Cei o sută, Ecce Homo (29)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al doilea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ, și a apărut în 1993 la editura Cartea Românească din București.

Din punctul de vedere al Celor O Sută, scribul trebuie să mai zăbovească o secundă asupra grupului cu care a revenit Al Nouăsprezecelea din Egipt: pe corabie se afla și fiul său, în vârstă de câteva luni. Se pare că asceza Grifonului se deosebea de cea a lui Pythagora cel puțin într-un punct: în timp ce maestrul de la Crotona considera plăcerile cărnii ca fiind o irosire a forțelor necesare învățăturii, Al Nouăsprezecelea ar fi fost mult mai îngăduitor în această privință. Doar pentru a-i crea un chip cât mai ezoteric, biografii lui nu insistă niciodată asupra respectivului aspect. In unele variante, asceza Grifonului începe după ce a devenit tată. Iar când se vorbește despre fiu – atât cât este deocamdată amintit – se precizează că el a fost crescut de la început în mijlocul coloniei, împreună cu alți copii și în mod egal cu ei, că a fost introdus de mic în studiul științelor și că ducea aceeași viață ca toți discipolii Grifonului. În legendele despre Al Nouăsprezecelea, fiul său nu joacă, practic, nici un rol.

Traversarea mării a fost istorisită și ea în fel și chip și n-ar fi exclus să fi existat într-adevăr un incident petrecut cu această ocazie. Mai târziu, implicarea Celui de Al Nouăsprezecelea în expediția victorioasă a lui Pompei împotriva piraților a fost legată adesea de o întâmplare neplăcută prin care a trebuit să treacă eroul însuși într-una din călătoriile sale. Fapt este că, învingând obstacolele – câte or fi fost – Grifonul își face simțită foarte repede prezența la Roma.

Despre modul cum se comporta cu mulțimea venită să-i ceară cele mai diferite servicii ne-au rămas mai multe descrieri și, adunând elementele comune, putem să ne facem o imagine asupra uneia dintre zilele sale în capitala lumii. Dacă am considerat copilăria și tinerețea drept prima perioadă distinctă a vieții lui, atunci cei aproximativ zece ani până la terminarea de către Pompei a războiului Piraților o vom considera cea de a doua etapă, poate cea mai fructuoasă pentru mitul ce se năștea. În tot acest timp. Al Nouăsprezecelea a cucerit încetul cu încetul o uriașă putere de influență atât asupra maselor, cât și asupra mai marilor zilei.

Vila părintească fusese transformată într-un fel de sanctuar. Distrusă pe vremea războiului dintre Marius și Sulla, ea nu va mai fi restaurată niciodată în întregime. Ultimus n-a fost prea interesat de asemenea lucruri, iar Claelia s-a străduit să reconstruiască aidoma doar terasa unde a petrecut atâtea lungi ore de comuniune deplină cu soțul ei. În timpul dictaturii lui Sulla, prin mâinile Claeliei au trecut suficiente bogății pentru a clădi zece vile mult mai arătoase. Dar deocamdată – după experiența distrugerilor războaielor civile – bunurile imobile păreau investiții prea riscante pentru ca o femeie atât de înțeleaptă ca ea să-și bage banii în construcții. Drept urmare, Grifonul se mută – împreună cu alaiul său – într-o clădire doar în parte refăcută, unde, alături de un pavilion locuibil, supraviețuiau, nestingherite, ruinele incendiului anilor trecuți. Livada întinsă, pe jumătate sălbăticită, întregea un decor de efect. Deși proprietatea era vastă, numărul mare al discipolilor invadase toate cotloanele. Pentru a se mai putea respira și gândi, a fost nevoie ca Al Nouăsprezecelea să cumpere terenurile vecinilor. Imediat înaintea plecării sale în războiul împotriva piraților, s-a ajuns ca una dintre cele șapte coline să treacă aproape în întregime în posesia sa. Pentru aceasta era nevoie de foarte mulți bani, iar el – după cum se vede – i-a avut.

O zi în preajma lui se desfășura astfel: până la răsăritul soarelui, porțile vilei erau închise și nimeni nu avea voie să-l deranjeze. Nu era nevoie de paznici pentru că nu exista om să îndrăznească să treacă peste interdicțiile ce s-au încetățenit atât de repede. (În primele săptămâni, se spunea, s-au găsit ucenici și solicitanți mai stăruitori, care ar fi încercat să forțeze regulile. A fost îndeajuns ca puțini dintre ei să moară, fără a se fi găsit nici cea mai mică urmă de violență asupra lor, pentru ca programul impus de Grifon să fie respectat cu cea mai mare sfințenie, fără a se mai semnala nici măcar o singură tentativă de încălcare a sa.) Se mai povestea că până la răsăritul soarelui, Grifonul călătorea în timp și spațiu, cutreierând lumea în folosul oamenilor și al discipolilor lui. (În afara nenumăratelor rețineri alimentare impuse de sectă, cel mai strict vegetarianism fiind completat cu lungi și repetate posturi, despre Al Nouăsprezecelea se afirma că este capabil și de numeroase nopți albe, el dormind în mod curent doar câteva minute în douăzeci și patru de ore. Ucenicilor le-a interzis însă antrenarea pentru asemenea performanțe, deoarece susținea că somnul oferă vise, iar visele deschid semne și punți între suflete, fiind ferestre la care nu este voie să se renunțe, dacă nu din alte motive, măcar din respectul și datoria față de morți, ce doar astfel mai pot comunica din când în când cu urmașii lor. În ceea ce-l privea, cele câteva minute erau, după un exercițiu adecvat, integral populate cu vise.) Așa că răstimpul dintre miezul nopții și răsăritul soarelui era acoperit de mister până și pentru cei mai apropiați adepți. (Ceea ce a permis nenumărate speculații extravagante biografilor de mai târziu, cei ce au umplut intervalul cu faptele cele mai demne de uimire. Taina exista, cineva apt de a o controla nu s-a găsit și atunci a profitat de ea cine a putut și cum a putut.)

Grifonul își făcea apariția în zori. Era gol și privea mereu din același loc spectacolul răsăritului soarelui. Era un moment solemn acesta și toată mulțimea, discipoli și solicitanți, îl trăia din plin în cea mai adâncă liniște și venerație1.

Urma spălarea, la care erau invitați toți cei de față. Grifonul se spăla meticulos, pe tot trupul, întotdeauna cu apă rece, chiar și în zilele cele mai reci. Cei din jur încercau să-l imite.

Apoi se continua cu așa-zisa oră de meditație. Grifonul, încă tot gol, în timp ce-l usca soarele sau vântul se așeza pe jos și gândea. Toți cei prezenți erau invitați să facă același lucru. Subiectul meditației era liber, dar era recomandabil să cugeți la cele pe care nu le-ai făcut până în ziua respectivă însă simți că ar fi trebuit să le fi făcut, precum și la cei din jur, la lipsurile lor, la modul cum i-ai putea ajuta, fără ca ei s-o știe, la strategia necesară s-o depui pentru a nu inspira sentimente de recunoștință, atunci când va fi fost evident aportul tău.

După o oră întreagă, urma dejunul: un dejun frugal, constând din lapte (sau apă), brânză și fructe. Câțiva ucenici treceau cu coșuri și ulcioare printre inițiați și spectatori și fiecare dintre aceștia își lua cât credea că are nevoie.

Se scurgea astfel o bună perioadă de vreme fără a se fi auzit încă nici un cuvânt. Mulțimea, tot mai numeroasă odată cu creșterea renumelui Grifonului, participa mută. Un tușit, un pleoscăit, iată tot ce răzbătea din vasta curte a domeniului și, pentru cineva nimerit acolo din pură întâmplare (lucru cu totul imposibil!), scena ar fi părut suficient de stranie chiar și numai prin atât.

După ce termina cu masa – la fel de preocupat, pe cum fusese și până atunci, susținând că în funcție de cât te poți concentra asupra mâncării asimilezi și hrana necesară, atât și nici un surplus împovărător – Al Nouăsprezecelea se scula grăbit și dispărea în clădire. Ca ieșită de sub puterea vrăjii, gloata începea să se agite, să vocifereze, rudele și cunoscuții strigându-se unii pe alții, toți încercând să obțină de la mai vechii membri ai coloniei intervenții pe lingă șef. Nu li se răspundea decât cu priviri absente și vacarmul continua până la reapariția Grifonului.

Acum purta un veșmânt ușor, alb, iar ochii păreau să caute printre oameni pe cineva anume.

– Este un examen acesta, Grifonul îi alege pe cei cu care este dispus să stea de vorbă, se amăgeau novicii.

Dar nu era așa: Al Nouăsprezecelea își începea „audiențele”, chemând câteva persoane în față și spunându-le de ce au venit la el. Erau simple exerciții de telepatie, însă efectul era întotdeauna puternic, mulțimea convingându-se iarăși – dacă mai era nevoie – că Grifonul cunoaște gândurile tuturor și că nu este indicat în nici o privință să încerci să-l amăgești, să-l minți.

Pe unii dintre cei chemați în față, Al Nouăsprezecelea îi lăuda pentru sentimentele lor caritabile, pe alții îi îmbărbăta în legătură cu necazurile prin care treceau și pentru care veniseră la el în nădejdea unui ajutor, pe ceilalți îi sfătuia să se mai înfățișeze și a doua zi. și a treia, până ce se vor fi obișnuit cu atmosfera pretinsă de el, până ce vor fi învățat să aibă doar intenții nobile. Vorbea pe un ton liniștit, dar fiecare cuvânt era auzit până departe în tăcerea deplină ce cobora din nou peste oameni. Doar incantația vocii îi era stranie, de parcă ar fi avut un ușor accent străin. Vorbea mereu latina, pentru a fi priceput de toți ascultătorii și i se adresa în altă limbă cuiva doar dacă știa că acela este incapabil să se înțeleagă cu el în graiul locului. Probabil că avea un talent lingvistic deosebit, deoarece legenda pretinde că era în stare să converseze în orice limbă, în orice dialect. Exagerarea aceasta ar putea să pornească de la un fapt real, Grifonul fiind citat ori de câte ori se vorbește în antichitate despre un exemplu de poliglotism.

Partea următoare a zilei, adică de dimineața și până după-amiaza, e perioada cea mai controversată. Grifonul nu mai mânca nimic până a doua zi dimineața și se punea cu totul la dispoziția oaspeților săi. În apropierea lui ardea continuu un foc mare, de unde, când obosea, se spunea, își lua noi forțe. Modul cum conversa cu mulțimea solicitanților nu ne mai este cunoscut, amănuntele fiind deseori citate în contextele cele mai fantastice. O reconstituire, chiar și aproximativă, în continuare, a unei zile obișnuite din viața Celui de Al Nouăsprezecelea la Roma poate fi reală sau doar rodul imaginației, fără să știm vreodată dacă și unde a greșit scribul în încercarea sa. Totuși, el este obligat să persevereze.

Se pare că fiecare nou venit era pus să-și spună cu voce tare păsul, în auzul tuturor celor prezenți. Uneori, omul se încurca de emoție sau din neștiință și atunci Al Nouăsprezecelea îl ajuta cu câte un cuvânt sau cu câte o idee. Existau și motive foarte intime sau foarte periculoase pentru care venea câte cineva în casa Grifonului, fie pentru un beteșug rușinos, fie pentru un denunț sincer împotriva unor oameni puternici ce încercau, prin forța de care dispuneau, să facă mari nedreptăți cuiva sau întregului poporului. În situațiile acelea, Grifonul și cu cel ce i se adresa stăteau minute lungi și se uitau ochi în ochi, uneori în acest răstimp se țineau și de mână. Ceilalți îl priveau plini de înțelegere, știind că șeful vorbește în perioada respectivă „pe muțește” cu omul necăjit din fața sa și că-l convinge că nici măcar în cazul lui nu e nimic de ascuns Și, într-adevăr, după doar câteva clipe sau după multe minute, solicitantul repeta cu voce tare motivul pentru care a venit.

După ce-și spunea păsul, bărbatul sau femeia erau conduși prin grădina comunității, existând mai multe variante colportate ulterior: unii vorbesc despre o grotă unde era introdus vizitatorul și unde auzea în zgomotul unui râu subteran o șoaptă ce-i dădea soluția enigmei; alții pomenesc un labirint prin care trebuia să treacă omul venit după un sfat. La fiecare intersecție era îndrumat să-și pună o întrebare – de pildă, dacă va fi bine sau va fi rău dacă va face un anumit lucru. Întrebările trebuiau să fie etape spre rezolvarea problemei ce-l chinuia. În caz că după răscruce drumul cotea la dreapta, răspunsul era considerat just, dacă o lua la stânga, opțiunea era contraindicată. Acest itinerar putea să dureze ore în șir și, în toată vremea, solicitantului i se recomanda să se concentreze intens asupra păsului ce l-a adus acolo. Se putea întâmpla ca omul să se încurce atât de tare încât nu mai era în stare să-și pună nici o întrebare. În cazul acela avea voie să se așeze pe parcurs și să se odihnească. Dacă nici asta nu-l ajuta, era scos de ucenicii Grifonului din labirint și invitat să mai încerce și altă dată să treacă încercarea. Când? A doua zi sau peste un an sau oricând se va simți pregătit.

1

Clipa rămânea pentru totdeauna în amintirea asistenței. Al Nouăsprezecelea părea statuia unui zeu, pentru unii, un zeu însuși discutând cu soarele, cu frații săi, pentru alții.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.