Cei o sută, Ecce Homo (26)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al doilea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ, și a apărut în 1993 la editura Cartea Românească din București.

Un domn ministru veni cu ideea de a li se da răsculaţilor un Napoleon Bonaparte, punându-se, în felul acela, capăt întregii comedii. Dar cel ce-l confunda pe Împărat cu Sfântul Sebastian nu-l recunoscu pe travestitul în augusta persoană şi simulantul, un actor altfel foarte apreciat, trebui să plătească ultimul său rol cu viaţa. Un alt Napoleon, descoperit într-un ospiciu, era cât pe ce să dea satisfacţie, însă îl pierdu amănuntul că purta barbă. (Totuşi, cel puţin atunci când l-au împuşcat, s-a purtat demn, impresionând asistenţa prin cerbicia cu care s-a declarat până în ultima sa clipă Napoleon I Bonaparte – împotriva tuturor evidenţelor… (Unii au fost chiar gata să-l creadă.)

Aşa că armata lui Victor Adam Timar colinda în continuare ţara în căutarea Corsicanului.

Lucrurile nu erau chiar atât de alarmante, deoarece toată ceata aceea venea şi pleca; indivizii nu erau decât nişte haimanale, puşcăriaşi evadaţi, alţi certaţi cu legea trăind de azi pe mâine şi găsindu-şi câteva săptămâni de divertisment şi relativă siguranţă, precum şi iluzia unui scop în preajma lui Victor Adam Timar, cel mai nebun dintre toţi. Nesprijiniţi nici măcar de vechii bonapartişti, răsculaţii nu reprezentau pe nimeni. Aşa că autorităţile continuau să creadă că lucrul cel mai rezonabil este să nu angajeze lupte cu asemenea derbedei – artileria timpului ar fi putut să-i nimicească în doar câteva minute – ci să ajungă într-un fel la căpetenie şi, odată Timar neutralizat, ceata s-ar fi destrămat de la sine, nemairămânând decât o problemă de organizare a transportului şi adunarea întregii „armate” în închisori.

Însă soarta actorului care l-a substituit atât de nefericit pe Napoleon, precum şi sfârşitul identic al sărmanului nebun ce s-a crezut răposatul împărat nu mai ispitea pe nimeni să reîncerce să reînvie pe propria piele subita glorie postumă a Corsicanului. Primind o misiune în acest sens, un locotenent ce chiar semăna la chip cu Napoleon, neputând să refuze ordinul, lăsă lucrurile să curgă conform înscenării imaginate de către superiorii săi, însă, odată aflat în faţa lui Victor Adam Timar, îşi scoase la repezeală machiajul, arătând că a fost obligat să joace comedia împotriva voinţei sale. Probabil că nu i s-ar fi întâmplat nimic din partea lui Timar şi a oamenilor săi, mişcaţi, la început, de sinceritatea tânărului ofiţer, şi deşi nu se putea preciza la ce ponoase s-ar fi expus acesta după întoarcerea în faţa şefilor ierarhici, este aproape sigur că Timar i-ar fi dat drumul. Nefericitul făcu, însă, imprudenţa – fatală! – de a-i spune căpeteniei rebelilor, înainte de despărţire, că nici nu şi-ar fi imaginat să mai fie cineva în lume care să mai creadă că Napoleon Bonaparte ar mai fi în viaţă. Rostind acestea, se despărţi pentru totdeauna de Victor Adam şi, totodată, de propria-i viaţă.

Încă înainte de a se afla şi de acest nou incident, care, prin precipitarea evenimentelor a trecut şi el în uitare, aventura lui Victor Adam Timar şi a oamenilor săi a luat sfârşit. După execuţia locotenentului găsit vinovat de înaltă trădare pentru că a negat existenţa în viaţă a Împăratului şi în vreme ce Victor Adam Timar se găsea într-o putină, unde, conform altor auguste exemple, se lăsa îmbăiat, căpetenia rebelilor avu o revelaţie. Oboseala ultimelor evenimente şi moleşeala băii îi dădeau anevoie puterea de a se menţine treaz. Un gând îşi făcea însă perfid loc în mintea-i istovită: el, un simplu subofiţer, era însărcinat cu o misiune atât de importantă. Împăratul în mod sigur că pentru răspunderea uriaşă pe care Victor Adam Timar şi-a asumat-o îl va ridica la un grad corespunzător. Asta nu înseamnă că Victor Adam Timar le face pe toate pe care le face doar urmărind scopuri personale. Însă cu un grad de ofiţer, neîndoios că oamenii îl vor asculta altfel… (Cu toate că nici aşa nu avea, în această privinţă, de ce se plânge!) Dar, oricum, altfel le-ar vorbi în calitate de locotenent sau de căpitan. Regulamentele – ştiute pe vremuri pe de rost – le mai ţinea minte şi nu le-ar fi putut uita nicicând. Pentru mulţimea de oameni avuţi în subordine, trebuia să fie chiar maior. Însă îşi aminti că odată, când fusese la maiorul său după ordine, acesta i-a spus că niciodată un maior – nici măcar un maior! – nu poate da dispoziţii de capul lui. El nu reprezintă decât mâna dreaptă a colonelului. Presupunând că împăratul l-ar face maior, de unde va lua Majestatea Sa un colonel apt să-i ordone lui Victor Adam Timar ce să facă? După câte auzise, împăratul nu mai dispunea nici măcar de un caporal.

Ieşi din apa caldă înviorat şi-şi adună statul major: pe Toni, pe Sfrijit şi pe cel ce-l confunda pe Napoleon Bonaparte cu Sfântul Sebastian.

– De astăzi, eu sunt generalul Marelui Împărat Napoleon Întâiul Bonaparte, le explică. Tu vei fi colonel, îi comunică lui Toni, iar voi doi maiori.

Timar era satisfăcut: împăratul a riscat pentru el, dar – iată – a meritat. El, Victor Adam Timar, Ultimul General al Împăratului, va şti să-şi facă datoria. Doar că, pentru prima oară, oamenii săi atât de devotaţi îl priviră cu neîncredere. Bineînţeles că nici unul nu spuse nimic, doar că, atâta vreme cât trebuiseră să-l caute pe Napoleon nu li se păruse nimic suspect. Acum, însă, gradele acestea venite pe nepusă masă le prevesteau lucruri rele: ori de câte ori şi-au făcut speranţe prea mari în viaţă, terminaseră cu câte o scatoalcă pe după cap şi, în continuare, n-a mai urmat decât puşcăria, draga de ea.

Victor Timar nu mai apucă să le citească gândurile, încâlcit fiind în propriile-i raţionamente: oare, în calitate de general, de la cine va primi el ordinele? Până acum nu i le-a dat nimeni. Şi, după cum arătau lucrurile, nici în continuare nu se profila cineva doritor să-i poruncească. Nici măcar Împăratul nu i-a transmis vreun semn, cea mai mică, cea mai simplă poruncă. Dar dacă n-o va face nici în continuare? Neîndoios că o s-o facă! Iar atunci, odată cu ordinul primit de la însuși Împăratul, va putea să le închidă definitiv gura şi celor mai înrăiţi provocatori!

– Dacă îmi va remite un ordin, le voi arăta că există, însă, dacă va tăcea şi în continuare, ar putea avea ei dreptate, îi scăpă cu voce tare.

– Cine să aibă dreptate? îl întrebară.

– Cei ce spun că gloriosul Împărat ar fi murit.

Cu această frază – de fapt, incompletă, doar prima ei parte a mai apucat să fie rostită, restul a rămas pentru vecie în cutele gândurilor – Victor Adam Timar îşi semnă propria condamnare la moarte.

Convinşi de gravul delict de less maiestate, auzit şi învăţaţi fiind cum să-l pedepsească, cei trei adjuncţi îl împuşcară pe loc pe Victor Adam Timar, cel ce s-a declarat Ultimul General al lui Napoleon I Bonaparte.

Peste câteva ore, întreaga ceată se afla sub pază, în drum spre închisoarea celui mai apropiat oraş.

Cam peste o sută de ani, un Franz Schüller, fost subofiţer de husari, scăpat dintr-un ospiciu, a reuşit să stârnească oarece nelinişti în jurul Berlinului, nu departe de Kőpenick, oraşul unde Wilhelm Voigt şi-a organizat celebra mascaradă. Franz Schüller a murit de asemenea ucis de complicii săi, la fel ca Victor Adam Timar şi, ceea ce este şi mai izbitor, şi el şi-a găsit moartea în clipa când a început să se îndoiască de autoritatea unui împărat mort cu douăzeci de ani în urmă.

Dar, cum spuneam, cine ştie câţi asemenea Victor Adam Timar şi Franz Schüller s-au pierdut în „negura istoriei”?

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.