CEI O SUTĂ Anabasis (69)

Ciclul romanesc CEI O SUTĂ de Gheorghe SCHWARTZ, răsplătit cu numeroase premii, reprezintă cea mai mare construcție epică din literatura română și una dintre cele mai mari construcții narative din bibliografia generală. În cele peste 4500 de pagini, sunt urmărite destinele a o sută de generații din tată în fiu de la căderea Babilonului și până în perioada postmodernă. „Suntem adesea tentaţi să considerăm faptele din istoria omenirii drept întâmplări petrecute în vremuri mitice, mai ales evenimentele ce au avut loc cu sute şi mii de ani în urmă. Citim despre protagonişti şi acţiunile lor şi totul ni se pare la fel de străin, ca şi ficţiunea cărţilor de aventuri. Şi chiar dacă sentimentele noastre sunt cât se poate de curate faţă de înaintaşi, aceştia cu greu reuşesc să iasă din cadrul pietăţii legendelor şi al paginilor în care s-a scris despre ei. Istoria omenirii rămâne un imens roman şi mobilul ei, în ultimă instanţă, nu este, de milenii, altul decât aceeaşi speranţă în nemurire. Nu numai Antichitatea ni se pare un basm, dar şi vremuri mult mai apropiate. În conştiinţa noastră, trăsăturile umane ale personajelor le asociem de autorii care le-au imortalizat (fie ei istorici, scriitori, artişti plastici etc.), datele le suprapunem cifrelor rigide din manuale. Numele oamenilor de excepţie se leagă în primul rând de eroul literar (mai nou de cel de film) şi abia apoi de cel ce a trăit în realitate, figuranţii se contopesc în masa mare a indivizilor fără nume.(…) Aidoma destinului, şi scribul şi-a acoperit ochii: el a încercat să uite viitorul şi tot ce a ştiut că va urma a păstrat pentru sine. Afundându-se în adâncuri, scribul a devenit asemenea acelor adâncuri, iar nesfârşitele întrebări şi le punea în şoaptă. Rostindu-le cu voce tare, risca să fie neînţeles de cei ce atât de greu s-au lăsat reîntruchipaţi şi atât de uşor se reîntorc în uitare. Doar Speranţa, ca dimensiune submersă, fundamentală a întregii istorii a omenirii, rămâne nealterată”.

AL TREISPREZECELEA

— Katoptronos —

242 î.e.n. — 183 î.e.n.

DESPRE PURITATEA AJUTORULUI ŞI A OGLINZII

„Katoptron“ înseamnă în limba grecilor „oglindă“, iar cognomenul Celui de Al Treisprezecelea se trage indiscutabil de aici. Dar acesta nu este un nume, ci o poreclă ulterioară. Asta fiindcă, oricât de predestinat ar fi un supranume, întotdeauna faptele sunt cele ce îl preced şi nu invers.

În secolul al II-lea înaintea erei noastre, se pare că stirpea Celor O Sută a atins o culme a sinusoidei drumului urmat. Din pragmaticii negustori şi sfetnici, din celebrii comandanţi şi guvernatori, au apărut acum exponenţii himerelor, al căror campion se pare să fi fost Al Doisprezecelea. Încă puternic ancorat în domeniul acestuia, să fi fost Katoptronos şi cel ce a început drumul de întoarcere spre real? În Cel de Al Treisprezecelea găsim omul care a încercat să dea chipul cel mai concret cu putinţă iluziilor, printre care tatăl său n-a făcut decât să rătăcească.

Al Doisprezecelea a avut trei copii. Katoptronos a fost unul dintre ei şi, întrucât ne lipseşte şi cea mai vagă referire despre ceilalţi doi, vom urma unica potecă rămasă din încrucişarea unde l-am părăsit pe fiul Astronomului. Scribul a ales această soluţie după o lungă ezitare, care i-a amânat destul continuarea redactării poveştii Celor O Sută. Pe deasupra, probabil influenţaţi de renumele celui de Al Doisprezecelea, mulţi analişti îl plasează pe fiul său în mai multe locuri deodată. (Însă poate că ne aflăm doar în faţa unor anacronisme sau… a prelungirii propriului renume al personajului nostru). Astfel încât scribul a trebuit să examineze cu toată seriozitatea ipoteza dacă nu cumva sub numele „Katoptronos” se ascunde un cuplu de gemeni. Şi, chiar dacă în viaţă întâmplările nu-şi caută întotdeauna rezolvarea cea mai simplă, scribul n-are la dispoziţie o altă conduită mai logică decât aceea ce-l îndeamnă să procedeze asemenea unui râu: să nu încerce să urce munţii, ci să urmeze albia săpată printre stânci, atunci când nu s-a putut altfel, şerpuind prin sol moale şi rozând încet-încet spre direcţia cea mai convenabilă. (Nici trecutul nu este un teritoriu prin care se poate penetra mai uşor).

Atunci când a părăsit Al Doisprezecelea această lume, familia i-a rămas şi pe mai departe la Syracuza, în casa Astronomului. La moartea tatălui, Katoptronos avea optsprezece ani^*…

* După alte surse, copiii au fost mici, atunci când Al Doisprezecelea s-ar fi sinucis. Dar datele avute la dispoziţie îl fac pe scrib să încline spre prima supoziţie.

…şi, admiţând că a fost fratele cel mai mare, lui i-a revenit menirea de a purta de grijă pe mai departe continuitatea șirului neîntrerupt al alor săi. Este vremea când Hieron, regele Syracuzei, l-a trimis la Roma, călătorie despre care avea să povestească Al Treisprezecelea însuşi mai târziu; la fel cum în tinereţe absolvise călătoria de inițiere ce l-a făcut să treacă şi prin Grecia. Acestea sunt însă doar nişte reminiscenţe. Ele au fost pomenite mereu la trecut. Prezentul a început o dată cu sosirea personajului la Alexandria. Restul e la fel de incert ca „negura înaintaşilor“ şi „aura urmaşilor“.

Cel de Al Treisprezecelea se află — ca toţi ceilalţi — la mijloc între trecut și viitor .

Dacă ar fi fost posibil ca un om să-i fi cunoscut în acelaşi timp pe Astronom, pe vremea când acesta a început dificila vânătoare a gloriei la Alexandria, şi pe nepotul său, Katoptronos, la aceeaşi vârstă a ambiţiilor totale, cutreierând arterele drepte ale oraşului, prea puţine asemănări l-ar fi izbit. Însă, peste timp, toate deosebirile se şterg mai uşor. Al Treisprezecelea s-a dovedit un demn urmaş al bunicului. Dar, spre deosebire de acela, avea o fire mult mai deschisă şi un fel de a fi ce-l făcea plăcut. Dacă bunicul s-a izolat după un zid larg de aroganţă şi solitudine ostentativă, din faţa de copil caracteristică mai tuturor Celor O Sută, n-a rămas la Katoptronos decât o privire ce seducea femeile. Gata să lege prietenii cu oricine, foarte multă lume a putut să-l cunoască şi unii au lăsat mărturii despre el. Se pare că a fost de la început foarte săritor, oferindu-şi sprijinul în treburi concrete. În ciuda renumelui de erudit, biblioteca îl atrăgea mai puţin. Era priceput în meşterit şi, dintre toate lucrurile seducătoare ale marelui oraş, construcţia de pe Insula Pharos îl cucerise pe de-a-ntregul. Realizarea arhitectului Sostrat din Knidos îl izbise atât prin dimensiuni, cât şi prin unicitatea ei. Sus, pe ultima terasă, petrecea ore lungi de visări. De acolo putea vedea până la orizont şi de cele mai multe ori imaginaţia zărea mai departe chiar decât ochii. Dimensiunile îşi pierdeau valorile tradiţionale, perspectivele se inversau. Aerul câştiga noi consistenţe, cerul se oglindea în mare şi pământul în cer. După o vreme, uitai care e imaginea reală şi care cea oglindită şi, cu timpul, şi aceste deosebiri dispăreau. Omogenizarea duce la împăcare cu sine, şi doar atunci când apărea câte un nor schimbând reflexia în refracţie, toate neliniştile se trezeau. Norii deveneau oglinzi în oglindă. Efectul lor era tulburător. Tot ce păruse simplu până atunci îşi arăta convulsiile ascunse. Norii acţionează ca o cenzură: ei limitează punctele de vedere şi impun o anumită direcţie privirii. Tot ce fusese sesizabil în realitate sau în imaginaţie de la înălţimea turnului lui Sostrat, era captat şi revenea diformat din oglinda plantată în oglindă.

Dar reveriile celui de Al Treisprezecelea nu erau întotdeauna solitare pe terasa Farului.

Aici a apărut una dintre marile pietre de încercare pentru scrib: în bibliografie, Heron din Alexandria este localizat cu două sute de ani mai târziu, fără a i se cunoaște amănuntele vieții, el rămânând în istorie drept un mare pedagog și un la fel de mare inventator. Și, totuși, alte surse îl leagă de Cel de Al Treisprezecelea. Asemenea anacronisme, ce pot fi considerate enigme ale istoriei, nu sunt decât dovezile concrete ale relativității timpului oamenilor, ale timpului perceput de oameni. Dar mai rămâne și o explicație mai simplă: Heron a fost un nume des pomenit în epocă și este foarte probabil ca pedagogul Heron să nu fi fost una și aceeași persoană cu Heron din veacul al treilea de dinainte de Hristos. Scribul a putut să constate că fiecare epocă și fiecare loc își au numele lor frecvente, motiv pentru care confuzii sunt multe chiar și la autori dintre cei mai importanți, confuzii preluate apoi și consolidate în literatură.

Despre Heron din Alexandria se spune că ar fi fost elevul lui Ktesibios din Alexandria — fondatorul mecanicii şi rivalul lui Arhimede în inventarea celor mai mari maşini de război — dar, de regulă, se trece cu vederea că a fost în aceeaşi măsură şi discipolul Astronomului. Urmașul lui Ktesibios a găsit, ca o sfântă obligaţie, să se ocupe de nepotul celui ce l-a introdus în ştiinţa fantasmelor tehnice. Geometrie, geodezie, mecanică şi optică, iată domeniile în care l-a iniţiat Heron pe Katoptronos şi toate acestea erau foarte concrete şi foarte aplicabile în practică. Iar fantasmele bunicului, preluate sub forma unor mici divertismente mecanice de către Heron, ofereau o dimensiune palpabilă viselor, însă dădeau și impresia că permit scurte priviri în lumea nemuritorilor.

Pentru nepotul Astronomului, demonstraţiile practice şi măsurătorile din Far se dovedeau mult mai atrăgătoare decât orice scriere din incinta Museionului. Iar ceea ce pe Heron doar îl amuza, pe Al Treisprezecelea pur şi simplu îl încânta. De pildă, tritonii din cele patru colţuri ale terasei se spune că ar fi fost ulteriori perioadei elenistice. Numai că nimeni nu precizează despre ce tritoni este vorba. Se ştie doar că primul dintre ei scotea un răget atunci când în depărtare se arăta o corabie inamică, apoi că al doilea urma mereu cu braţul poziţia soarelui, că al treilea ar fi indicat momentul scurgerii timpului şi că… în al patrulea colţ s-ar fi găsit faimoasa oglindă. Însă aceasta este doar o reconstituire. Una dintre cele multe. Şi se uită, de fiecare dată, că toate încercările nu sunt decât reconstituiri ale unor reconstituiri. Se pare că încă de pe vremea lui Ptolemaios VI Philometor, primii tritoni ar fi fost îndepărtaţi de pe far, sub pretext că acela ce dădea alarma la apariţia la orizont a unor duşmani ar fi ajuns să deranjeze liniştea oraşului şi atunci când nu era cazul. În amintirea figurilor dispărute, s-ar fi construit apoi cele pomenite în diferite scrieri ale călătorilor şi istoricilor. Dar primele, cele originale, au fost opera lui Heron din Alexandria şi ale lui Katoptronos din Syracuza. Şi n-au fost trei tritoni, ca în reconstituirea ce a dăinuit câteva secole, ci patru. Câteodată este uimitor cum legenda reuşeşte să acopere evidenţele: cine ar fi îndrăznit pe, vremea lui Katoptronos, să încalce evident legile simetriei şi cui i-ar fi fost permis acest lucru? Atunci de ce nu s-a reluat cu câteva secole mai târziu modelul exact? Pentru că al patrulea triton făcea un lucru de neacceptat. Şi n-a mai fost încuviinţat chiar cu riscul coruperii simetriei. Mai rămâne o singură întrebare: de ce n-a fost înlocuit al patrulea triton cu un altul, aflat într-o acţiune convenabilă? Probabil că din pietate şi din dorinţă de fidelitate: ceea ce a existat iniţial, se presupunea, nu va mai putea fi depăşit, iar să transformi o capodoperă nu-i era îngăduit nimănui. Pe de altă parte, minunea minunii a ajuns să fie oglinda. Prezenţa ei, se spera, putea acoperi orice gol. Şi, într-adevăr, l-a mascat cu desăvârşire.

Cel de Al Treisprezecelea se afla la Alexandria de mai multe luni, atunci când Heron, din necesităţile unei demonstraţii, dar şi din joacă, a construit primul triton, cel ce urmărea cu braţul mişcările soarelui. Katoptronos s-a bucurat de el ca un copil. Şi a reuşit să transmită entuziasmul tuturor celor veniţi să admire minunea. Celelalte trei figuri au reprezentat o comandă a regelui şi la ele au lucrat atât maestrul, cât şi discipolul. Ba, cel de al doilea cu mult mai multă însufleţire decât primul. Pentru Heron, tritonii au fost rezultatul unui divertisment şi îndeplinirea unei comenzi. Se pare că aportul său a fost tot mai scăzut, pe măsură ce Al Treisprezecelea îşi intra în atribuţiuni. Dar deoarece renumele Astronomului s-a dovedit atât de efemer şi pentru că nici Katoptronos n-a dat cercetări fundamentale, nu ne-a lăsat lucrări scrise şi s-a dedicat exclusiv concretizării unor himere — astfel încât amintirea i-a rămas de domeniul fantasticului palpabil, în care s-a complăcut să trăiască toată viaţa — iar cele mai multe dintre realizările lui au trecut în seama lui Heron. Al patrulea triton era îndreptat spre oraş. El nu scruta depărtările în căutarea unor duşmani, nu urmărea rotirea eternă a soarelui şi nu se preocupa de măsurarea timpului efemer. Al patrulea triton râdea. Râsul său era la fel de puternic ca răgetul celui ce dădea alarma. El putea fi auzit din toate cartierele Alexandriei şi mai departe — după legendă — chiar şi până în Numibia. Multă vreme s-a crezut că mecanismul îi era pus în funcţiune de către Al Treisprezecelea, atunci când acesta considera că una din hotărârile majore luate în oraş era greşită. Pe urmă, când tritonul a râs şi în lipsa lui Katoptronos, s-a bănuit că unul dintre ucenicii acestuia ar porni maşinăria. Cu timpul, s-a considerat că tritonul însuşi începea să-şi rostogolească imensele hohote peste Alexandria. Izbucnirile îi erau atât de autentice, încât deveneau molipsitoare şi, atunci când se încovoia de râs, toţi cei ce-l auzeau izbucneau şi ei într-un delir colectiv. Acesta se manifesta ca o boală. Ptolemaios V Epiphanes l-a făcut să tacă şi, dacă nu l-a scos de acolo, e doar pentru a nu strica simetria grupului. Mai târziu, o singură dată se spune că ar mi fi râs tritonul îndreptat cu faţa spre oraş.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.