Cei o sută, Ecce Homo (40)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al doilea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ, și a apărut în 1993 la editura Cartea Românească din București.

Dar de câteva lucruri își aminteau totuși comesenii: de pildă, că pe mese se aflau întotdeauna atâtea feluri de mâncare și în asemenea cantități încât era imposibil să consumi măcar a zecea parte din ce-ți era oferit. Cu toate acestea, din timp în timp, gazda răsturna masa și, după ce sclavii curățau bucatele de pe jos – luptându-se cu haita de câini, ce înfuleca și ea de zor printre picioarele oamenilor – sclavi grăbiți să elibereze locul de resturi, dar și de feluri neatinse ce fuseseră prea repede azvârlite peste mozaic, după ce totul sclipea de curățenie, aduceau o nouă cantitate la fel de mare de bunătăți, mereu altele și mereu de o calitate ireproșabilă. Și jocul acesta se repeta de cinci șase ori în cursul unei singure cine. Însă ciudățenia mare era alta: atunci când masa era servită pentru prima oară, Postumus o cerceta cu înfrigurare și cerea să i se pună în farfurie mult și să nu se omită nici un fel, atât cât încăpea pe platou. În timp ce oaspeții ciuguleau din bunătățile risipite în fața lor, el își consuma conștiincios și sistematic toată porția și nu lăsa nici cea mai măruntă firimitură de carne pe oase, curățindu-le ca și săracul cel mai sărac, ajuns să mănânce și el o dată, de sărbători, pasăre. După ce termina cu un ciolan, îl mai sugea și-l examina cu grijă, să nu fi rămas totuși ceva pe el. Abia când nu mai avea chiar nimic de mâncat în blid, răsturna masa și o lua de la început cu noile bucate aduse. Era însă gata de a pedepsi sever un sclav dacă îi lua porția neterminată din față, în caz că mai era și o singură fărâmă de mâncare înaintea sa, tunând împotriva risipei, el, cel ce tocmai se pregătea să arunce pe jos bunătățile cele mai scumpe. Era de parcă ar fi vrut să le sugereze celorlalți să nu le pese de nimic, dar că el are obligația de a fi foarte socotit în toate. El, care devora singur cât zece…

– Lucrurile și ființele trebuiesc folosite până la capăt, spunea, dar să nu-ți pară niciodată rău după ele!

Această conduită de viață era greu de înțeles pentru cei din jur: să arunci pe fereastră bani și bogății cu amândouă mâinile și să fii surprins – în același timp! – în plin acces de avariție, iată un fenomen dificil de priceput, deși aproape obișnuit printre marii zgârciți. Avarii celebri mai uimesc și azi lumea nepregătită, economisind un gologan într-un vehicol de transport în comun, în drum spre iubita căreia îi duc un fleac… din platină. Dacă un asemenea om este un avar, atunci Postumus a fost un avar, el, cel mai mare risipitor al Romei. Doar că Al Douăzeci și unulea pretindea că este obligatoriu să te bucuri până la capăt de lucruri – ceea ce un zgârcit autentic nu reușește – în cazul acela Postumus totuși n-a fost un avar. El susținea că nu trebuie să rămână nimic în urma ta: de aceea nu colecționa nimic, de aceea nu-și umpluse casa decât cu obiectele strict necesare – dar de cea mai bună calitate – de aceea prefera plantele cu viață scurtă și murind singure, înainte de a fi pângărite de urmași. Pentru că, mai cumplită decât moartea oamenilor – era obsesia sa – este moartea obiectelor dragi, ce le-au aparținut. Lipsite de amintiri, lucrurile scumpe și fleacurile defuncților agonizează prelung, până nu dispar cu totul, risipite pentru un bănuț, dăruite, aruncate, înjosite sau distruse de bună voie. Până nu se fac ele praf, nu reușește să-și găsească liniștea nici sufletul mortului.

– Ceea ce-ți este hărăzit – să te bucure până la capăt, ceea ce-ți prisosește – să dispară încă înaintea ta! repeta el bețivilor ce aprobau de fiecare dată imbecil din cap, neobosindu-și creierii cu ce ar fi vrut să spună gazda cea nebună. „Pulvis et umbra sumus”, continua el, citându-l pe Horațiu, „Pulbere și umbră suntem“ și nu există o greșeală mai mare decât să încercăm să înșelăm acest adevăr prin obiecte: dacă ne cramponăm de ceea ce am avut, nu vom face decât să împiedicăm moartea să se liniștească. În urma noastră, cei ce vor veni vor trăi prin propriile lor lucruri. Chiar și pietatea, slavă zeilor, își are limitele ei!

Postumus împlinise treizeci și opt de ani când murise vechiul prieten al lui Augustus, Mecena, și se arătă încântat să-i preia pe toți artiștii patronați până atunci de acel părinte al artelor. Și mai înainte veniseră în casa lui poeți, filosofi, istorici și interpreți de tot felul, însă numele cu adevărat mari îl frecventaseră doar periodic, chiar dacă mărise premiile concursurilor organizate de el. Asta însă nu-i plăcuse împăratului: pe de o parte, fiindcă o competiție între Postumus și Mecena i se părea imorală prin sumele indecent de ridicate pe care nu s-ar fi silit „Zdrahonul“ să le sacrifice, pe de altă parte, deoarece Mecena își avea poziția lui nu numai în cetate, dar și în inima cezarului și nimeni nu trebuia să se atingă de ea. Totuși, multă lume îi compara pe cei doi atât pentru bogăția lor, de care parcă nici nu se sinchiseau, cât și pentru dărnicia ce-i caracteriza, doar și pentru că puseurile de austeritate ale lui Augustus nu-i atingea niciodată și pe ei. Doar împăratul nu era de aceeași părere:

– Mecena, spunea el, a îndeplinit importante misiuni diplomatice, a participat la bătălia de la Philippi, a avut suficientă autoritate pentru a mă putea reprezenta la Roma în timp ce eu luptam în provincii, a demascat conspirația lui Lepidus, am putut avea întotdeauna încredere în el ca și în mine însumi și unde a fost trimis a făcut de fiecare dată ceea ce era mai bine. Postumus prin ce s-a remarcat? A transformat o campanie militară într-una sentimentală, ca să nu-i spun altfel, a transformat Petra într-un oraș al desfrâului și oaspeților săi le arată doar cum poate să mănânce cât zece și să omoare flori exotice. Ca edil s-a dovedit incompetent, iar de viața cetății îl doare în cot. Ce mari poeți, ce mari retori, ce mari sculptori se perindă prin casa lui? Chiar dacă s-ar nimeri printre ei și persoane talentate, ar avea grijă Pierde-Vară să-i îndobitocească în butoaiele lui cu vin măsluit cu plante blestemate din Orient.

Vorbele grele împotriva Celui de Al Douăzeci și unulea îi făceau pe oameni să priceapă și mai puțin relația dintre împărat și Postumus. Dacă cezarul nu-l poate suferi, dacă-l consideră așa cum spune că-l consideră, atunci de ce-l protejează atât de vizibil? Dintr-un personaj aiurit, fiul lui Gallus a devenit și unul misterios. O forță tot trebuie să aibă, o putere cu care să-l pună cu botul pe labe pe Augustus… Și cu cât era mai tainic acest ascendent, cu atât era mai invidiat și cu atât erau mai mulți flecari pretinzând că ar cunoaște secretul și răspândind tot felul de zvonuri fantastice.

– Iată, Mecena mi-a lăsat mie – din dragoste – întreaga lui avere uriașă pentru ca eu s-o pot întoarce cu chibzuință cetățenilor, îi strigă într-o zi în față „Zdrahonului“ împăratul aflat în timpul unei „Cure de Postumus“. Tu ce vei lăsa în urma ta? Averea îți este cel puțin la fel de importantă, însă parcă ai distruge-o intenționat, prezise Augustus înăcrit.

– Și ce dacă?! Ce deosebire este între a face un lucru sau altul? Diferența constă doar în cum îl faci, îi răspunse, urlând la fel de tare, Al Douăzeci și unulea.

Totuși, Ovidiu și Propertiu, Horațiu și Virgiliu au început să-l viziteze și pe Postumus. (Ceea ce, dacă este adevărat, atunci, cel puțin unii dintre ei n-au putut s-o facă decât încă înaintea morții lui Mecena.) Și, după ce căzu Ovidiu în dizgrație pentru o vină pe care n-o avea, Augustus obișnuia să repete că poetul și-a citit, cu cel mai mare succes versurile dezmățate la orgiile lui Burtă-Verde, un loc mai bun nici putând să găsească poetul cel imoral.

„Micul Mecena” era numit mai nou Postumus, deși împăratul a interzis acest apelativ întru apărarea memoriei prietenului dispărut. Nu mai era voie, deci, să i se spună lui Postumus „Micul Mecena“, dar toată lumea il numea așa. Pe urmă, fiind uitat încetul cu încetul adevăratul Mecena, oamenilor li s-a părut de două ori caraghios să-i spună lui Postumus „Micul Mecena“: o dată, pentru că personajul numai mic nu era și a doua oară, fiindcă și în mărinimie se arăta la fel de larg pe cât era de mare la trup. Așa că i se spunea pur și simplu „Macena“, transformând numele celui ce s-a numit cândva Gaius Cilnius Maecenas într-o poreclă. (Postumus a prevăzut prin testament ca pe mormântul său să fie gravat „numele lui întreg”: C. Gallus Postumus Maecenas. Evenimentul având loc la începutul domniei lui Tiberius, nu mai era Augustus care să se opună acestei profanări: fiindcă era o profanare – fiul lui Gallus, în cerbicia cu care se opunea să-i supraviețuiască orice obiect, accepta să-l facă pe Mecena să moară încă o dată și pe mormântul său. Pe de altă parte, însă, în memoria omenirii, Mecena, chiar dacă nu se mai cunoaște, a rămas întruchipat de doi bărbați.)

Lecturile noilor creații și concursurile de recitări și epigrame, de cântăreți și de sculptori anunțate în casa lui Postumus se constituiau în evenimente ale întregii cetăți. Ele erau îndelung pregătite și oamenii se pretau la cele mai cumplite mașinațiuni, numai să obțină o invitație. Amfitrionul nici nu știa câtă energie se depune pentru a putea fi prezent cineva la manifestările artistice din casa lui și n-avea habar că există o adevărată organizație – în frunte cu unul dintre secretarii săi – care mijlocea, în schimbul unor sume fabuloase, invitațiile.

El însuși nu participa întotdeauna și capriciile acestea erau apoi comentate, influențând decisiv bursa artistică a vremii. Deoarece dacă era atât de greu pentru omul de rând să ajungă să participe, cu atât era mai dificil să fii acceptat drept protagonist. Așa că era de înțeles disperarea câte unui tânăr poet (sau cântăreț?) care – odată ajuns să se producă – se pomenea lipsit de prezența lui Postumus. Se spune despre un oarecare L. Caius Marcius, fiu de senator, că ar fi intrat până peste cap în datorii numai pentru a obține dreptul de a evolua într-o întrecere în casa celui de Al Douăzeci și unulea și că, nefiind acesta de față, și-ar fi tăiat venele.

(Postumus habar n-avea de nefericitul artist, el plecase de o săptămână cu Patricia la Baiae, se simțise bine acolo și n-a avut chef să revină. Când a aflat de întâmplarea care a stârnit un scandal teribil, s-a grăbit să participe la funeralii și să țină un discurs mai mult decât măgulitor la adresa defunctului, astfel încât, până la urmă, bătrânul senator, tatăl poetului, îi mulțumi cu lacrimi în ochi, fiind convins că secolele viitoare vor fremăta la auzul numelui lui L. Caius Marcius.

Doar Augustus, informat de toate acestea, s-a întrebat mirat de ce a dat dovadă Postumus de atâta bunăvoință, iar Postumus însuși și-a zis că a meritat s-o facă deoarece nicicând n-a văzut o înmormântare atât de bine organizată.

– La urma urmei, și acesta este tot un spectacol, doar că mai dificil de regizat bine. Din când în când își merită osteneala și niște înmormântări bine înscenate, i-ar fi scris unui prieten, după cum putem deduce din răspunsul epistolar al aceluia.)

Acum, după ce a devenit patronul de toți acceptat al artelor și al filosofiei, viața sa a primit măcar o firmă sub care să poată fi etichetată: da, omul nu s-a distins prin mari izbânzi pe câmpul de luptă – dar nici patria nu mai trebuia să poarte bătălii istorice – nu s-a remarcat prin grandioase realizări edilitare, însă a fost tatăl slujitorilor cuvântului și ai frumosului. Acum locul său a fost găsit și toată lumea s-a liniștit: una e să știi că ai în preajma ta un „Nou Macena”, un „Mic Mecena” sau un „Mecena” și alta un individ pe care nu poți să-l așezi niciunde, care nu se ocupă cu nicio îndeletnicire publică – sau cunoscută, cel puțin, ceea ce… în fond, e totuna – în jurul căruia orice legendă poate avea un sâmbure de adevăr și orice zvon – oricât de absurd – merită să fie analizat.

Oamenii l-au catalogat și s-au liniștit. Și Augustus s-a liniștit și se mulțumea să-l cheme la obișnuitele „Cure de Postumus”, iar Livia se felicita pentru clarviziunea avută, de la început, în privința tânărului. A „tânărului” ce trecuse de acum de patruzeci de ani. În realitate, însă, viața Celui de Al Douăzeci și unulea nu s-a schimbat nici de astă dată cu nimic: aceleași cine prelungite până dimineața se desfășurau cu aceiași invitați – plus câțiva noi – în același decor, într-o ambianță neschimbată Și, atunci, care a fost, de fapt, viața lui Postumus?

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.