În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al doilea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ, și a apărut în 1993 la editura Cartea Românească din București.
De cum a început să-și caute singur rostul, s-a deprins să dea târcoale cazărmii pretorienilor, fiind în curând acceptat de garda Romei ca un fel de copil de trupă. Dormea de multe ori împreună cu oștenii, îi ajuta la exerciții, se îngrijea de echipamentul lor. Când a ajuns să îmbrace toga virilă, a rămas în mod firesc printre pretorieni.
Dacă ar fi încercat să-și revendice moștenirea, poate că ar fi reușit să obțină de la început o funcție conformă cu rangul bunicului. În fond, putea pretinde că se trăgea dintr-o veche familie de senatori, chiar dacă averea nu-i mai permitea să aspire la titlurile pierdute. Realitatea e că Al Douăzeci și patrulea nici măcar n-a încercat să facă uz de strămoși. El era un „câine hoinar”… Din familia unită, de care „Magister morum” se ocupa atât de intens, doar flăcăul masiv a tins de mic să-și caute mereu locul singur în lume. Fratele mai mare plecase în răsărit și muri în curând de o boală lumească, iar un frate mai mic se strădui zadarnic multă vreme să obțină o completare a averii, așa cum s-a petrecut sub unii împărați, astfel încât să ajungă la un scaun de senator. Mai tânăr cu un an decât Cel de Al Douăzeci și patrulea, și-a pierdut toată viața în himere și a suferit cu atât mai mult cu cât alții au reușit ceea ce lui i-a rămas interzis. Nici Nero, nici Vitellius, nici Titus nu l-au readus printre senatori, deși de câteva ori se creaseră niște precedente ce-i măreau speranțele, pentru a-l arunca apoi într-o deznădejde și mai adâncă.
Canis a trăit scutit de asemenea decepții. Încântat că împăratul a stabilit reguli precise de avansare militară, tânărul se înrolă, calculând data aproximativă când va ajunge la comanda unei cohorte, a unui escadron, la tribunatul unei legiuni. Dacă nu senator, măcar cavaler era convins că va reuși să devină în cel mai scurt timp, un venit pe măsură părându-i-se un țel ușor de atins.
Un cens de patru sute de mii de sesterți, necesar spre a fi admis printre cavaleri, era o sumă atât de la îndemână – în imaginația sa – încât și-a spus că nici măcar nu merită eforturile. Însă ca să ajungă senator, la fel ca și străbunii, ar fi fost nevoie să posede o avere de un milion de sesterți, lucru pentru care, până și în accepțiunea lui, ar fi trebuit să muncească serios. Dar în privința celor „doar” patru sute de mii… Ăsta era un fleac, spunea Canis, el care nu prea avea mai nicicând un singur gologan pe care să-l poată numi al său. Al Douăzeci și patrulea n-a fost niciodată apăsat de griji, niciodată încovoiat de îndoieli. Traiul își urmează întotdeauna cursul și de fiecare dată se găsește cineva să-ți stea în ajutor.
Viața de tabără era tot ce-și dorea și, nefiind mânat de ambiții, era în stare s-o suporte ușor. La început a slujit sub Glaucus Crispus în Gallia, apoi sub Vinicius în Siria. Canis era un oștean bun, plăcut tovarășilor săi, gata de orice ispravă. Însă nu era deloc șiret, iar unii îl acuzau de-a dreptul de prostie. Dar aceștia se numărau mai ales dintre superiorii mai instruiți și poate că ei confundau incultura unui „descendent de senatori” cu lipsa de înzestrare în general. Alții îl apărau, susținând că tânărul s-a educat de copil în spiritul învățăturii lui Platon, necerând nici mai mult, nici mai puțin decât putea primi. Ceea ce nu era decât un compliment. Cert este că multă lume a profitat de el, că activitatea îi era dinadins minimalizată, chiar dacă nici nu se evidenția prin nimic deosebit, trebuind să fie totuși suficientă pentru a-l face să ajungă măcar comandantul unei cohorte. Dar nu s-a întâmplat așa: superiorii preferă întotdeauna să scape de un prezumtiv pretendent la funcții, chiar dacă respectivul pare deocamdată prea puțin apt de a le cuceri.
În timpul simulacrului expediției din Britania, a fost pedepsit pentru lipsă de supunere, deși el personal nu fusese vinovat în nici un fel, întregul lui escadron refuzând să execute un ordin și anume să treacă un râu mare, pe jumătate înghețat, plin de sloiuri nesigure. Trimis disciplinar în Africa, avu mai mult noroc și reuși să obțină integrarea în garda pretoriană și să revină la Roma chiar pe vremea când Claudius îi expulza pe evreii din metropolă. În continuare, în mod ciudat, viața i s-a legat chiar de soarta acestora. Azi este foarte greu de stabilit cum de a trebuit să părăsească și el Roma, deși în istoriile vremii se povestește despre un soldat care, în timpul reprezentării pe Câmpul lui Marte a „cuceririi și predării unui oraș“ ar fi interpretat atât de bine rolul din alegorie, încât ar fi omorât cu adevărat mai mulți participanți la joc – ceea ce n-ar fi reprezentat în mod normal un cap de acuză, dacă nu s-ar fi nimerit printre victime și un tânăr de care era atașat Harpocras, unul dintre liberții omnipotenți ai împăratului. Pentru a scăpa de răzbunarea puternicului dregător, se povestește, soldatul ar fi trebuit să fugă. Să fi fost acest oștean Cel de Al Douăzeci și patrulea? Sau poate că nici n-a plecat Canis din Roma cu evreii pe vremea lui Claudius, ci abia atunci când următorii împărați, sătui de luptele dintre ebioniți și paulieni, i-au expulzat din când în când atât pe evrei, cât și pe creștini, confundându-se azi momentul când a trebuit să plece Câinele, mai ales că propriile-i amintiri târzii abundă în anacronisme, nefiind decât efectele unei memorii manevrate abil. Spusele lui vor fi atât de iscusit falsificate, încât, mult după moartea personajului, unul dintre urmașii săi va pretinde că oșteanul care în loc să-l ucidă pe Claudius, la asasinarea lui Caligula, l-a împins spre tron n-ar fi fost altul decât tocmai Canis. Și nu va deranja pe nimeni nici măcar minciuna evidentă, conform căreia pretorianul providențial ar fi trebuit să aibă… șapte ani. Oricum, pe vremea lui Nero, Cel de Al Douăzeci și patrulea se afla din nou la Roma, el povestind cu încântare și despre cele trei zile de rugăciuni publice dedicate unui Claudius de acum mort. Și Canis nu se sfiia să amintească nici despre tatăl său, care ar fi fost chemat și el la palat, alături de tot felul de comedianți pentru a-l înveseli, chipurile, pe împărat, până a se putea da public augustul deces. Și Canis povestea toate astea, deși la vremea aceea… „Magister morum“ murise deja și el de doi ani.
Tinerețea lui Canis s-a petrecut odată cu domnia lui Nero: Al Douăzeci și patrulea avea douăzeci de ani la moartea lui Claudius și treizeci și patru la înlăturarea urmașului acestuia la tron. Fusese vremea deplinei energii a unui bărbat ce nu forța cu nimic soarta, fiind prea mulțumit și cu ce a primit. Canis nu se considera unul dintre cei nouăzeci de milioane de supuși ai cezarului, lucru apt de a strivi visele uriașe și ale celei mai echilibrate conștiințe, ci un oștean ce a cutreierat de foarte tânăr lumea, ce a avut parte de numeroase clipe plăcute și ce, în mod sigur, va deveni, la momentul potrivit, unul dintre veteranii stimați, fiind chemat, poate, și la demnitățile cele mai înalte. Nici un nor nu-i întuneca privirea, iar ochii săi albaștri se agățau cu aviditate de priveliștile minunate ce li se ofereau. Trecând prin Forum, obișnuia să se oprească în fața statuii lui Alcibiade și, deși nimeni n-a spus explicit și despre Canis că ar fi cel mai frumos dintre contemporani, el era încredințat că nu-l leagă numai o simplă asemănare fizică de celebrul elen, ci și o corespondență de destin. Iar faptul că anii treceau și nu se întâmpla nimic în favoarea dezvăluirii acelei identități a sorții nu-i schimba câtuși de puțin convingerile, pe care, mai în glumă, mai în serios, le împărtășea și altora.
Pe vremea lui Nero, lumea a fost într-adevăr minunată, continua să creadă Canis chiar și la bătrânețe. „Esquilinul! Să luăm, de pildă, Esquilinul, locul fostului cimitir al săracilor, unul dintre cele mai dezolante puncte ale lumii, pe mine puteți să mă credeți, eu l-am mai prins plin de gunoaie și de leșuri de animale. Și azi? Azi e un superb parc făcut de Maecenas, grădini prin care se plimbă oamenii cei mai importanți, dar și femeile cele mai frumoase.
„Și cât de liberă era viața pe vremea lui Ahenobarbus – împăratul cu barba roșcată – continua să-și amintească Al Douăzeci și patrulea anii regimului lui Nero. A trecut perioada obligativității slujbelor publice la diferiții zei, noul împărat necrezând în divinități și neobligând pe nimeni să le ia prea în serios.” Faptul că tânărul cezar adora o statuetă reprezentând o fată era interpretat de Canis drept unul dintre numeroasele simboluri menite de a elogia viața. Nero se comporta exact așa cum îl dorea acest supus al său: nu era niciodată încruntat în public, se dădea de ceasul morții când asista la jocuri și mai ales la întrecerile de care, într-așa o măsură încât, până la urmă, în mod firesc, a devenit el însuși unul dintre cei mai buni conducători de cvadrigă; putea recita oricând mai bine decât cei mai apreciați actori și cânta în fața poporului din pură plăcere. Astfel, chiar dacă se uita complice la statuia lui Alcibiade din For, fiul lui „Magister morum” a rămas unul dintre cei mai credincioși supuși dintre cei nouăzeci de milioane. Și, întrucât era fericit în admirația sa, prelua și el o parte din obiectul strălucit. Și se simțea bine.
Ce păcat că nu avea încă nenorocitele acelea de patru sute de mii de sesterți, suficiente pentru a-l plasa printre cavaleri: ar fi intrat desigur în corpul augustanilor și și-ar fi făcut în mod exemplar datoria, ovaționându-l pe împărat cum se cuvenea. Dar ce importanță avea? Era tânăr și era sănătos, iar Nero îi oferea toate distracțiile posibile. Atunci când distracțiile acelea deveneau prea obositoare sau prea cumplite, Canis trăia cu impresia că el nu este suficient de pregătit, că mai trebuie să învețe și depunea toate eforturile pentru a se comporta la înălțimea așteptărilor sale (și numai ale sale).
A fost perioada când fiul lui „Magister morum“ s-a simțit într-adevăr fericit. Reușind să intre în garda pretoriană, mai înainte slujind pe lângă Agrippina, împărăteasa mamă, apoi făcând serviciul prin oraș, credea că are toată lumea la picioare și cutreiera Roma în calitate de stăpân. Considera prieten pe oricine îi ieșea în cale – și se întâlnea cu destulă lume –, își petrecea vremea în terme și în circuri, prin termopolli sau prin labirintul nesfârșit al străzilor. Se îndrăgostea săptămânal și suferea tot săptămânal câte o decepție la despărțirile neprovocate niciodată de el. La bătrânețe, întreaga domnie a lui Nero i se păru răstimpul unei zile și al unei nopți clocotitoare. Toți acei patrusprezece ani se condensară într-o singură raită prin imensa metropolă. De altfel, există o continuitate fără fisuri între dimineața când se stabilise la Roma și seara când aflase că împăratul și-a pus capăt zilelor. Își amintea despre acea dimineață ca despre cel mai limpede cer ce-i fusese dat să-l respire vreodată, cu o adiere ce-i înfiora plăcut mușchii sănătoși și proeminenți, stârnindu-i o teribilă poftă de mâncare și de viață. Putea preciza, peste ani, și detaliile clădirilor pe lângă care se întâmplase să treacă, și hainele oamenilor întâlniți, și vorbele în diferite limbi ce-i ajunseseră la urechi. Și-și amintea limpede de prima fată iubită în acea zi și noapte a domniei lui Nero, confundând-o apoi cu cele ce i-au luat neîntrerupt locul, toate fiind, de fapt, una și anotimpurile fiind unul, și entuziasmul lui fiind același.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.