CEI O SUTĂ SECRETUL FLORENŢA (31)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – Secretul Florența, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2008

Stă scris la sfârşitul cronicii despre Al Şaptezeci şi patrulea:

„Omul din fereastră a trăit liber, însă singur. Pe măsură ce era mai liber, devenea mai singur. Pe măsură ce era mai singur, devenea mai liber. Iar lumea dorită devenea tot mai aproape.

<Da, însă – să nu uităm! – el a putut să şi-o permită> a remarcat fiul său.

La ce s-a referit Înţeleptul: că tatăl său a putut să-şi permită material acel trai sau că era vorba despre o îndreptăţire morală a Celui de Al Şaptezeci şi patrulea? Cine să-i răspundă scribului? Pentru bietul de el, şi aceasta rămâne o enigmă. Alături de multele enigme pe care a mărturisit că e incapabil să le rezolve.”

Scribul, ca de obicei, găseşte prea multă satisfacţie în autocompătimire. Totuşi, chiar riscând să piardă o parte din acea satisfacţie, acelaşi smiorcăit scrib nu conteneşte a amuşina mai departe şi, uneori, chiar găseşte: fie ceea ce caută, fie alte lucruri surprinzătoare, la care nici măcar nu s-a gândit. Aşa şi de data aceea: nu a trebuit să se întrebuinţeze prea mult scribul pentru a constata că averea celui de Al şaptezeci şi patrulea l-a făcut să „poată să şi-o permită”, fiindcă se sprijinea nu numai de pervazul ferestrei, ci şi pe o căpătuială considerabilă. Lăsând la o parte exagerările legendelor despre şirul nesfârşit de căruţe pline cu bogăţii ce au intrat în acea noapte de la începutul anului 1411 în curţile Palatului Bosci, avem la dispoziţie acte financiare ale tranzacţiilor făcute de şi în numele Omului din fereastră, tranzacţii trădând sume cu totul excepţionale chiar şi pentru cei mai bogaţi oameni ai epocii. Deci, că Al Şaptezeci şi treilea „a putut să şi-o permită” din punct de vedere material nu este nici o îndoială. Şi în legătură cu aspectele exemplului moral de care a dat dovadă Omul din fereastră, scribul nu a trebuit să sape prea adânc pentru a le scoate la lumină. La fel ca şi în privinţa planului material, şi aici legenda este generoasă în descrieri pilduitoare, iar dovezi atestate jalonează credibilitatea multor poveşti. Aşadar, altceva era ceea ce simţea scribul că a vrut să sublinieze Înţeleptul în legătură cu afirmaţia: [Tata] „a trăit liber, însă singur. Pe măsură ce era mai liber, devenea mai singur. Pe măsură ce era mai singur, devenea mai liber. Iar lumea dorită devenea tot mai aproape”. (Tot avansând în subiect, scribul s-a întrebat îngrozit dacă nu va fi obligat să rescrie întreaga biografie a Omului din fereastră. În spaima sa de a pierde irevocabil bătălia cu timpul, o asemenea obligaţie ar fi echivalat cu o înfrângere ale căror urmări nici măcar nu le putea anticipa. Niciodată, după ce a terminat de povestit un destin – mai neîndemânatic sau puţin mai puţin neîndemânatic –, scribul nu a mai revenit la el, iar perspectiva unei premiere în acest sens putea duce la repetarea la infinit a aceluiaşi eşec. Pentru că, recitind, mai târziu, când textul era gata tipărit, de fiecare dată scribul găsea lucruri neelucidate suficient ori chiar erori inadmisibile. De aceea nici n-a mai revenit vreodată scribul la ceea ce era trimis la tipar, decât, cel mult, după mulţi ani de zile, când era obligat să caute un amănunt uitat în străfundurile naraţiunii. Însă, învăţându-se cu modul atât de personal al gândirii Înţeleptului, scribul a început să perceapă altfel lumea şi, în mod inevitabil, a ajuns să simtă diferit ceea ce ieri mai era aşa cum era obişnuit să fie până atunci. Introducerea în biografia Înţeleptului a jucat un rol distructiv în restul vieţii scribului, făcându-l să nu mai fie sigur că tot ceea ce a fost s-a desfăşurat aşa cum a văzut el la momentul respectiv, iar ceea ce urma trebuia pus în concordanţă cu acel trecut acum atât de diferit. Un asemenea şoc poate zăpăci cu totul minţile omului şi scribul nu poate decât să-i mulţumească lui Dumnezeu că impactul acela l-a mai lăsat să-şi continue viaţa.)

„Omul din fereastră a trăit liber, însă singur. Pe măsură ce era mai liber, devenea mai singur. Pe măsură ce era mai singur, devenea mai liber. Iar lumea dorită devenea tot mai aproape.” Viaţa Celui de Al Şaptezeci şi patrulea s-a desfăşurat la vedere (oricine îl putea zări mai tot timpul stând sprijinit de pervazul uneia dintre ferestrele punctelor sale de observaţie) şi, în acelaşi timp, s-a derulat într-o taină desăvârşită. În Palatul Bosci au reuşit să intre puţini oameni, dar şi mai puţini au putut ajunge la etajul II. Chiar şi ultimul Bosci, locuind la acelaşi nivel, nu s-a întâlnit decât o singură dată cu noul stăpân al locului. O asemenea securizare severă a unui spaţiu poate duce cu gândul la orice, iar realizarea drastică a asprei supravegheri trimite la un şef al familiei autoritar până la exces. Într-adevăr, poziţia Omului din fereastră n-a fost niciodată pusă la îndoială şi orice referire la Palatul Bosci nu putea face abstracţie de voinţa unică şi de necomentat a Celui de Al Şaptezeci şi patrulea. Cu toate acestea, membrii clanului au dus o altă viaţă, „o viaţă normală”, nimeni şi nimic împiedecându-i să iasă în cetate ori de câte ori voiau, să participe la viaţa socială, politică ori culturală. Rolul Omului din fereastră părea să se termine în interiorul zidurilor clădirii¹. De unde le-a asigurat copiilor şi neamurilor o viaţă fără griji din punct de vedere material şi un renume pe măsură. Omul din fereastră şi-a cumpărat, asemenea multor bogătaşi, liniştea şi independenţa faţă de ai săi? Asigurându-le toate condiţiile, se considera moralmente exonerat de alte îndatoriri, putând să se ocupe doar de el însuşi? Şi-a dobândit astfel libertatea? Până aici explicaţia textului „Omul din fereastră a trăit liber, însă singur. Pe măsură ce era mai liber, devenea mai singur. Pe măsură ce era mai singur, devenea mai liber” pare logică şi coerentă, existând nenumărate exemple în viaţă, când şefii unor familii bogate au considerat că şi-au făcut datoria faţă de apropiaţi, mai ales faţă de copii, dându-le bani şi trăind fiecare pe cont propriu. Singur. Da, însă textul originar are şi un apendice: „Iar lumea dorită devenea tot mai aproape.” Şi iarăşi putem trage alte concluzii: la un moment-dat, oricât ţi-ai iubi familia, viaţa proprie te face să simţi nevoia să te ocupi şi de tine, momente când cei din jur devin o povară. Măcar pentru câteva minute. Măcar pentru câteva ore. Măcar pentru câteva zile. Iar când evadările se transformă în obiceiuri, născând tabieturi, dependenţa faţă de ele devine tot mai de nestăpânit. Frustrările apar şi când mergi mai departe pe acel drum, la fel cum şi dacă, printr-un act de voinţă, ţi-l reprimi. O înstrăinare apare. Singurătatea despre care s-a făcut vorbire în acel paragraf? Îndepărtarea de cei apropiaţi? Singurătatea să fie preţul pentru „lumea dorită”? Aşa a crezut scribul, interpretând textul şi iarăşi raţionamentul i s-a părut logic şi coerent. Despre „lumea dorită” nu şi-a făcut alte gânduri: toţi suntem preocupaţi, o mare parte din viaţă, de scenariile noastre imaginative², iar cele pur personale, intime, sunt mereu stânjenite de orice prezenţă din afară. Singurătatea şi lumea dorită merg bine împreună. Scribul s-a mulţumit cu această înţelegere.

Pe urmă, însă, trecând la viaţa Celui de Al Şaptezeci şi cincilea, a trebuit să afle şi să înveţe şi explicaţiile aceluia. Semnalul a venit prin intermediul lui Cornelius Humilliatus³: „Al Şaptezeci şi cincilea s-a născut în Orient, în ţara numită Ducatul Moldovei, şi a crescut la Florenţa, în Palatul Bosci, locul de unde părintele său a supravegheat zeci de ani cetatea şi evenimentele ei. [În percepţia contemporanilor săi], viaţa tatălui a fost împodobită cu numeroase ornamente strălucitoare şi inutile, deşi totul a fost atât de simplu: atât de simplu cum oamenii nu pot concepe.” Aşa îşi începe cronicarul, martor ocular al evenimentelor, descrierea vieţii Înţeleptului. Gândirea scribului este prolixă tocmai datorită numeroaselor sale erori şi anacronisme, confuzii şi raţionamente false. Prin multa sa vorbărie inutilă, el încearcă să dea sens la ceea ce el însuşi nu pricepe. „Briciul lui Occam are şi meritul de a elimina cuvintele fără conţinut menite a masca limitele înţelegerii celor ce le rostesc”, ne spune mai încolo tot Cornelius Humilliatus. Mai mult, monahul, care l-a ascultat pe Occam atât la Avignon, cât şi la Műnchen, propunea şi „exerciţii practice” de logică privind curăţarea unui text de elementele inutile şi nu s-a sfiit să practice asemenea demonstraţii şi în public⁴, chiar şi la Florenţa, unde Occam nu era prea iubit, cum n-a fost iubit niciunde unde influenţa papală şi dominicană era dominantă. Însă supremul exerciţiu al lui Cornelius Humilliatus a fost acela de a spune cât mai multe cu cât mai puţine cuvinte, iar rezultatul a fost acela că viaţa Înţeleptului i-a încăput într-un tom de nici o sută de pagini, tom care a fost şi… cea mai amplă operă a sa! Iată cum a rezumat Humilliatus citatul la care s-a oprit atât de nepermis de mult scribul („Omul din fereastră a trăit liber, însă singur. Pe măsură ce era mai liber, devenea mai singur. Pe măsură ce era mai singur, devenea mai liber. Iar lumea dorită devenea tot mai aproape.

<Da, însă – să nu uităm! – el a putut să şi-o permită> a remarcat fiul său.

La ce s-a referit Înţeleptul: că tatăl său a putut să-şi permită material acel trai sau că era vorba despre o îndreptăţire morală a Celui de Al Şaptezeci şi patrulea? Cine să-i răspundă scribului? Pentru bietul de el, şi aceasta rămâne o enigmă. Alături de multele enigme pe care a mărturisit că e incapabil să le rezolve.”): „Omul este o creaţie unică şi tot ce înconjoară un caracter puternic nu face decât să limiteze acest dar al lui Dumnezeu”.

Alături de această frază, Înţeleptul s-a condus şi de o a doua, reprodusă tot după Cornelius Humilliatus: deoarece omul este ghidat de experienţă, de inspiraţie, de credinţă şi de bucuria sa şi a celor din jur, dar şi de mânie, ură, arivism şi sete de îmbogăţire, judecata îi este supusă tuturor acestor impulsuri, în funcţie de impulsul cel mai activ într-un anumit moment⁵. Drept urmare, omul poate face judecăţi care rezistă doar până ce acele impulsuri dispar. „Judecăţile definitive nu-i aparţin decât lui Dumnezeu”.

La aceste două concepte se va reduce întreaga viaţă şi operă a Înţeleptului, cel puţin aşa cum ne este ea redată de către cronicarul său şi cum a înţeles-o scribul. Iar viaţa şi gândirea Înţeleptului au slujit drept ghid mai multor generaţii succesive. Acum, influenţa tatălui este evidentă. Iar fiul n-a făcut decât să devină expresia practică a concepţiei despre viaţă a Omului din fereastră, demonstraţia ei.

Ciudat: despre Omul din fereastră cunoaştem mai puţine, percepţia despre el rămânând la nivelul imaginii sale din punctele-i de observaţie; dar despre fiul lui ştim că a fost socotit nu numai unul dintre cei mai înţelepţi oameni ai epocii, dar şi un mare erudit – spunându-se că vorbea toate limbile Europei. Şi, totuşi, lumea secolului său, cu toate războaiele ce nu numai dezbinau, însă şi realizau legături întinse, a restrâns interesul la nivelul privirii. Astăzi, pentru francezi, veacul Înţeleptului este secolul Ioanei d’Arc, pentru cehi, secolul lui Jan Hus etc., ca să rămânem doar pe vechiul continent. În scrierile lui Cornelius Humilliatus, ca şi în cele ale Înţeleptului însuşi, nici nu se aminteşte despre acele nume atât de importante. Viaţa interioară se conducea după alte criterii, atunci când informaţiile din imediata apropiere erau încă singurele lucruri importante pentru fiecare.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.