Primului. Tot ceea ce făcea acesta părea o poruncă a zeilor. De aceea încerca doar să amâne plecarea şi folosea drept pretext răgazul necesar consultării diferiţilor prezicători. Însă în cazul acestei călătorii, ceea ce era considerat favorabil prin haruspicină era contrazis de oniromancie, ceea ce prevestea uleiul aruncat pe suprafaţa apei de către preoţii lecanomanci venea în contradicţie cu interpretarea tresăririlor muşchilor; şi nici naşterile monstruoase şi zborul păsărilor nu puteau fi puse de acord. Şi nici măcar spusele provenite din poziţia soarelui şi a celor cinci planete. Zeii înşişi păreau să se certe în legătură cu auspiciile călătoriei Primului în Etiopia. Şi, în timp ce pregătirile lui Ţipor nu se mai terminau, iar Nabu-Daş zăbovea prelung asupra alegerii diferiţilor oameni sortiţi să-l însoţească pe Primul, sosi cu totul neaşteptată vestea că regele însuşi, Nabo-na’Id, Marele Rege al celor patru vânturi şi al celor patru părţi ale lumii: Akkad, Elam, Amurru şi Sabartu, Nabonaide deci, servitorul zeilor Sin şi Marduk şi al zeiţei Iştar, poruncise să-i fie adus Primul în cetatea din îndepărtata oază.

Poruncile regelui trebuie îndeplinite, zeii vorbesc prin gura stăpânilor, iar Nabu-Daş fu obligat să se supună. Însă înainte de a porni în deşertul Nefud, Primul avea a se întâlni şi cu Belşaţar, sau Belşatzar, prinţul nevolnic.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.