Cei o sută, Ecce Homo (34)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al doilea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ, și a apărut în 1993 la editura Cartea Românească din București.

Mult mai incitant e, însă, rolul jucat de Gallus într-o altă categorie de povestiri. De data asta nu mai este vorba despre un roman sentimental, ci despre legendele unor societăți secrete. Caracterul lor diferă foarte mult și uneori ele apar chiar și în acele povestioare unde accentul nu cade în primul rând asupra lor. Dar, în ceea ce privește personajul nostru, lucrurile nu sunt lipsite de interes. Epoca lui Caesar a fost perioada asociațiilor de tot soiul: de întrajutorare, de comeseni, de literatură, de sport, cu scopuri declarate, cu scopuri mascate, cu scopuri strict secrete. Unele încercau să modifice cutumele, altele încercau să le conserve. Câteva se opuneau oamenilor politici aflați la putere, altele formau „asul din mânecă“ al câte unui șef de fracțiune. Nu puține erau îndreptate spre soluții radicale și foloseau violența. Altele au ridicat tocmai nonviolența la rang de armă de luptă și, în numele ei, membrii lor se lăsau măcelăriți. Unii lideri ai societăților se ascundeau în cea mai severă conspirativitate, astfel încât puțini dintre cei mai încercați adepți erau admiși în tainele unor ierarhii complicate, alții târau după ei la lumina zilei un alai de partizani. Individul care nu făcea parte din nici o societate era mai dubios în ochii tuturor decât cel mai înrăit complotist: oricine trebuia să-și amestece idealurile și energiile cu ale altora. Dar nu numai cetățenii se asociau de zor: și străinii, mișunând prin Roma, se grăbeau să se înroleze. Și liberții. Ba chiar și marea majoritate a sclavilor. Aceștia nu se întâlneau doar în grupările lor, ci se întovărășeau pe picior de egalitate și cu numeroși cetățeni, mulți chiar din cele mai bune familii, făcând parte din secte exclusiviste, adorând zeități aduse de negustorii veniți din orient sau din miazănoapte, redescoperind religii dispărute sau îmbulzindu-se în jurul unor sfinți noi cu aure nimerite printre ei de cine știe unde. Chiar și printre zeii casnici au început să se amestece chipuri și simboluri străine, inițierile erau de cele mai multe ori strict secrete, iar ritualurile complicate erau argumentate de „ tradiția unor învățături” sofisticate. Într-un loc unde nesfârșitele războaie civile modificau ierarhiile statului, cei ce nu s-au priceput să-și găsească o poziție oficială sau cei ce se temeau de efemeritatea unui rang astfel câștigat, își puteau satisface ambițiile în gruparea mai mult sau mai puțin clandestină la care aderau. Drept urmare, Caesar s-a grăbit să desființeze toate aceste societăți, să interzică toate cultele noi și să expună celor mai aspre pedepse pe cei ce nu se abțineau de la întrunirile respective. Numeroși „sfinți” părăsiră Roma, cei mai mulți urmați de marea masă a partizanilor lor, dar societățile secrete, confreriile continuau să împânzească orașul ca o rețea submersă de canale. Se pare că însuși Caesar tolera unele dintre aceste grupări, câteva de dragul unor iubite, altele pentru a nu se lipsi pe el de un detașament de șoc, de soiul celor pe care știa că dușmanii săi le păstrau și ei ascunse pentru un moment prielnic. Gallus, care prin asemănarea sa cu șeful, prin aptitudinile și știința în criptografierea comunicărilor și prin erudiția-i știută în texte misterioase rare, reprezenta, oricum, un personaj model pentru figura conspiratorului, devenise etalonul clasic al membrului unei societăți interzise. Pe dânsul, se știa, Caesar nu-l va pedepsi, chiar dacă l-ar prinde încălcând legea, așa că el nici nu risca cine știe ce continuând să facă parte și să țeasă pe mai departe pânza-i de păianjen. Ca o consecință, i se atribuiau rolurile cele mai diferite și era bănuit că ar fi condus atâtea conferii încât, prin scopurile – declarate sau tainice – ale grupărilor, respectivele aderări se anulau reciproc. Renumele începea să-i semene în multe privințe cu faima tatălui său, deși nimeni nu mai știa al cui fiu era Gallus, iar Grifonul se pierduse deja în mare parte în uitare datorită numeroșilor noi aleși ce i-au luat locul și au dispărut la rându-le.

Mai există și o motivație psihologică suficientă pentru a-i atribui lui Gallus o asemenea faimă: de destule ori în istorie câte un însingurat și un timid în relațiile cu cei din jur a fost în stare fără complexe să hipnotizeze și să târască în urma sa mase însemnate de oameni. Și există și o bibliografie postumă care face din cineva, putând fi Al Douăzecilea, un precursor de credințe, până ce hagiografiile oficiale l-au șters de pe liste. Cu toate astea, scribul se îndoiește despre Gallus că ar fi jucat și un rol cât de neînsemnat în politica interzisă, la fel cum este dovedit că s-a abținut și de la cea oficială. În aceeași măsură se îndoiește scribul și că Al Douăzecilea ar fi fost protagonistul vreunei secte aduse de cine știe unde sau născându-se atunci la Roma. Nici în acea singură descriere amănunțită a unui moment al vieții sale, episodul crimei, nici măcar acolo nu se face o trimitere la o eventuală răzbunare de grup sau la o lovitură dată vreunei confrerii sau din partea vreunei confrerii. Dar, în afară de instinctul său, scribul nu se poate baza, în această privință, decât cel mult pe câteva afirmații de ale lui Cicero din scrisorile către fratele său. Oratorul, trecând printr-una din obișnuitele-i crize, se vaită că n-a fost în stare să se abțină de la tentațiile vieții publice nici măcar în perioadele când avea toate condițiile și motivele pentru a-și vedea exclusiv de studiu în liniște și cumpătare. Viața în care l-a aruncat soarta în timpul exilului său părea predestinată pentru otium și demnitate, adică pentru ceea ce și-a visat de când se știa. Și, în loc să le mulțumească zeilor pentru dărnicia lor, el ce-a făcut? N-a știut ce planuri să urzească mai repede în scopul de a se putea întoarce în vâltoarea deșertăciunilor efemerelor lupte pentru putere. Dar cine altul, își continuă Cicero jelania, ar fi putut rezista ispitei? Ce cetățean, oricât de umil, este dispus să țină cont de riscuri atunci când se întrevede și cea mai mică șansă de a se amesteca într-un tumult amăgitor pentru ambițiile-i veșnic treze? Poate doar tânărul prieten al lui Caesar, răspunde tot oratorul, poate doar tânărul ce-i seamănă atât de mult la chip și atât de puțin la fire. Alt roman să disprețuiască rang, avere și faimă Cicero nici nu credea să existe.

Iar într-o scrisoare către Atticus, referindu-se la același personaj, celebrul orator emite ipoteza că n-ar fi exclus ca junele erudit să fi refuzat din nou o anumită demnitate nu fiindcă ar fi prea modest, așa cum le place la prea mulți să creadă, ci tocmai pentru că ar da dovadă de prea multă înfumurare, socotindu-se asupra a tot ce altor romani de cea mai mare vază li s-ar părea un fapt de invidiat. Cicero îi comunică acest lucru nu fără puțină răutate prietenului său și adăugă ironic, dar și cu tristețe, că lui Caesar nici măcar nu-i poate scrie așa ceva despre savantul favorit, deoarece generalul trăia cu impresia că extraordinara asemănare fizică dintre el și tânăr duce și la o fidelitate a trăsăturilor psihice și, prin urmare, considera orice observație adusă protejatului drept o critică la propria-i demnitate. Noroc că preadeșteptul (superintellegens) nu profită de invulnerabilitatea sa, conchide Cicero, pentru că am fi nevoiți să suportăm doi Iulius Caesar, când se știe că și unul singur încearcă să acopere soarele și să umple doar cu persoana lui tot orizontul. (Ca atâția oameni, nici Cicero nu a fost în stare să conceapă ca să existe cineva care chiar nu era interesat de funcții și de favorurile venite odată cu ele.)

Ar mai fi de adăugat că în cartea împotriva luă Cato, Caesar precizează că un adevărat savant se ocupă în primul rând doar de scrierile sale și nu face pe arbitrul suprem al lumii.

Trăgând linie, la ce concluzii se poate ajunge? Scribul crede că lucrul cel mai înțelept ar fi să-l socotim pe Gallus drept un om cu o cultură ieșit din comun – fapt necontestat de nimeni –, că a trăit adânc impregnat în știința lui, asemenea peștelui în apă, adică nu pentru că i-ar fi făcut neapărat plăcere să-și petreacă toată vremea printre slove, ci fiindcă nu era apt de a supraviețui altfel, deoarece doar în lumea cărților se simțea puternic și se putea război cu oricine fără riscul de a trebui să suporte ironii în legătură. cu miopia sa, în privința timidității sale ori râzându-și ageamii de totala-i ignoranță în treburile practice. O asemenea fire este predispusă spre prudență și scribul propune drept ipoteză de lucru un Gallus viu, activ între manuscrise și un Gallus postum conducător de societăți secrete, fondator de secte și mare intrigant în viața publică a perioadei caesariene.

În ce măsură l-a influențat Cel de Al Douăzecilea pe marele său protector și cât de aproape au stat unul față de celălalt este următoarea problemă ce merită a fi discutată. Doar discutată pentru că prea se confirmă că despre Gallus informațiile certe lipsesc în cea mai mare măsură.

Vom porni, așadar, de la cele ce s-au afirmat în legătură cu relația aceasta și vom încerca să vedem în ce măsură este conform cu realitatea și acest puțin, întrezărit și el doar prin succinte referiri¹.

În primul rând, se apreciază că Al Douăzecilea ar fi fost un „filosof particular” de-al lui Caesar, un erudit domestic, așa cum au fost atâția începând de atunci și până la apogeul imperiului². În cazul lui Caesar, lucrul e cu atât mai plauzibil cu cât el însuși era interesat de cultură, de știință și era în stare să se entuziasmeze de o întorsătură fericită de frază sau de explicația ingenioasă a unui fenomen. El, cel ce între două bătălii decisive – și care dintre bătăliile sale n-a fost decisivă, fiecare putând să-l coste poziția, dacă nu și capul – era apt să compună tratate de gramatică și să răspundă unor probleme de principiu, el era mai indicat să se înconjoare de înțelepți decât un parvenit bogat, dar lipsit de har. Așa s-a spus, căutându-se și un scriitor pe lângă Caesar și, întrucât numeroase dintre lucrările sale n-au fost isprăvite decât de colaboratori, până ce s-a putut stabili cât de cât cu precizie cine ce a terminat, în istorie locul de compilator rămâne vacant și trebuie completat cu cineva. Pe urmă s-a apreciat că Hirtus ar fi scris ultima carte a „Războiului galic“ și s-au emis ipoteze și în legătură cu alte intervenții. Gallus n-a mai fost din clipa aceea atât de necesar și numele lui nici n-a mai fost pomenit prea des.

Apoi s-a pus întrebarea de ce nu ni s-a păstrat corespondența dintre Caesar și Gallus. Întrucât cel din urmă ar fi respectat precepte pythagoriene și ar fi refuzat să aștearnă în scris orice gând, s-a sugerat. Aceasta atâta vreme cât de la Cel de Al Douăzecilea nu ne-a rămas nici un titlu. Dar când a fost descoperit totuși de către Hirschleben „Tratatul despre tâlcul ascuns al cuvintelor“ și când s-a stabilit că el aparține cu certitudine lui Gallus, ipoteza refuzului scrierii a căzut de la sine. Pe urmă, au apărut și celelalte lucrări citate, chiar dacă nu și păstrate. S-a presupus atunci că, din clipa în care l-a luat pe lângă el, Caesar l-ar fi cărat după dânsul peste tot și că, deci, ar fi devenit inutil un schimb de scrisori între ei. Însă, deși semănau atât de izbitor fizic, Gallus nu era făcut din același material ca al protectorul lui și nici măcar nu era antrenat la nivelul veteranilor generalului. Este limpede că n-ar fi putut face față marșurilor rapide și obositoare specifice deplasărilor lui Caesar și cel puțin la războaiele ultime, cele din Spania împotriva locotenenților lui Pompei, precum și la alte campanii fulgerătoare, Gallus se știe că nu a participat. S-a căutat, deci, o altă cauză a lipsei schimbului de misive dintre cei doi. „Divinul Iulius“, s-a bănuit, n-ar fi pierdut niciodată prilejul de a coresponda cu un erudit de talia lui Gallus, atunci când marea majoritate a epistolelor sale le-a întocmit pentru posteritate. El, care-și găsea timpul de a compune chiar zilnic asemenea scrisori, l-ar fi folosit cu siguranță pe cel mai învățat om al timpului pentru a-și însuși de la el o parte din renume. Dacă n-a făcut-o, atunci sigur au fost la mijloc considerente foarte precise. Care altele decât cele privind securitatea ambelor personaje, a lui Caesar și a lui Gallus? De aici s-a imaginat și de către istorici un adevărat roman de aventuri, considerându-se presupunerea inițială drept fapt dovedit și povestindu-se cum Al Douăzecilea îi lua mult mai des locul lui Caesar decât ne-am putea aștepta. Există atât cărți de istorie unde se exploatează motivul sosiei lui Iulius Caesar, cât și încercări erudite, mergându-se pe urmele fragmentelor de informație rămase, în care autori de primă mână se străduiesc să justifice anumite momente istorice prin substituirea celor două personaje. Mai ales unele decizii contradictorii sunt astfel motivate, precum și revenirile la făgașurile „mai în spiritul eroului”. De asemenea, în același mod „s-a lămurit” și enigma unor apariții mult prea rapide ale lui Caesar dintr-un loc într-altul³.

Numai că și pentru misterul deplasărilor rapide ale generalului s-au găsit, între timp, alte explicații și multe dintre acele performanțe nici măcar nu erau atât de extraordinare cum au fost apreciate.

Iar faptul că, totuși, Gallus s-a manifestat pentru atâta lume în viața publică dovedește fie că rolul lui secret nici n-a existat, fie că el și-l juca doar în anumite ocazii. În caz contrar, n-ar fi putut face aluzii la el nici Atticus, nici Cicero, nici Tanusius Geminus, despre care am mai pomenit, nici celelalte persoane ce nu se sfiiesc să-l pomenească asemenea oricărui bărbat despre care au ceva de spus. Spre norocul nostru! Altfel n-am cunoaște nici măcar puținul știut despre Gallus. Acesta n-a fost un personaj tabu, nici o figură conspirativă, despre el s-a vorbit deschis și cine a vrut a putut să și polemizeze cu el.

Până la urmă, s-a căzut și în cealaltă extremă: deoarece Gallus nu apare decât citat de câteva ori și nimeni nu se ocupă de el pentru a-i face un portret sau pentru a-i descrie activitatea – elogiată totuși în subsidiar de toată lumea – s-a presupus că omul nici n-a existat cu adevărat. În cel mai bun caz, în notele la unele ediții despre cărțile lui Caesar se pomenește atât: „Gallus, filosof (78 – 46 î.e.n.), probabil de origine galică, s-a bucurat de un renume de mare erudit, adept al lui Iulius Caesar, opera nu ni s-a păstrat”⁴. Dar în numeroase surse aparatul critic poate fi și mai lapidar: „Gallus, filosof contemporan cu Caesar“ (sau cu Cicero sau cu Pompei, în funcție de protagonistul în jurul căruia este pus să facă figurație).

Sic transit gloria mundi! De la omul care „l-a influențat în toate pe însuși Iulius Caesar, omul care i-a scris cărțile, care l-a făcut să ia hotărâri istorice (uneori chiar substituindu-i-se cu totul în acele momente), de la spiritul secret al conducătorului” și câte s-or mai fi spus despre el, Gallus termină prin a fi un nume citat la subsol, atunci când nu este omis cu totul. Cum întreaga această carieră postumă a avut loc într-un cerc specializat de savanți, marele public n-a rămas familiarizat decât cu un nume⁵ dintre cele despre care a auzit toată lumea, fără a ști exact unde să-l pună și pe cine a reprezentat cu adevărat. Cultura omenirii este plină de asemenea nume ce plutesc prin secole detașate de stăpânii lor, despre care au auzit milioane de oameni, dar despre care prea puțini pot să spună și două cuvinte. Drept urmare, de se găsește cineva doritor să le dea acelor nume o altă identitate, succesul este garantat dinainte, deoarece publicul se întâlnește cu plăcere cu o amintire din memoria latentă și este dispus să accepte orice în legătură cu ea. În secolul XIX, au circulat numeroase colecții de romane ieftine, unde se povesteau întâmplări năstrușnice din viața unor eroi semiuitați, romane mult gustate în special de lectorul semidoct. Într-o asemenea producție, scribul l-a regăsit pe Gallus ucis la idele lui martie în locul lui Caesar, în timp ce dictatorul a mai trăit mulți ani incognito în Egipt, într-o dulce conviețuire cu Cleopatra. Este însă și mai frumos un alt asemenea volumaș, unde Gallus nu mai este sosia lui Caesar, ci a lui Carol cel Mare. Alteori Gallus devine una și aceeași persoană cu Țipor. În cărțile acestea, de obicei în foileton, cititorul se poate delecta, de pildă, pe lângă povestea lui Gallus și cu o nuvelă despre contele Cagliostro la curtea familiei de Medici (?!) și cu un personaj senzațional despre Tibo Tib, mârșavul harap care a subjugat mai multe triburi africane, ocupându-se cu comerțul de sclavi la finalul secolului al XlX-lea, ținându-l în captivitate chiar și pe Livingstone. Reportaje mondene despre capete încoronate completau edițiile, precum și reclame pentru cele mai noi cuceriri ale științei, utilizabile în gospodăriile onor abonaților colecției. Așadar, într-o asemenea companie, Gallus a continuat să supraviețuiască în calitate de simplu nume, pătrunzând în memoria pasivă a sute de mii de cititori.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.