CEI O SUTĂ Anabasis (45)

Ciclul romanesc CEI O SUTĂ de Gheorghe SCHWARTZ, răsplătit cu numeroase premii, reprezintă cea mai mare construcție epică din literatura română și una dintre cele mai mari construcții narative din bibliografia generală. În cele peste 4500 de pagini, sunt urmărite destinele a o sută de generații din tată în fiu de la căderea Babilonului și până în perioada postmodernă. „Suntem adesea tentaţi să considerăm faptele din istoria omenirii drept întâmplări petrecute în vremuri mitice, mai ales evenimentele ce au avut loc cu sute şi mii de ani în urmă. Citim despre protagonişti şi acţiunile lor şi totul ni se pare la fel de străin, ca şi ficţiunea cărţilor de aventuri. Şi chiar dacă sentimentele noastre sunt cât se poate de curate faţă de înaintaşi, aceştia cu greu reuşesc să iasă din cadrul pietăţii legendelor şi al paginilor în care s-a scris despre ei. Istoria omenirii rămâne un imens roman şi mobilul ei, în ultimă instanţă, nu este, de milenii, altul decât aceeaşi speranţă în nemurire. Nu numai Antichitatea ni se pare un basm, dar şi vremuri mult mai apropiate. În conştiinţa noastră, trăsăturile umane ale personajelor le asociem de autorii care le-au imortalizat (fie ei istorici, scriitori, artişti plastici etc.), datele le suprapunem cifrelor rigide din manuale. Numele oamenilor de excepţie se leagă în primul rând de eroul literar (mai nou de cel de film) şi abia apoi de cel ce a trăit în realitate, figuranţii se contopesc în masa mare a indivizilor fără nume.(…) Aidoma destinului, şi scribul şi-a acoperit ochii: el a încercat să uite viitorul şi tot ce a ştiut că va urma a păstrat pentru sine. Afundându-se în adâncuri, scribul a devenit asemenea acelor adâncuri, iar nesfârşitele întrebări şi le punea în şoaptă. Rostindu-le cu voce tare, risca să fie neînţeles de cei ce atât de greu s-au lăsat reîntruchipaţi şi atât de uşor se reîntorc în uitare. Doar Speranţa, ca dimensiune submersă, fundamentală a întregii istorii a omenirii, rămâne nealterată”.

Mausol a murit în acelaşi an cu Al Şaptelea. Pentru Nihilist şi Philantrop, pentru tată şi fiu, gestul disperat a lui Erostrat a avut consecinţe diametral opuse: pe când Nihilistul a trebuit să fugă din Ionia şi să-şi caute adăpostul într-o lume ce îi întorcea oriunde înfricoşată spatele, Al Optulea a extras din întâmplarea din Ephes ideea ce l-a dus la un rost, la bogăţie şi la influenţă. Pentru amândoi calea a fost foarte rapidă. Al Şaptelea a murit la trei ani după incendiul Artemisionului. O viaţă asemenea celei duse de el cere o convingere fără fisuri. Dar poate că fapta lui Erostrat să-i fi strecurat şi lui îndoieli, mai ales că se spunea că incendiatorul i-a fost elev. Totuşi, poate că moartea sa, la numai trei ani după ce a părăsit Ephesul, nu este decât o coincidenţă. Despre ultimii ani ai Nihilistului nimeni nu mai ştie nimic şi este de mirare că i s-a putut stabili cu precizie până şi anul morţii. Să fi murit împăcat cu viaţa dusă? Nimeni nu l-a întrebat dacă şi-ar fi dorit un alt trai, în caz că ar fi putut-o lua de la capăt. Şi nimeni nu şi-a pus problema că şi pe un om ca el l-au încercat momente de disperare şi că motivul cel mai concret al acestora îl constituia faptul că fiul său se lăsa măcinat de ambiţii şi succese, uitând că anii trec şi că datoria cea mai sfântă e să te îngrijeşti de continuitatea familiei. Să-i fi păsat Nihilistului de aşa ceva, n-avea nimeni cum bănui. Când muri Al Şaptelea, Philantropul încă nu avea copii.

Al Optulea, în schimb, a reuşit în foarte scurt timp ceea ce alţii nu pot să dobândească nici într-o viaţă. Nu numai că averea şi influenţa îi erau mari, ci şi armata pe care a pus-o în picioare pentru a afla cu precizie cauzele lumeşti ale fiecărei nenorociri, astfel încât nici un asigurat să nu-l poată trage pe sfoară, acei „Şoareci din Halicarnas“ l-au făcut să cunoască extrem de multe lucruri despre extrem de multă lume. În curând, în afara veniturilor imense încasate de asigurări, începu să vândă şi informaţii diferitelor servicii secrete. Până şi „ochii şi urechile“ Marelui Rege aveau ce afla de la el. Dar tot succesul nu i se baza decât pe două însuşiri: pe firea-i plăcută şi pe îndrăzneală. Al Optulea a rămas în continuare la fel de modest, fiind unul dintre oaspeţii cei mai invitaţi, atât la întrunirile prieteneşti, cât şi ori de câte ori cineva avea nevoie de un sfat. Philantropul ştia să asculte ca nimeni altul, putea pur şi simplu să „vorbească“ prin tăcere şi, după ce discuta cu dânsul, oricine se simţea mai uşor. Un simţ de organizare, moştenit de la străbunii uitaţi, dădea impresia că Al Optulea nu supraveghează decât în treacăt imensa afacere, cea pe care nimeni în afara sa n-o putea evalua. Pentru toată lumea, el n-a rămas decât bărbatul zâmbitor, gata oricând să-ţi vină în ajutor. La fel cum nu degeaba a fost numit bunicul Philadelphul, nu degeaba i se potrivea lui atât de bine numele câştigat — Philantropul.

Monumentul lui Mausol se înălţa cu iuţeală. Arhitecţii Pitios şi Satiros au terminat, mai repede decât se putea spera, nu numai construcţia propriu-zisă, dar au izbutit să înfrunte cu tact şi cu o răbdare supraomenească revendicările reginei, care îşi schimba preferinţele de pe o zi pe alta. Amăgind-o încontinuu cu decoraţia, constructorii îi făgăduiau de fiecare dată că ansamblul va arăta exact aşa cum doreşte ea şi că modificările vor fi efectul muncii meşterilor ceramişti şi în primul rând al sculptorilor. Artemisa formula o pretenţie şi cei doi se grăbeau să laude în cuvinte entuziaste obiectul dorinţei reginei, vorbind mereu în aşa fel de parcă respectiva problemă le-ar fi stat lor de la început în intenţie, urmând doar să fie realizată într-o etapă al cărei timp încă nu a venit. Zăpăcită, regina asculta vorbele lor înflăcărate şi nu mai găsea motive să fie nemulţumită. Atunci o cuprindea jalea la amintirea soţului ei şi îl chema pe Philantrop să i se plângă. Al Optulea o asculta cu răbdare, mai lăuda o dată iniţiativa văduvei de a-i face defunctului un asemenea mormânt cum n-a mai avut nimeni şi pleca ducând cu el încă o rată a asigurării.

Doar că regina îşi pierdea şi ea prospeţimea. Era de parcă Mausol, murind, i-ar fi transmis surorii sale boala ce l-a răpus pe el. Artemisa începea şi ea să petreacă tot mai mult timp privind spectacolul valurilor mării, discutând despre viaţă şi despre moarte, mirându-se că oamenii se mai pot înflăcăra în faţa te miri cărei acţiuni. Melancolia se pregătea să o răpună şi pe ea.

Degeaba nu conteneau unii linguşitori blasfematori să-i explice că zeii au dorit ca Artemisa să-şi piardă, pentru o vreme, templul la Ephes doar pentru ca o altă Artemisă să-l poată construi pe al ei la Halicarnas, degeaba i s-a sugerat ca monumentul funerar să nu îi fie dedicat numai lui Mausol, ci şi ei însăşi — fapt care, într-adevăr, o făcu să-i sclipească ochii ca pe vremuri —, degeaba i se repeta că o suverană, a cărei ţară parcurge un asemenea drum de izbânzi paşnice, fără a se vedea la orizont nici urmă de nor, este o stăpână binecuvântată de nemuritori, momentele când regina îşi mai recâştiga privirea de odinioară erau tot mai rare şi tot mai scurte. Boala lui Mausol pogorâse şi asupra ei, ucigând-o.

La doi ani după soţul ei, muri şi Artemisa. Monumentul funerar se afla de acum ridicat, doar decoraţiunile urmau să mai fie terminate. Dar se părea că nu mai este nimeni dispus să preia patronarea unui asemenea proiect. Venind de pe mare, călătorii puteau admira un edificiu mai înalt decât toate celelalte oferite de panorama Halicarnasului, un edificiu enigmatic, ruină înainte de a fi fost terminat, de o utilitate misterioasă, o fantomă în mijlocul uneia dintre cele mai frumoase panorame urbane. Până la urmă, însăşi amintirea lui Mausol şi a Artemisei era ponegrită de acel monstru, reprezentat de clădirea abandonată. Boala ce-i ucise pe cei doi se dovedi a fi de o nesăţiozitate fără de sfârşit. Hidricus, fratele lor, dădeau impresia că ar fi şi el atins de acelaşi morb. Însă maladia şi-a schimbat în cazul lui chipul: nu mai era melancolie ceea ce măcina din Hidricus, ci neîncredere, o susceptibilitate ce creştea într-una, riscând să atingă proporţii îngrozitoare. Al Optulea intui că dacă monumentul nu va fi terminat repede, nu va mai fi desăvârşit niciodată. Şi atunci, spre groaza prietenilor săi, îi făcu lui Hidricus o propunere care pe el, pe agent, putea oricând să-l coste averea şi viaţa: îi oferi lui Hidricus să asigure construcţia la întreaga ei valoare, admiţând nişte rate mult sub nivelul încetăţenit şi obligându-se să-l despăgubească pe rege, după caz, de toate investiţiile făcute pentru ridicarea şi terminarea fastuosului mormânt. O asemenea propunere reuşi să-i adune lui Hidricus şi ultimele energii. După o foarte scurtă întrerupere, lucrările la Mausoleu au fost continuate. Arhitecţii putură angaja pe cei mai importanţi sculptori ai lumii: Scopas, în primul rând. Apoi, Leochares, Bryaxis şi Timotheos, despre care se spunea că nu aveau egal în meşteşug, fiind întrecuţi doar de Scopas însuşi. Iar, la urmă, reuşiră să-l convingă şi pe Praxiteles să lucreze cu toţi aceştia. Artiştii aduşi la Halicarnas încă de Mausol puteau, în sfârşit, să-şi arate în voie geniul. La îndemnurile Philantropului care, depăşindu-şi cu mult interesele financiare, a ajuns să se identifice în speranţa oferită de monument, sculptorii începură munca în acelaşi timp, fiecare lucrând câte o latură a peronului ce închidea cella. Pe urmă, după ce au fost aplicate pe clădire strălucitoarele cărămizi smălţuite şi când călătorii de pe mare puteau vedea deja un edificiu sclipind în soare mai puternic decât o oglindă, sculptorii au putut trece şi la decorarea frizelor.

Al Optulea avea acum în subordine o armată de funcţionari şi de agenţi, o mulţime de şefi de filiale şi, mai ales, numeroşi „şoareci de Halicarnas“. Această oaste era cât se poate de discretă şi tindea să se transforme într-o dublură a serviciilor oficiale. Noroc că Philantropul nu făcea mai niciodată uz de informaţiile deţinute, iar când o făcea, nu uita ca de fiecare dată să-l anunţe în acelaşi timp şi pe suveranul local. Dar cea mai mare bătaie de cap i-o solicitau contabilii, cărora le pretindea o cinste desăvârşită şi multă rigurozitate în ţinerea datelor. Nu de puţine ori aceştia asistau uimiţi cum Philantropul era capabil să le spună pe de rost cifre privind o afacere despre care fusese informat doar în treacăt. Evidenţele lor erau aproape inutile şi cu atât mai de prisos părea orice încercare de a-l induce în eroare pe şef.

Cu toate acestea, Al Optulea îşi permitea să-şi petreacă o mare parte din timp pe şantierul mormântului lui Mausol.

— Vii aici atât de des de frică să nu-ţi pierzi banii? îl întrebau de multe ori meşterii, obişnuiţi să discute cu el în timpul lucrului.

— Dacă ar veni un cutremur, degeaba aş sta eu aici. Zeii nu m-ar întreba mai înainte pe mine dacă să dezlănţuie sau nu stihiile.

— Un cutremur n-ai putea opri, dar un incendiu da.

— Mausoleul nu va cădea niciodată pradă flăcărilor, răspundea el, pipăind cu mâna subansamblul de piatră verde şi marmură care îl placa. Un incendiu n-are cum mistui această lucrare, iar un om fără nume, asemenea celui ce a dat foc Artemisionului, nu se naşte — spre fericire — decât o dată la mai multe secole.

— Dacă zeii ar dori-o, s-ar putea naşte şi acum, îi răspundeau meşterii, mai mult ca să-l aţâţe. Dar nu reuşeau.

— Dacă zeii ar dori-o, incendiatorul n-ar fi un om fără nume, ci un conducător. Lui nu m-aş putea opune. Dar zeii au dorit să ajut la ridicarea acestui monument.

— Şi dacă va veni cineva sau ceva care să-l dărâme peste douăzeci de ani?

— Dacă voi mai trăi douăzeci de ani, voi fi încasat destule rate de asigurare pentru a putea fi în stare să reconstruiesc din ele Mausoleul. Apoi continuă, dându-şi capul pe spate şi privind cvadriga ridicată pe gradienele de pe acoperiş: când sculptorii vor termina statuile lui Mausol şi Artemisei, după ce acestea vor domina peisajul, nimeni nicicând n-o să mai scoată din amintire existenţa lor. Şi nici a voastră, cei ce aţi făcut lucrarea.

— Şi nici a ta, îi răspundeau aceia cu politeţe.

— A mea?! Eu nici măcar nu sunt ctitor.

Dar Philantropul tăgăduia un fapt devenit evident. El se grăbea să termine monumentul, de parcă i-ar fi fost frică de o boală care se pregătea să-l omoare, ştiind că în lipsa sa, lucrarea ar rămâne neisprăvită. O maladie misterioasă era răspândită de Mausoleu, ca şi cum monumentul funerar al regelui, ar fi perpetuat nu numai memoria suveranului, ci şi forţa stihiei ce l-a doborât mai înainte pe Mausol, apoi pe sora şi soţia sa. Pe urmă, abia de se terminase lucrarea, muri şi Hidricus. Apoi boala păru să se transmită Philantropului. Energia îi rămase acestuia aceeaşi, dar el nu mai acţiona decât datorită inerţiei. Al Optulea dădea impresia că şi-ar fi îndeplinit deja misiunea în viaţă. Bunicul, bătrânul medic din Atena, depăşise optzeci şi cinci de ani de viaţă. Philantropul îşi aduse, în sfârşit, soţia la Halicarnas şi aici i se născură cei doi fii. Odată cu naşterea mezinului se prăpădi şi Philadelphul, ca şi cum n-ar fi putut să moară până ce n-a apucat dovada că stirpea nu i se va stinge. Copiii se născură la Halicarnas, însă au rămas prea puţin acolo. Ei şi-au urmat soarta şi soarta i-a dus pe alte meleaguri*.

* Aceasta este legenda, dar datele nu concordă: Philadelphul a murit în 347 î.e.n., în timp ce mezinul Philantropului s-a născut în 342 î.e.n.. Dar ce contează cinci ani într-o veşnicie?

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.