CEI O SUTĂ Anabasis (70)

Ciclul romanesc CEI O SUTĂ de Gheorghe SCHWARTZ, răsplătit cu numeroase premii, reprezintă cea mai mare construcție epică din literatura română și una dintre cele mai mari construcții narative din bibliografia generală. În cele peste 4500 de pagini, sunt urmărite destinele a o sută de generații din tată în fiu de la căderea Babilonului și până în perioada postmodernă. „Suntem adesea tentaţi să considerăm faptele din istoria omenirii drept întâmplări petrecute în vremuri mitice, mai ales evenimentele ce au avut loc cu sute şi mii de ani în urmă. Citim despre protagonişti şi acţiunile lor şi totul ni se pare la fel de străin, ca şi ficţiunea cărţilor de aventuri. Şi chiar dacă sentimentele noastre sunt cât se poate de curate faţă de înaintaşi, aceştia cu greu reuşesc să iasă din cadrul pietăţii legendelor şi al paginilor în care s-a scris despre ei. Istoria omenirii rămâne un imens roman şi mobilul ei, în ultimă instanţă, nu este, de milenii, altul decât aceeaşi speranţă în nemurire. Nu numai Antichitatea ni se pare un basm, dar şi vremuri mult mai apropiate. În conştiinţa noastră, trăsăturile umane ale personajelor le asociem de autorii care le-au imortalizat (fie ei istorici, scriitori, artişti plastici etc.), datele le suprapunem cifrelor rigide din manuale. Numele oamenilor de excepţie se leagă în primul rând de eroul literar (mai nou de cel de film) şi abia apoi de cel ce a trăit în realitate, figuranţii se contopesc în masa mare a indivizilor fără nume.(…) Aidoma destinului, şi scribul şi-a acoperit ochii: el a încercat să uite viitorul şi tot ce a ştiut că va urma a păstrat pentru sine. Afundându-se în adâncuri, scribul a devenit asemenea acelor adâncuri, iar nesfârşitele întrebări şi le punea în şoaptă. Rostindu-le cu voce tare, risca să fie neînţeles de cei ce atât de greu s-au lăsat reîntruchipaţi şi atât de uşor se reîntorc în uitare. Doar Speranţa, ca dimensiune submersă, fundamentală a întregii istorii a omenirii, rămâne nealterată”.

Tritonii de pe terasa superioară a farului l-au făcut dintr-o dată celebru pe cel de Al Treisprezecelea. Era momentul înşelător când omul are impresia că reprezintă ceva prin el însuşi, ceva mai important decât locul propriu în colectivitate. Sentimentul acesta îmbată şi pe mulţi îi pierde. Al Treisprezecelea şi-a revenit la timp şi în felul acesta şi-a recâştigat şi dreptul la Speranţă. Zeiţa Elpis îi surâdea iarăşi. Al Treisprezecelea devenise cel mai renumit discipol al lui Heron şi, se spunea, singurul în stare să-i ducă mai departe opera. Prin prisma aceasta trebuie apreciată şi legenda conform căreia Katoptronos ar fi fost constructorul oglinzii de pe Farul din Alexandria. Povestea este mult posterioară evenimentelor, dar de mare popularitate până spre sfârşitul evului mediu. Nimeni n-a precizat cu certitudine cine ar fi fost constructorul oglinzii şi, cât timp s-a mai ştiut de fiul Celui de Al Doisprezecelea, locul gol a fost umplut cu el (sau cu ei — deoarece despre Katoptronos, după cum vom mai vedea, s-a vorbit şi la plural). Scribul a preluat acest punct de vedere: acceptând că el porneşte de la premisa că personajul a existat cu adevărat, din moment ce i-a stabilit şi locul în lanţul Celor O Sută, îl va admite şi ca pe autorul oglinzii amintite şi peste două milenii cu admiraţie şi descrise în tomuri întregi. Exagerarea calităţilor oglinzii ţine de legendă şi germenul real nu mai poate fi delimitat cu certitudine. Însă nici nu trebuie ignorat cu totul. Oglinda, se afirmă, ar fi fost elementul cel mai spectaculos al ultimei dintre cele şapte minuni ale lumii antice. (Ultima din punctul de vedere al cronologiei construcţiei ei, chiar dacă unii autori o plasează în listele lor, din alte considerente, a doua, sau, alţii, a patra.) Pe de altă parte, etimologia numelui Celui de Al Treisprezecelea e atât de evident legată de (o) oglindă, încât, pe lângă celelalte activităţi catoptronice bazate pe speculaţii, apare firesc să ne referim şi la exemplarul cel mai celebru. Cu atât mai mult cu cât şi tradiţia (pentru o vreme) i l-a atribuit.

Începutul legendei pare să se fi inspirat din realităţile tehnice ale timpului şi nu tinde să depăşească în nici un fel probabilul. Atât Ktesibios, cât şi Arhimede — ca să dăm numai două nume celebre — au realizat maşinării de război ce au entuziasmat contemporanii. Ktesibios a părăsit însă oglinzile, găsind în mecanismele pe bază de aer comprimat soluţiile următoarelor sale invenţii. Arhimede a continuat să folosească puterea razelor captate de diferitele materiale reflectorizante. O oglindă montată pe un turn atât de înalt ca Farul din Alexandria, din aceleaşi motive apare de aceea nu numai posibilă, dar şi probabilă. Prezenţa lui Heron şi a lui Katoptronos întăresc ipoteza.

Apoi farul a devenit nu numai cel mai important edificiu de acest soi din lumea antică, dar şi o minune. Iar o minune trebuie să aibă şi calităţile miraculoase care s-o justifice. Astăzi, în lumea contemporană scribului, marile oglinzi ale telescoapelor astronomice nu depăşesc decât puţine, şi într-o proporţie redusă, recordul diametrului presupusei oglinzi din Alexandria. (S-au folosit şi urmaşii lui Aristarh de această posibilitate de cercetare?) Jurgis Baltrusaitis pomeneşte erori de transcriere a unor date, erori ce au dus şi ele la hiperbolizarea calităţilor miracolului de care ne ocupăm. Dar, oricum, un miracol se naşte din miracol. Sostrat, se spune, ar fi clădit turnul pe un fundament de sticlă, apoi s-a afirmat că fundamentul era reprezentat de patru crabi din acest material. Amănuntul măreşte fabulosul. Însă nu suficient. Oglinda oferea mult mai multe posibilităţi. Dar, spune modestul scrib, să nu ne aventurăm în exagerările istoriei apocrife, deoarece am risca să-l pierdem din nou pe Al Treisprezecelea, pe care abia l-am putut prinde în propriul nostru reflector.

Despre Katoptronos s-a afirmat că a reuşit să scruteze şi la mari depărtări, şi în trecut şi în viitor, precum şi în interiorul oamenilor. Asta n-au susţinut-o scriitorii târzii, ci contemporanii. Nici o dimensiune nu i-a rămas astfel nepătrunsă şi razele oglinzilor sale penetrau prin orice strat, oricât de opac. Însăşi prezenţa omului era tulburătoare. Katoptronos devenise, puţin după ce a terminat tritonii, un personaj recunoscut de toată lumea pe stradă. Era tânăr, era înalt, avea tenul foarte alb şi o faţă de copil. Se bucura de intrare liberă oriunde şi de multe ori se spunea despre el că ar fi fost văzut în acelaşi timp în mai multe locuri. Se arăta prietenos şi săritor. Nu puţină lume a încercat să profite de pe urma lui şi nimeni nu a fost vreodată refuzat. Îl recunoştea ca maestru pe Heron şi se revendica şi din învăţătura bunicului său, cel ce purtase cognomenul „Astronomul“. Dar mai pretindea că a împrumutat cunoştinţe şi din unele scrieri rămase de dinainte de Potop. (În alt loc se pomeneşte despre biblioteca pierdută din Atlantida. Din Atlantida pierdută şi ea…) Oamenii îi cereau automate, însă el era convins că mai mult decât „Servitorul mecanic“, făcut de bunicul său, nici nu se poate realiza şi nici n-ar avea rost. În schimb, atenţia îi era atrasă tot mai mult de catoptrică: aici credea el că moştenirea lui Heron se putea îmbogăţi. Ni s-a păstrat o anecdotă ce-l plasează într-un palat din Alexandria, unde ar fi fost nu întâmplător invitat. Gazda, un armator bogat, l-ar fi copleşit cu laude, ca să-i ceară apoi să-i construiască un echipaj de automate pentru una dintre corăbii. Acela ar fi fost un proiect pilot, care, în caz de succes, ar fi revoluţionat navigaţia. Cel puţin în imaginaţia armurierului.

— Ce rost ar avea asemenea marinari? ar fi întrebat Al Treisprezecelea, la fel de curtenitor ca întotdeauna.

— Dar tocmai tu nu-ţi dai seama? Pe de o parte, oamenii mecanici n-ar cere de mâncare, pe de altă parte, n-ar obosi, n-ar fi nemulţumiţi şi ar putea fi foarte greu învinşi de piraţi. Cu un asemenea echipaj făcut de tine şi cu o corabie special pregătită de mine, am cuceri comerţul pe orice mare. Am împărţi câştigul şi ne-ar merge bine la amândoi.

— Nu cred că aş fi în stare să fac un asemenea echipaj. Automatele mele s-ar pricepe, eventual, să tragă la lopeţi. Însă ar fi destul de complicat să le pui în mişcare. S-au gândit şi alţii, mai deştepţi ca mine, la aşa ceva.

— Dacă îmi faci un asemenea echipaj, insistă armatorul, vei avea bani destui pentru toată viaţa. Pentru tine şi pentru toţi urmaşii tăi!

— Nu pot să fac ceea ce-mi pretinzi. Ceea ce-mi ceri tu depăşeşte puterea zeilor. Dar sper să nu te superi pentru atâta lucru pe mine. Vreau să-ţi povestesc ceva care să te convingă şi, astfel, să rămânem prieteni. În Atlantida, se zice, ar fi existat automate mult mai perfecţionate decât suntem noi capabili să ne imaginăm. Totuşi, un conducător înţelept le-a interzis. El era de părere că atât pentru automatele lipsite de fiorul sufletului, cât şi pentru oameni, posibilităţile întrec de cele mai multe ori scopurile. O lege dată de acel înţelept cerea ca fiecare lucru să fie mai înainte analizat în finalitatea sa şi abia pe urmă realizat. Un armator, mai deştept decât mine, ar fi reuşit să construiască o flotă al cărei echipaj era format în mare parte din automaţi. (O asemenea performanţă nu era deloc excepţională pentru civilizaţia lor.) Atâta doar că, într-una dintre călătorii, automatele s-au revoltat şi l-au omorât nu numai pe armatorul care însoţea expediţia, dar şi pe ceilalţi oameni.^*

* Câteodată scribul e tentat să creadă că unii autori moderni au cunoscut în amănunte scrierile străvechi. Căci, oricum, nu anticii au fost cei care s-ar fi putut inspira din scriitorii vremurilor noastre.

— Asta nu se poate! Automatele sunt nişte jucării.

— Noi, aici, în Alexandria, le considerăm jucării. Însuşi marele Heron le considera aşa. La fel şi Arhimede. Dar lucrurile sunt ceea ce le consideri că sunt. Apoi, dacă se modifică ele, ajungi să-ţi modifici şi tu părerea.

— Aiurea! Automatele nu se bucură de suflet.

— Cât timp? După această experienţă nu s-au mai construit automate în Atlantida.

— De unde ştii?

— Am citit.

— Atunci ai citit şi cum se pot face asemenea armate de automate.

— Nu. Cei ce le-au interzis au fost suficient de înţelepţi să distrugă şi schemele de construcţie.

— Şi cu echipajul de automate care, spui, s-a răsculat, ce s-a întâmplat? Nici asta nu se mai află în scrieri?

— Ba da. Dar nu-ţi spun.

— De ce?

— Pentru că vreau să rămânem prieteni. Dar, dacă doreşti, n-ai decât să cotrobăi şi tu prin bibliotecă. Şi dacă o să găseşti acele însemnări, n-o să le mai povesteşti nici tu altora.

— Aşa crezi?

Fie că nu le-a găsit, fie că Al Treisprezecelea a avut dreptate, armurierul n-a mai pomenit niciodată despre echipajul de automate al atlanţilor.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.