CEI O SUTĂ SECRETUL FLORENŢA (16)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – Secretul Florența, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2008

În anul 1401, s-a zvonit la Lodz că fântânile au fost infestate, acela fiind motivul pentru care au apărut în localitate şi în jur manifestări de ciumă. După vechea cutumă, cum că de un asemenea delict sunt întotdeauna de vină evreii, s-a trecut la un pogrom în care şi-au găsit sfârşitul 137 de persoane – dintre care 34 copii -, după cum este relatat în cronici. Toţi adunaţi din preajma localităţii. Cu excepţia unuia singur, negustorul Ţipor, care a fost spânzurat (se pare că la Târgul Frumos), „fiind demascat de un călugăr dominican capabil să-i facă, prin ochii şi glasul sfredel, şi pe cei mai îndărătnici să-şi mărturisească nu numai faptele criminale, dar chiar şi gândurile [intenţiile – nota scribului] abominabile”. Ceea ce ar însemna că Exorcistul l-ar fi incriminat şi trimis pe Ţipor la ştreang. De ce? Pentru că i-a diminuat o sursă importantă de câştig, pe care spera Al Şaptezeci şi doilea s-o redobândească ajutat de altcineva?

Ulterior, scribul a mai descoperit ceva: Exorcistul i-ar fi arătat lui Ţipor pergamentele ∩≡☼, iar negustorul s-ar fi ghidat după ele în privinţa muşteriilor săi, având un ascendent extraordinar prin aceea că ştia anticipat cine se va întoarce şi cine nu dintr-o călătorie de afaceri: „Pergamentele ∩≡☼ nu sunt pentru fiecare.” (Locatus) Nu sunt pentru orice muşteriu ori, chiar mai mult, nu sunt pentru a fi descifrate de oricine. Să fi însemnat aceasta că Ţipor le-a folosit în scopuri personale, fără a plăti suma cuvenită Exorcistului? Puţin probabil, cei doi aflându-se nu la prima afacere comună, existând, deci, suficiente precedente ale colaborării lor. Mult mai degrabă, Ţipor a încercat să intre în mod prea pragmatic într-un teritoriu destinat doar unei alte înţelegeri. Şi, atunci, de ce să-i fi arătat Al Şaptezeci şi treilea pergamentele unui profan?

Să coroborăm datele şi să adăugăm la acestea şi informaţia lui Locatus atât de importantă şi atât de superficial tratată de scrib, cum că Exorcistul ar fi fost „omul papei”. (Şi nu al unui papă anume, ci al suveranului pontif în general, întrucât observaţia pare că se referă la întregul lung răgaz petrecut de fiul Bizantinului în „Ţara dinspre tătari”.)

Abia acum putem îndrăzni să ne întrebăm de ce a plecat Al Şaptezeci şi treilea în Moldova, el cel atât de greu de urnit dintr-un anume loc?

Trebuie spus, de la început, că scribul a ajuns la o concluzie care pare venită, mai degrabă, dintr-o naraţiune din seria numeroaselor povestiri bazate pe prezumţiile fantastice ale unor interpretări istorice inedite. Dar nu este însăşi istoria pergamentelor ∩≡☼ de natură SF? Poate că ele n-au fost decât o ficţiune, însă o ficţiune adânc intrată în conştiinţa oamenilor timpului devine un fenomen cu consecinţe reale. Exorcistul a fost un personaj privit fără simpatie fiindcă reprezenta un permanent pericol de a intra nepoftit în tainele cele mai intime şi, de multe ori, cele mai jenante ale semenilor săi. Motivul acceptării sale la Avignon în cercurile cele mai înalte s-a explicat prin aceea că privirea şi glasul său sfredel ar fi devenit instrumente de investigaţie pentru oficialităţi. (Ceea ce l-ar fi făcut şi mai puţin simpatizat de către populaţie, niciodată nici o iscoadă a vreunei poliţii secrete nefiind iubită de cei din jur.) Oficial aceasta era situaţia. Cardinalul Cienzo, primul protector al Celui de Al Şaptezeci şi treilea, a fost şi el o figură singulară la Avignon. Deşi italian născut la Umbria, ierarhul acela a trecut cu arme şi bagaje în tabăra franceză, fiind poate cel mai înflăcărat partizan al găsirii unui alt papă francez drept succesor al lui Grigore al XI-lea. Cienzo a trăit multă vreme la Paris, a predat teologia la Universitate şi a scotocit prin biblioteci. Acolo a dat de arborii Welfilor şi ai Stauferilor, primii copaci din Genealogia Universalis a lui Schwartz von Schwartz, Al Şaizeci şi treilea. Perseverent, Cienzo a găsit şi de alte pergamente conţinând asemenea arbori. Şi a aflat chiar mai mult: propria genealogie a autorului pergamentelor – rădăcinile din care s-au născut mai târziu trunchiul, ramurile şi frunzele. Şi locul Celui de Al Şaptezeci şi treilea, a zecea spiţă în descendenţa autorului legendarei opere. O frunză care a prins contur şi s-a colorat nu de mult într-un roşu aprins, arzând parcă pergamentul. Cienzo, ajuns cardinal, avea toate mijloacele unor investigaţii amănunţite. El îl găseşte pe Exorcist, se convinge de forţa însuşirilor aceluia, îi îndrumă paşii. Astfel ajunge şi el să cunoască viitorul şi să-şi poată construi acţiunile în funcţie de acea perspectivă inexorabilă. Cienzo a profitat de pergamentele ∩≡☼. Ascensiunea sa a fost continuă şi fără greş. Până ce, speriat de cele aflate, a murit în condiţii misterioase, chiar dacă în patul său¹. Pentru că ar fi fost un trădător infiltrat printre francez, s-a spus. Şi aceasta a rămas versiunea general acceptată.

Dacă Cienzo nu s-a arătat atât de interesat de cele materiale, cât de jocul fascinant al puterii, următorul prelat care s-a ocupat de Al Şaptezeci şi treilea a fost cardinalul Nicola Toldi. Călugărul dominican Tomasso da Luppi, duşmanul înfocat al luxului afişat de slujitorii bisericii, îl descrie pe Toldi drept un om şiret, hrăpăreţ, dispus să folosească orice mijloc pentru a mai strânge un gologan în „burduhanul pungii sale imense”. Cardinalul Toldi a lăsat şi el, după moarte, o avere colosală, a cărei origine nu putea fi explicată doar prin năravurile descrise de Tomasso da Luppi. Reacţii la aflarea acelor bogăţii imense descoperite în urma morţii lui Toldi ne sunt descrise de Fratele Serenius în modul povestioarelor sale şi picante, şi moralizatoare. Însă nu ne este descrisă şi moartea cardinalului. Despre care aflăm dintr-o altă sursă: „Eminenţa sa părea întruchiparea bucuriei vieţii pe acest pământ: mătăhălos, mai degrabă gras, nu foarte înalt, ceea ce-l făcea să semene cu un butoi, cu privirea mereu şugubeaţă, transpirând abundent când mânca şi mâncând când transpira, tot timpul povestind glume şi amuzându-se de ele cu un râs tunător, se lăuda la toată lumea că lui nu trebuie să-i fie frică de nimic. Până ce, de la o vreme, a devenit mult mai îngândurat, parcă ştiind ce-l aşteaptă. Dar şi atunci, nu şi-a schimbat năravurile, spunând că, atâta vreme cât Domnul nu ne cheamă încă la el, e bine să ne folosim din plin de răgazul primit. Totuşi, ultimele zile şi le-a petrecut mai îngândurat ca altădată, lucru de mirare, întrucât eminenţa sa parcă ar fi ştiut că va muri în curând din pricina unui os de peşte ce i-a rămas în gât. Cine să poată prevedea aşa ceva?” (Manuscrisul Lotus). Locatus, în schimb, pretinde că Toldi ar fi fost înjunghiat în gât de un ucigaş profesionist rămas necunoscut. Crima s-ar fi petrecut în timpul unui ospăţ, în prezenţa multor martori, fără să fi fost sesizat de cineva momentul atacului. (În ziua aceea, şi Locatus recunoaşte că victima ar fi fost neobişnuit de tăcută faţă de modul cum se comporta de obicei. „Parcă ar fi ştiut că are întâlnire cu moartea”.)

La decesul cardinalului Tomaso Toldi (1388), Exorcistul se afla de acum departe. Câteva circumstanţe apropie totuşi morţile celor doi prelaţi şi a lui Ţipor: toţi trei îşi găsesc sfârşitul în mod violent, toţi trei au cunoscut pergamentele ∩≡☼², toţi trei lasă în urma lor averi considerabile. Ceea ce ne face să credem că s-au folosit de informaţiile aflate din Genealogia Universalis în scopuri extrem de pragmatice. Au ştiut şi papii despre acel înscris? Mai mult ca sigur că da. Exorcistul a ajuns la Avignon prin 1371, se întâlneşte personal de mai multe ori cu Grigore al XI-lea, sub pontificatul căruia ajunge diacon. Lipseşte din Avignon pe tot parcursul perioadelor cât au fost papi Urban al VI-lea şi Bonifaciu al IX-lea. Se întoarce din orient pe vremea lui Inocenţiu al VII-lea şi moare când pe tron se afla Grigore al XII-lea. Aşadar, scribul l-a putut urmări în timpul a şase papi şi a cel puţin patru antipapi. Dintre care, Exorcistul s-a întâlnit doar cu câţiva. Când pleacă în Enigma Europei, Grigore al XI-lea se găsea de acum în Italia. Ne aflam încă în „Marea Schismă din Occident”, care se va termina abia în 1415 prin Conciliul de la Konstanz. În martie 1378, la întrunirea cardinalilor de la Sarzana, pontificatul atât de furtunos al lui Grigore al XI-lea părea să intre în sfârşit într-o perioadă de acalmie, după pacea de la Bologna şi trecerea de parte papei a puternicei căpetenii florentine Rudolfo da Varano. Gregorovius şi ceilalţi scribi oficiali notează că înţelegerile de la Sarzana nu s-au mai materializat din cauza „morţii neaşteptate” a lui Grigore. O moarte atât de neaşteptată, încât… papa n-a putut din capul locului prezida el însuşi adunarea de la Sarzana, din pricina bolii, iar cu o săptămână înainte de a se stinge „neaşteptat”, a simplificat procedurile de alegere a succesorului său… Grigore al XI-lea a fost acuzat că, în timpul pontificatului, şi-a favorizat excesiv rudele şi pe francezi, în general. Dacă postumitatea i-a mulţumit că a readus tronul papal la Roma, contemporanii nu l-au scutit de învinuiri. Cu atât mai demn de încredere este că Grigore, chiar dacă i-a lăsat pe cei din jurul lui să prospere material, el n-a adunat averi pentru sine.

Şi iată, acum, răspunsul dat de interpretarea scribului la toate aceste întrebări (interpretare venită şi cu ajutorul prelucrării poveştii „Calendarul magic”, poveste intrată în folclorul vremii şi reluată de autori din Italia, Germania, Anglia şi Franţa. Şi despre Marlow se crede că ar fi tratat dramatic subiectul, subiect care se stinge abia prin a doua jumătate a secolului al XVII-lea). Aşadar, Exorcistul ar fi beneficiat de un pergament foarte vechi, cunoscut pe vremea lui drept „Calendarul magic”. Acel înscris conţinea un calendar filistin, calendarul în care anul era împărţit în 13 luni a câte 28 de zile (= un total de 264 zile). Printr-o translaţie simplă, calendarul acesta era valabil pentru un timp nelimitat. Exemplarul Exorcistului – pe care se găseau şi semnele cu înţelesul pierdut a lui ∩≡☼ – se pare că nu mai cuprindea minunatele desene ale arborilor genealogici, ci se rezuma doar la calendarul filistin, socotit eretic, întrucât datele indicate acolo nu corespundeau sărbătorilor creştine şi, aşa cum orice lucru eretic era alăturat magiei, misterului, forţelor supranaturale în general, în jurul lui s-a născut multă literatură. În numeroase stampe în care erau prezentaţi alchimişti, undeva pe peretele din fund, printre eprubete şi diferite obiecte simbolice, se putea desluşi şi calendarul filistin, precum şi inscripţii indescifrabile, amintind (poate) de ∩≡☼. Însă Al Şaptezeci şi treilea dispunea de un calendar ce-şi merita din plin renumele de „magic”: dacă un om punea degetul pe el, cifra datei şi a anului în care va muri începea să ardă ca o flacără. De aici, o mulţime de povestiri ale unor personaje care au aflat cu precizie când vor trebui să părăsească această lume şi care au imaginat diferite tertipuri de a păcăli destinul. Şi, desigur, nimeni n-a reuşit să trăiască nici o singură zi mai mult decât i-a indicat „Calendarul magic”³.

Erezia pergamentului era datorată nu numai discrepanţei dintre datele sărbătorilor oficiale şi cele însemnate acolo, ci şi de faptul că înscrisul incriminat prelua atribute interzise oamenilor. Se pare că, pe vremea Exorcistului, Genealogia Universalis ar fi fost de acum condamnată de mult, dar, pentru a nu i se face şi mai multă propagandă, s-ar fi hotărât surghiunirea ei în uitare, (De ar fi fost arsă public în pieţe, în mod sigur s-ar fi găsit destui duşmani ai credinţei care să ascundă câteva copii şi să se folosească de ele în uneltirile lor mârşave.) Când i-a izgonit pe Adam şi pe Eva din rai, limitându-le viaţa la o durată măsurabilă în zile şi ani, practic atunci a inventat Dumnezeu şi timpul. Dintr-o vreme nesfârşită s-au născut trecutul, prezentul şi viitorul. Însă El nu le-a dat oamenilor şi un instrument de a afla viitorul, aşa cum i-a înzestrat cu memorie pentru trecut şi cu simţuri pentru prezent. Pergamentele incriminate, fie că ar fi conţinut Genealogia Universalis în forma extraordinară concepută de Al Şaizeci şi treilea, fie că nu mai erau decât nişte extrase de tipul calendarului filistin, dispuneau de o forţă pe care Dumnezeu n-a conferit-o nicicând muritorilor. Mai mult, cel ce le cunoştea conţinutul era influenţat în liberul său arbitru şi primea o şansă nemeritată în faţa Judecăţii. „Era ca un elev care se folosea de o fiţuică la examen”, după cum ar fi afirmat însuşi papa Grigore al XI-lea. Acelaşi papă care l-ar fi trimis pe Al Şaptezeci şi treilea în „Ţara dinspre tătari”. Da, acum putem afirma că Exorcistul a fost trimis într-adevăr prin ordin papal în Enigma Europei. (În aceeaşi direcţie în care se pare că au plecat şi misterioşii templieri francezi cu comorile lor, după ce fraţii le-au fost arestaţi din ordinul lui Filip cel Frumos. În aceiaşi direcţie în care a plecat şi Gy de Montmartre, dintr-o familie ce se trăgea dintre primii nouă templieri. În aceeaşi direcţie unde se zvonea că ar fi dispărut şi unii şi ceilalţi. Şi care aceea şi nu Ţara Sfântă ar fi fost adevărata lor ţintă. Altfel ce rost ar fi avut să plece spre Mormântul Sfânt cineva care să urmeze un drum atât de neuzual, cu un ocol atât de mare? Mai trebuie adăugat un fapt: două femei sfinte, Brigida de Suedia şi, mai ales, Caterina de Siena au influenţat în mod decisiv hotărârile lui Grigore al XI-lea, până acolo încât se spune că florentina Caterina l-ar fi determinat pe papă să se întoarcă la Roma. În ciuda tuturor semnelor potrivnice. În ciuda a ceea ce papa ştia. (Drept urmare, Grigore al XI-lea, acceptându-şi în mod conştient soarta, a fost – pentru puţinii iniţiaţi – un papă de un devotament extrem.) Din corespondenţa Caterinei cu suveranul pontif revin şi îndemnurile ca biserica să nu precupeţească nici un efort spre a-şi uni forţele în acele momente grele. Aşa că Grigore trimite mai mulţi emisari cu misiuni precise şi în Bizanţ. Una dintre aceste solii a părăsit Avignon în 1377 sau 1378. Printre însoţitorii episcopului de Tuscolo, care a condus delegaţia, se afla şi Al şaptezeci şi treilea. Care n-a mai ajuns la Constantinopol… Exorcistul ar fi plecat cu două însărcinări: pe de o parte, să afle ce gândeau şi ce intenţionau să facă ceilalţi membrii ai soliei, întrucât o convingere adânc înrădăcinată în occident spunea că Bizanţul este tot timpul dispus să cumpere pe oricine ca să-l determine să-şi trădeze superiorii, iar, pe de altă parte, să se despartă de ceilalţi trimişi şi să afle cum gândeau „străjerii dreptei credinţe din hotarul dinspre tătari”. (Cum să afle rezultatele ispitelor grecoteilor, de se va despărţi de grosul delegaţiei încă înainte de a ajunge la Constantinopol? Simplu: drumul e lung şi oamenii ajung să-şi dezlege limbile. Mai ales în faţa unor ochi şi guri sfredel.) Pentru că, pe lângă misionarii meniţi să-i întoarcă pe creştinii de rit grec spre catolicism, cum au fost cei doi minoriţi amintiţi, cutuma papală era de a dubla orice emisar cu cineva care să-l supravegheze. Scribul nu dispune de rapoarte ale Exorcistului în legătură cu fidelitatea călugărilor misionari, dar există aprecieri asupra îndoielnicelor bune intenţii ale solilor trimişi în Bizanţ, iar faptul că o suspect de mare parte a delegaţiei moare pe drum duce la ideea că aceia au mărturisit ceea ce nu trebuiau să spună…

Nimeni nu concepea să străbată un asemenea drum singur. Exorcistul s-a despărţit de solia oficială împreună cu Gy de Montmartre şi cu suita acestuia. (Greu de spus: n-ar fi exclus ca Al Şaptezeci şi treilea să fi ajuns în Carpaţi sub înfăţişarea acelui cavaler ţi nu alături de el. Chipul Exorcistului ba se suprapune, ba se desparte de Gy de Montmartre.) În Transilvania şi în Moldova, Exorcistul îşi continuă viaţa de la Avignon, devenind şi acolo un fel de turnător şef. Şi de spion în slujba Sfântului Scaun. Adevărat dominican, Exorcistul n-a cunoscut mila, atunci când afla gândurile cele mai ascunse ale altcuiva. Doar că Al Şaptezeci şi treilea nu acţiona din convingere, ci în funcţie de cum era răsplătit. În curând, el a ajuns ceea ce se numeşte astăzi un spion dublu, informându-i atât pe cei ce l-au trimis atât de departe, cât şi pe stăpânii locali. Şi, cum nici un instrument nu era neglijat în activitatea sa, Exorcistul a scos la iveală şi pergamentul fermecat, cu ajutorul căruia punea şi mai multă presiune asupra victimelor sale. Pergamentul acela a fost arătat, aşa cum am văzut, şi unor apropiaţi, cât timp aceia n-au încercat să-şi însuşească mai mult din puterea lui decât le era îngăduit. Când se erijau în stăpânii calendarului, plăteau cu viaţa.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.