CEI O SUTĂ DIAVOLUL ARGINTIU (56)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – DIAVOLUL ARGINTIU, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2011

Spre deosebire de predecesorii săi care s-au proclamat mântuitori, Vogel nu se deplasa în fruntea unui convoi numeros de adepţi, ci străbătea lumea singur, interzicându-le celor ce credeau în el – mulţi cu fanatism, nu numai evrei, însă şi creştini de toate confesiunile – să-l urmeze la mai puţin de o zi distanţă. (Un grup de ucenici a fost instruit să se apropie, să vadă unde se află şi să-i înştiinţeze pe credincioşi când pot porni şi ei, precum şi încotro se îndreaptă izbăvitorul. Astfel, de la distanţă, oamenii ştiau unde să vină după el.) În cei peste doi ani de când mergea pe acest drum, Vogel a dat prilejul la noi şi noi dovezi ale menirii sale: a fost prins de tâlhari şi nimeni nu i-a făcut nimic, a căzut într-o râpă şi, deşi se vedea cu ochiul liber că şi-a rupt un picior, a continuat să se deplaseze în ritmul său obişnuit, a găsit un copil rătăcit în pădure, după ce un sat întreg l-a căutat fără succes mai multe zile, a trecut prin ploi torenţiale fără să se ude. Poveşti asemănătoare îl însoţeau peste tot, iar faptul că nu stătea niciodată mai mult de o noapte într-un singur loc, continuându-şi solitar itinerarul doar de el ştiut i-a făcut pe cei ce nu credeau în el să susţină că isprăvile pomenite nu s-au petrecut faţă de martori, aşa că veridicitatea lor era mai mult decât îndoielnică. Doar că unul dintre defăimătorii săi cei mai aprigi a murit tocmai în vreme ce se îndoia de realitatea noului Mesia, altul s-a îmbolnăvit brusc de asemenea în vreme ce îşi râdea de Vogel, iar un al treilea şi-a pierdut graiul, care nu i-a mai revenit niciodată.

Ţipor credea şi nu credea în această rudă revenită pentru o noapte la Diavolul Argintiu. Vogel nu propovăduia nimic, ba mai mult, refuza să vorbească, dar lăsa să se înţeleagă faptul că erau suficiente faptele sale pentru a convinge. („Ce rost au cuvintele, dacă nu sunt pecetluite de fapte?” ar fi fost deviza lui. Pe care n-o mai repeta el, ci discipolii. El tăcea tot timpul.) Iar toate faptele sale erau bune. Şi privirea îi era veşnic senină. (Poate de aceea părea mult mai tânăr decât era.) Într-un fel, semăna cu Păpuşa, şi-au spus mai mulţi oameni din Han. Doar Marie a respins categoric această afirmaţie, pomenind mai mult ca de obicei în registrul contabil despre această vizită. Sursa din care s-a inspirat şi scribul.

Despre Vogel se poate citi în mai multe surse, el stârnind vâlvă pe unde trecea. Se pare că, până la urmă, notorietatea nu l-a mai salvat, murind surprins de răufăcători (sau de fiare sălbatice?) într-una din călătoriile-i singuratice. Final cu totul nepotrivit pentru un Mesia. Adepţii săi, care l-au urmat la distanţă de o zi, au declarat că Vogel a dispărut pe un nor, după ce a făcut o nouă minune. Într-adevăr, fie că a fost omorât, fie că „a dispărut pe un nor”, toate sursele sunt de acord că ultima lui minune a fost că a sculat un bărbat din sicriu, chiar înainte ca acela să fie îngropat. Şi, de asemenea, toate sursele apreciază că personajul a lăsat peste tot în urmă o dâră de fapte bune.

La Hanul Diavolul Argintiu, Vogel a revenit în data de 28 februarie 1609 şi a plecat a doua zi. N-a vorbit cu nimeni. A dispărut pentru totdeauna în 1614. Mulţimea care l-a urmat – la distanţă de o zi – s-a văzut brusc fără busolă. Descumpăniţi, oamenii aceia au mai pribegit fără nici o ţintă, sperând ca Mesia să revină şi să le arate drumul. Cât a fost el în faţa lor, deşi cei mai mulţi n-aveau nici bani şi nici merinde, n-au dus niciodată lipsă de nimic şi nimeni nu le-a clintit nici măcar un fir de păr din cap. În lipsa lui, mulţi s-au îmbolnăvit, alţii au cedat şi s-au întors acasă, câţiva, ajunşi istoviţi într-o noapte la Hanovra şi vrând să-şi găsească refugiul la Hanul Diavolul Argintiu, au fost găsiţi dimineaţa măcelăriţi.

„Iată şi dracul care nu dezbină,

Ci îi uneşte pe nefericiţi.

Dracul ce pare fără vină,

Ca astfel să ne prindă nepregătiţi” ¹.

La fel cum nu se ştie cum a dispărut Vogel, nu se ştie nici cine i-a omorât pe ultimii lui adepţi.

Dacă ar fi reuşit să intre în Han, n-ar fi păţit nimic, a fost tot ce s-a mai spus despre ei.

Al Optzeci şi treilea avea toate motivele să-I mulţumească lui Dumnezeu pentru viaţa sa fără griji deosebite. Hanul Diavolul Argintiu a continuat să rămână un loc de refugiu într-o lume în devălmăşie. Anul 1629 a mai avut câteva adnotări pe marginea textului, când împăratul Ferdinand al II-lea a dat edictul de restituire a proprietăţilor catolice preluate de protestanţi. Cum împăratul nu s-a sfătuit cu nimeni şi a trecut la fapte, lucrurile au aprins scânteia unei noi conflagraţii. Până să piardă războiul şi să devină dependent de Liga Catolică, zvonurile au circulat cu repeziciune, iar numele importante ale timpului, regele Gustav II Adolf al Suediei, ducele de Orania, generalii Wallenstein şi Tilly, se succedau rapid în cele mai diferite ipostaze, culminând cu veşti despre moartea lor… urmate de noi acte de bravură atribuite tot lor. Nimic nu mai era sigur, totul ar fi putut să se întâmple. Sau nu. Depindea de cine povestea. Oricum, Diavolul cel Mare şi-a făcut şi atunci mendrele, mai mulţi fugari găsindu-şi sfârşitul în piaţeta din faţa Hanului. Cei ce au reuşit să intre au scăpat.

Anul 1629 a fost ultimul în care Marie s-a ocupat şi de altceva decât de registrul contabil.

Scribul simte de datoria sa să recunoască faptul că, poate, alte evenimente mult mai importante i-au rămas necunoscute. În anii care au urmat, registrului i-au fost smulse mai multe pagini.

A obosit soţia Păpuşii? Cu voinţa ei nestrămutată, a continuat să completeze cu conştiinciozitate marele cărţoi. Mai degrabă, scribul crede că Marie a ajuns la concluzia că nu tot ce se întâmplă în afara zidurilor Hanului este mai important decât o poveste, atâta vreme cât nu pătrunde în interior. De la soţul ei, după atâţia ani de convieţuire, a preluat şi ea veşnica lui consolare, când se amintea o nenorocire: „Dar mai bine decât să fi murit.”

În 1631 scrisul ei dispare. Cu noua caligrafie este trecută data morţii soţiei Păpuşii: 5 octombrie 1631.

Despre Al Optzeci şi treilea nu mai ştim mare lucru. Oricum, el n-a condus niciodată de facto treburile Diavolului Argintiu, iar după ce n-a mai fost nici Marie, nemaifiind cine să tragă arcul care-l făcea să acţioneze, şi-a continuat existenţa privind împăcat în jur. De parcă ar fi repetat mereu, ori de câte ori soseau informaţii alarmante din lumea cea mare, că ceea ce s-a întâmplat cu unul sau cu altul nu este atât de tragic, respectivul a suferit o pierdere, dar mai bine decât să fi murit.

Când citeşti ceva, obişnuieşti să şi vizualizezi cu amintirile ori cu imaginaţia. Scribul nu ştie de ce, însă nu poate deosebi chipul Păpuşii de cel al unei cunoştinţe pe care a întâlnit-o cu sute de ani mai târziu. Omul era cuprins iremediabil de boala lui Alzheimer. Aşa să fi zâmbit şi Al Optzeci şi treilea? Acela să fi fost şi chipul lui? Nimic nu-l îndreptăţeşte pe scrib la această comparaţie, însă nu şi-o poate izgoni din minte.

Păpuşa a mai continuat să zâmbească senin încă aproape unsprezece ani, până la 5 iulie 1642, când este consemnat în registrul contabil şi decesul său.

5 iulie 1642 a fost, probabil, o zi însorită, o zi în care s-a dizolvat zâmbetul Păpuşii.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.