CEI O SUTĂ DIAVOLUL ARGINTIU (20)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – DIAVOLUL ARGINTIU, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2011

Povestea istorisită de Pater Marcus a pornit de la colecţia de oseminte sacre ale lui Albrecht, arhiepiscopul de Mainz. Acesta, mare mecena şi ctitor, a pus bazele unei fundaţii încă la 18 iunie 1520 cu scopul declarat de a asigura buna desfăşurare a serviciului religios. Prin această fundaţie ne-au rămas un relicvariu conţinând 42 nepreţuite oase întregi şi 21.441 fragmente mai mari sau mai mici din scheletele sfinţilor. (În legătură cu aceste venerabile moaşte, istoricii pretind că s-ar fi emis indulgenţe pentru 39.245.120 de ani şi 220 zile.¹) Deşi mărturia călugărului – declarat ostil trupei – este vădit părtinitoare, ea ne dă o imagine despre natura „Colocviilor de seară” şi povesteşte o dispută dintre Pater Manolo, un predicator al reformei, evreul Ţipor, Al Optzeci şi unulea şi un fost sfetnic al hanului, se pare că unul dintre ultimii bărbaţi cu ochii migdalaţi şi pielea galbenă rămaşi în trupă. Pentru ca discuţia să fie şi mai colorată, Pater Marcus îl include şi pe un negru, un fel de vrăjitor îndrumător spiritual al „sălbaticilor”. (Acesta nu participă prin cuvinte la dezbatere, ci doar prin sunete emise în spiritul unor incantaţii magice păgâne, puternic caricaturizate de narator.)

Totul ar fi pornit de la faptul că Ţipor ar fi luat în derâdere atât relicvele strânse cu atâta trudă de arhiepiscopul Albrecht, cât şi instituţia indulgenţelor. Ţipor ar fi povestit următoarea întâmplare: la Mainz, lumea a fost oripilată de faptul că un oarecare Jochann Müller, negustor bogat, ar fi ucis un om din gelozie, fiindcă acela i-ar fi făcut curte tinerei sale neveste. Martorii, însă, au susţinut că Müller l-ar fi omorât pe nefericit pentru o rivalitate în afaceri. Până la urmă, criminalul ar fi donat o consistentă sumă bisericii (şi mai ales, judelui, pretindeau gurile rele), ar fi cumpărat indulgenţe, ar fi dat bani şi familiei victimei şi ar fi scăpat basma curată.

– Aşa ceva nu s-a putut întâmpla niciodată, a replicat Pater Manolo. Potrivit Sfântului Toma d’Aquino, urmările păcatului ce-l privesc pe cel care l-a săvârşit sunt trei: pata, pedeapsa şi rămăşiţele. Pe prima o poate răscumpăra, dar nu şi pe celelalte.

Iar predicatorul reformat a replicat că toate păcatele oamenilor au fost asumate de Domnul Isus pe cruce.

Şi vrăjitorul negru ar fi intervenit prin nişte sunete puternice, ce puteau fi la fel de bine interpretate drept hohote de râs, cât şi drept răgete de furie.

– Staţi că n-am terminat! a continuat evreul. Abia scăpat de ştreang, Müller şi-a ucis şi frumoasa şi tânăra nevastă. Aceasta a continuat să susţină, faţă de oricine avea bunătatea s-o asculte, că omul omorât de bărbatul ei nu numai că n-a încercat s-o violeze, dar nici măcar nu i-a făcut avansuri. În urma procesului, au fost destui vecini – mai ales femei – care o priveau cu reproş, iar ea s-a tot dezvinovăţit şi s-a tot dezvinovăţit, punând sub îndoială circumstanţa atenuantă a bărbatului cu care a fost măritată în faţa lui Dumnezeu. De unde nenumărate certuri între soţi. Într-o zi, Müller, ieşindu-şi din minţi, şi-a acuzat el însuşi femeia că ar purta în pântec un prunc zămislit de celălalt şi, făcând tot felul de calcule, a decis că el nici măcar n-ar fi putut fi tatăl copilului, deoarece în momentul concepţiei a fost plecat, timp de mai multe săptămâni din Mainz.

– Cum a făcut el acele calcule, s-a interesat asiaticul?

– Nu ştiu, dar asemenea socoteli nu-s foarte greu de făcut.

– Asta-i aşa, au recunoscut cu toţii, iar vrăjitorul negru a mai scos un răget ce putea fi la fel de bine interpretat drept hohot de râs, ca şi drept răget de furie.

– Asta-i aşa, repetă grav şi Coriolan, nebunul cu mitra de hârtie pe cap, crezându-se papa de la Roma.

– Pe scurt, Müller şi-a ucis şi nevasta. Şi iar a făcut o donaţie apreciabilă bisericii şi iar a cumpărat indulgenţe. Se spune că din banii primiţi pe acele indulgenţe ar fi cumpărat arhiepiscopul tibia lui Melichior. După ce a fost iarăşi iertat, Müller ar fi ajuns temut de toţi, iar el s-a folosit de această faimă pentru a teroriza toată comunitatea. Când cumpăra din nou indulgenţe, lumea se întreba pe cine o mai fi omorât. Nu de nevasta ucisă la păsa vecinilor – care cu toţii au ajuns să fie încredinţaţi că a fost o soţie necredincioasă -, ci de faptul că se intersectau pe stradă cu cineva care putea oricând să comită şi alte crime, fiind imun în faţa judecăţii oamenilor.

– Ai terminat, îl întrebă Pater Manolo, politicos ca întotdeauna, doar sprâncenele zburlindu-i-se mai mult ca oricând.

– Nu. Povestea asta mai are şi un epilog: nu degeaba v-am amintit despre tibia lui Melichior, cumpărată de arhiepiscopul de Mainz din banii daţi pe indulgenţe de Jochann Müller, după ce şi-a ucis şi nevasta.

– De unde ştii tu că ilustrul Albrecht ar fi cumpărat sfintele oase din banii primiţi de la ucigaşul acela? Întrebarea a venit de la Al Optzeci şi unulea, dar era evident că ea i-a fost inspirată de Pater Manolo, care era un om prea bine educat chiar şi pentru a întrerupe un evreu.

Dar Ţipor a continuat, de parcă n-ar fi auzit nimic:

– Când ucigaşul s-a dus, într-o zi, să primească puteri şi sănătate în relicvariu şi s-a grăbit să sărute chiar tibia lui Melichior, n-a apucat să-şi lipească buzele de ea că a şi căzut mort lângă celebrul os. Mergând vestea, de aici, oamenii au început să-şi pună mai multe întrebări: „De ce l-a pedepsit Dumnezeu, în sfârşit, pe ucigaş tocmai prin Melichior, când cu ajutorul banilor veniţi pe indulgenţele cumpărate de Müller a ajuns osul acela la Mainz?” şi, mai ales…

– Şi iar te întreb de unde ştii tu că ilustrul Albrecht ar fi cumpărat sfintele oase din banii primiţi de la ucigaşul acela? a insistat Bufonul Vraci.

– …şi, mai ales, „Cum de indulgenţele nu l-au ferit pe criminal de pedeapsa de pe acest pământ?”. Ţipor a tăcut o vreme, apoi a mai precizat: întâmplarea aceasta a ridicat în ochii oamenilor valoarea relicvelor şi a scăzut-o pe cea a indulgenţelor.

– Acum ai terminat? a întrerupt Pater Manolo tăcerea.

– Eu am terminat, dar de răspuns măcar la aceste două întrebări ar fi bine să răspundeţi voi, prin nemăsurata înţelepciune şi ştiinţă a domniilor voastre.

Până să intervină altcineva, a luat cuvântul predicatorul reformat Heinrich Obrich din Lübeck, un fost colaborator al primarului evanghelic Jürgen Wullenwever. Când, în 1537, acela a fost executat, Obrich s-a refugiat pe insula Bornholm², apoi a început să colinde lumea în favoarea reformei. Aşa a ajuns şi la trupa Celui de Al Optzeci şi unulea, unde a găsit un teren propice pentru intenţiile sale. (Din păcate, Heinrich Obrich n-a fost un orator de talia lui Wullenwever, iar scurta lui intervenţie consemnată de Pater Marcus nu infirmă cu nimic această afirmaţie…)

– Am să dau, la început, răspunsul la a doua întrebare: indulgenţele nu au fost niciodată altceva decât un mijloc de îmbogăţire a ierarhilor corupţi; ele n-aveau cum să-l ajute pe ticălos. De aceea, prima întrebare este inutilă şi n-ar fi putut fi niciodată pusă de un creştin adevărat: Dumnezeu ne-a dovedit că lucrează, prin Cei Trei Crai de la Răsărit, încă de la anunţarea Veştii, aşa că nu trebuie să ne mire că tot printr-unul dintre Crai l-a pedepsit şi pe criminal.

– Care Crai? Nici în Vechiul şi nici în Noul Testament nu scrie nimic despre ei. Şi în nici o listă a suveranilor din Tharsis, Saba şi Arabia nu sunt pomeniţi regi cu acest nume, s-a stropşit evreul.

Obrich a tăcut şi Al Optzeci şi unulea l-a întrebat din nou pe Ţipor de unde ştie că arhiepiscopul a achiziţionat tibia lui Melichior din banii daţi pe indulgenţe de Müller. Dar tocmai atunci, vrăjitorul negru a început iar să răgească cu nişte sunete puternice, ce puteau fi la fel de bine interpretate drept hohote de râs, ca şi drept urlete de furie. După ce s-a potolit, a intervenit, adresându-i-se lui Ţipor, fostul sfetnic al hanului:

– Mie nu mi se pare deloc ciudată povestea ta: este firesc ca un supus să dea tot ce are pentru a câştiga bunăvoinţa stăpânului său – cel ceresc prin cel pământean… Şi, indiferent de aceasta, când binevoieşte să-l pedepsească, stăpânul o face atunci când vrea el. Şi toate mijloacele îi sunt la îndemână.

– Nimeni nu poate pretinde că să-ţi cumperi liniştea cu bani este ceva creştinesc, a spus iarăşi luteranul.

În sfârşit, veni şi rândul lui Pater Manolo:

• Să oferi ofrande Bisericii este un lucru de laudă, însă nu pentru a te spăla de păcatele mari pe care le-ai săvârşit. Desigur, Sfântul Părinte ştie asta şi va îndeplini voinţa lui Dumnezeu³, îl asigură el pe reformat. După care i se adresă lui Ţipor: nici în Biblie şi nici în pomelnicele cancelariilor pământeşti nu sunt trecute numele celor Trei Crai. Aceste nume nici nu trebuiau pomenite. (Vocea părintelui Manolo, de obicei atât de blândă, suna acum aspru.) Abia prin veacul al VI-lea de după Domnul Nostru Isus Cristos, s-a convenit să Îi numim. „Consulul lui Dumnezeu”, papa Grigore cel Mare, a cunoscut acest secret. Cei Trei au fost numiţi Melichior, Bithisarea şi Gathaspa. Tu ar trebui să ştii că învăţătura ni se dă treptat, aşa cum tot treptat învaţă şi copiii să vorbească. În toate învăţăturile, cunoaşterea începe prin ascultare. Iar ascultarea se face prin tăcere. Încât Cei Care Ştiu au mai aşteptat încă trei sute de ani până să ne spună că Melichior, Bithisarea şi Gathaspa au fost Caspar, Melichior şi Balthasar. (De ne-ar fi spus-o mai devreme, tot n-am fi înţeles.) Cum Caspar înseamnă „trezorier” în limba perşilor, Melichior înseamnă „rege al luminii” în ebraică (lucru pe care tu ar trebui primul să-l ştii!), iar Balthasar în limba aramaică „Domnul să apere viaţa regelui”, ştim de unde a venit fiecare. Şi astfel am aflat că Ei au sosit de la răsărit, dar au provenit din toate cele trei continente, iar prin darurile aduse, au dovedit voinţa regilor de pretutindeni: ei au sosit cu daruri regeşti pentru a arăta cine este Pruncul şi că se supun lui Isus.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.