CEI O SUTĂ SECRETUL FLORENŢA (8)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – Secretul Florența, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2008

În primul an la Paris, ceata Celui de Al Şaptezeci şi doilea s-a schimbat radical: în primul rând că nu mai ducea o viaţă nomadă, ci s-a aşezat în hanul părăsit, unde şi-a câştigat traiul cu vechile îndeletniciri, pe care, însă, le-a practicat acum asemenea oricărui negustor: Carol avea comenzile lui, Cornelius la fel, Bizantinul la fel. Oricine ştia unde să-l găsească pe cel de care avea nevoie. Şi astăzi se mai păstrează înscrisuri realizate la cerere de către menestrel. Grapin a fost angajat de oficialităţi pe post de gâde. Rezultatul acelui prim an a fost un şir de noi balade, un pergament descoperit în mod miraculos de către Bizantin pentru Carol, pergament care chiar arăta obârşia majestuoasă a acestuia¹, comerţul strălucit al lui Cornelius cu parfumuri lichide², o situaţie materială excelentă de pe urma hanului, un şir de maşinării comandate lui Carol, avansarea în grad în trupele regelui a lui Bertrand³. Pentru scrib, rezultatul cel mai important a fost copilul Bizantinului – liantul spre următorii dintre Cei O Sută. Toate cele opt personaje păreau să-şi fi găsit locul şi, fără să-şi părăsească vechile obiceiuri, au ajuns, în sfârşit, oameni la caselor lor. Iar în privinţa deznodământului rivalităţii dintre Al Şaptezeci şi doilea şi Sublimul Jacques, („Aşa cum se întâmplă de atâtea ori, şi cei mai buni prieteni ajung să se sfădească, când între ei apare acelaşi amor. Bizantinul şi Sublimul Jacques s-au înfruntat pentru Arlchen, divina iubită. I-a împăcat Cavalerul Gudrun, a cărui dragoste i-a mulţumit pe amândoi.”) fraza „I-a împăcat Cavalerul Gudrun, a cărui dragoste i-a mulţumit pe amândoi”, îşi are explicaţia într-un mod pe care doar legenda îl mai ştie şi orice concluzie ar fi doar simplă speculaţie. O speculaţie veche de şapte veacuri, aşa cum sunt şi toate istoriile oficiale narate după atâta amar de vreme. De fapt, este vorba nu despre una, ci despre două speculaţii transmise peste timp: pe de o parte, există apropouri cum că acel Cavaler Gudrun ar fi fost transsexual, pe de altă parte, se face trimitere la etimologia numelui (Gudrun = luptă secretă). Fraza „Dragostea Bizantinului şi a Sublimului Jacques pentru Arlchen a provocat o luptă din care (au ieşit) împăcaţi de Cavalerul Gudrun” a fost explicată prin „lupta secretă”, lupta care era însuşi Cavalerul Gudrun. (Gudrun = luptă secretă.) Ceea ce ne-ar împinge să credem că acei doi tovarăşi care nu s-au trădat niciodată pe faţă, s-ar fi confruntat în ascuns. Numai că nu ne-a rămas nici o dovadă în acest sens. Şi ne-ar mai putea să ne facă să credem că respectivul Cavaler Gudrun s-ar fi pus la dispoziţia amândurora. După cum tocmai am văzut, Arlchen a stat la baza plecării Sublimului Jacques din Montmartre. Au rămas, în schimb, Roland le Pen, Bizantinul şi Arlchen. Şi Cavalerul Gudrun. Şi fiul Bizantinului.

Chiar dacă în primul an de şedere la Paris, Bizantinul n-a ajuns prea departe în cercetările sale, el n-a uitat nici o clipă de scopul său, acela de a-şi găsi părintele. Numeroasele persoane care veneau să-şi vadă în oglindă ursitul (ursita) erau prea tinere pentru a-l fi putut vedea şi recunoaşte pe Fugar. Dar, pe măsură ce lumea s-a obişnuit cu minunea, soseau şi oameni mai în vârstă. Şi cercul social s-a mărit constant, după cei din popor începând să sosească şi câte un fruntaş al comunităţii, ba chiar şi nobili. Mai ales mame cu feţele acoperite, spre a nu fi recunoscute, doreau să ştie cine le este hărăzit de ginere. Cu timpul, trebuia să aştepţi ore şi, pe urmă, chiar zile pentru a avea acces la oglinda bufonului. (Bizantinul îşi primea muşterii purtând pe cap scufia cu urechi de măgar, iar concluziile pe care fiecare şi le deducea singur şi cu voce tare, după ce se vedea reflectat în sticlă, le acompania cu un adevărat limbaj al mişcărilor acelor urechi.) Formal, doar oamenii bisericii se fereau de asemenea practici. Formal… pentru că, în curând, Al Şaptezeci şi doilea află că, sub diferite costumaţii, şi numeroşi clerici i-au fost clienţi.

Hanul unde se petreceau toate acestea a devenit un adevărat punct de atracţie, fiind căutat nu numai de parizieni, ci şi de persoane venite special chiar şi de la mare depărtare. La „Hanul Bufonului” găseai numeroase oportunităţi, inexistente altundeva: aşa cum s-a arătat, fiecare membru al cetei avea câte ceva de oferit. Însă marea găselniţă a fost aceea că Bizantinul garanta discreţia absolută în legătură cu cele relatate de oglindă⁴. Şi, într-adevăr, niciodată nu a fost cineva să se plângă că ar fi fost deconspirat. Aşa se face că, deşi măscăriciul nu se abţinea să nu-şi facă veşnicele investigaţii, care altădată se terminau cu batjocura publică sau chiar cu execuţia, şi acele adevărate procese născute de iscodirea subiectului şi instigarea lui de a se da singur de gol s-au desfăşurat de acum fără martori şi aparent fără alte consecinţe decât zgândărirea conştiinţelor celor ce îşi arătau astfel greşelile. Aparent, fiindcă realitatea a fost cu totul alta.

Pe oamenii bisericii i-a atras, iniţial, teoria Bizantinului cum că fiecare om este pus la încercare de către Domnul, oferindu-i-se următoarea ipostază în funcţie de cea precedentă, încât cel ce a călcat strâmb în viaţa prezentă să se poată aştepta la un destin cât se poate de nenorocit în următorul său trai. Fără a fi numit Bizantinul şi faima la care a ajuns acela, s-au organizat chiar şi savante dispute publice, în care oamenii bisericii au căutat în scrierile sfinte argumente pro şi contra unei asemenea abordări a vieţii veşnice. Cum teoria aceasta nu s-a dovedit vrăjmaşă, ea a fost tolerată şi a circulat cu mare succes veacuri de-a rândul sub numele de „renaşterea ca răsplată”, răsplată a binelui sau, după caz, a răului. (Dacă, de pildă, cineva trecea prin încercări cumplite, nimeni nu-l căina prea tare, fiindcă, în mod sigur, acela a săvârşit păcate pe măsură în viaţa-i precedentă.)

Aşa s-a făcut că Al Şaptezeci şi doilea a ajuns să aibă drept muşterii şi persoane mai în vârstă, fie că acele se interesau de viitorul de pe lumea asta, fie că doreau să afle din vreme ce le rezervă următoarea întruchipare spre care îi împingea amurgul traiului lor. Iar, peste toate, în mare secret şi cu multe precauţii, s-au ivit şi spionii autorităţilor, vrând să cunoască amănunte din „procesele” devenite secrete. Relaţia cu aceştia era dificilă: pe de o parte, Bizantinul nu dorea să-şi calce cuvântul faţă de cei ale căror taine le-a scos la lumină, pe de altă parte, nu voia nici să-i piardă pe oamenii legii, de la care simţea că va afla calea spre tatăl său. Aşa că se simţea ca în pielea unui duhovnic care jurase să păstreze tainele ce i-au fost încredinţate, dar care a jurat, de asemenea, să apere cu orice preţ interesele bisericii. Până la urmă, a ajuns la o înţelegere cu sine însuşi şi a acceptat să-i vândă pe cei în schimbul cărora obţinea informaţii certe despre tatăl său. Contract nescris, înţelegerea a ajuns până la cele mai înalte sfere, iar episcopul de Paris a binevoit să instituie o comisie care să afle ce s-a întâmplat, cu ani în urmă, cu Al Şaptezeci şi unulea. Lucru relativ lesne de descoperit. Acum, că autorităţile au găsit şi al cui fiu şi al cui nepot era Bizantinul, s-a trecut la şantajarea acestuia. Numai că, în curând, s-a constatat că era mult mai profitabil să-i vinzi cu ţârâita cele întâmplate, decât să-l constrângi cu alte mijloace să vorbească, individul dovedind că respectă întocmai înţelegerea făcută. A mai rămas doar ca oficialii să găsească surse paralele care să dovedească culpele celor ce-şi împărtăşeau tainele după testul cu oglinda, astfel încât să nu trezească bănuieli că Al Şaptezeci şi doilea ar sta la originea învinovăţirii cuiva, riscând astfel să-şi piardă clienţii cei mai interesanţi.

Cum autorităţile n-aveau nici o grabă să termine prea repede acel târg secret, în urma căruia le cădeau peşti nesperaţi în plasă, i-au dezvăluit Celui de Al Şaptezeci şi doilea cu foarte multe tărăgăneli şi în porţii foarte mici taina pe care acela o căuta cu atâta osârdie.

Dar, când, în sfârşit, a aflat cumplita veste, fiindu-i îngăduit, pentru un preţ pe măsură – capul unui nobil important –, să vadă chiar şi groaznicul beci (încă activ) unde a fost ucis în chinuri Fugarul, sub privirile neputincioase ale Cuviosului grădinar, atât Al Şaptezeci şi doilea, cât şi oficialii s-au găsit în faţa unei situaţii noi: Bizantinul fiind rămas lipsit de motivaţie, vechea colaborarea s-a dovedit a nu mai poate continua.

Până atunci, Bizantinul avea să mai afle şi alte lucruri. Unele nu de la oamenii stăpânirii, cu care a făcut acel troc odios. De pildă, fiul Fugarului a aflat de ce l-a părăsit misterioasa forţă protectoare pe tatăl său, forţă de care el însuşi habar n-a avut până atunci. Cornelius, prietenul cel mai apropiat, confidentul, complicele necondiţionat, apărătorul şi servitorul său, va fi cel ce îi va povesti, într-o noapte, despre armata tăcută care, timp de secole, a apărat o anumită stirpe, o organizaţie secretă născută încă de pe vremea legendarului bagauz numit Chlorus, banditul cu mâna dreaptă depigmentată. Cornelius i-a povestit cum Carol pretindea că strămoşii săi au avut parte de grija acelei forţe despre care nimeni n-a avut niciodată curajul nici măcar să vorbească. Carol susţinea că oamenii aceia au fost văzuţi pentru ultima oară în Italia, dar că, încercând să-l salveze pe un tânăr cavaler – care semăna uimitor cu umbra căutată de Bizantin – au considerat, după nişte reguli doar de ei ştiute, că acela ar fi trădat, motiv pentru care nu numai că l-ar fi părăsit, dar ar fi fost şi la originea prinderii lui. În felul acela ar fi dispărut şi armata tăcută şi protejatul ei, bărbatul care ar fi fost ultimul strămoş cunoscut al lui Carol. (Şi astfel s-a contopit şi Carol cu Bizantinul.)⁵

Ştiind de la preoţi şi de la spionii regelui ceea ce a dorit să afle despre tatăl (şi bunicul său) – mai bine n-ar fi aflat niciodată! -, Al Şaptezeci şi doilea nu mai avea de ce să continue trocul informaţiilor. Însă, între timp, Hanul Bufonului a devenit o adevărată industrie, unde oglinda măscăriciului cu tichia cu urechi lungi de măgar nu era decât cireaşa de pe tortul creat din îndeletnicirile speciale ale celorlalţi membrii ai cetei. Îndeletniciri atât de singulare în peisajul locului, încât locaţia extrem de căutată a continuat să se dezvolte continuu. La un moment-dat, acolo trăiau şi îşi desfăşurau activitatea, pe lângă cei opt tovarăşi şi numeroşi ucenici şi lucrători auxiliari. Aceştia din urmă şi-au găsit în Hanul Bufonului nu numai locul de muncă, ci şi adăpost pentru familii. Locul a devenit un oraş în oraş cu oamenii, cu ierarhiile şi cu cutumele proprii. Iată cum ne povestesc mai multe cântece sfârşitul acestei comunităţi stranii: Bufonul, aflând despre sfârşitul groaznic al ascendenţilor săi direcţi, nu numai că a încetat orice colaborare cu nişte autorităţi pe care nu le-a iubit niciodată, însă în care vedea acum duşmanii săi direcţi, dar se spunea că în toate şedinţele sale cu oglinda ar fi insuflat muşteriilor săi idei de răzmeriţă.

Şi, într-adevăr, Parisul a fost bântuit de nelinişte. O nelinişte pe care nici o forţă pământeană n-a reuşit s-o stăpânească. În plin război cu englezii, localnicii resimţeau mai degrabă nenorocirile din imediata lor apropiere. Jean Torville, Carol Budoine, Antoine Chiorul sau Carol au fost doar patru dintre cei ce au produs panică în oraş, ridicând cartiere întregi în numele răzbunării faptelor stăpânitorilor legitimi. Fiecare dintre acele mişcări s-a terminat cu sânge şi jafuri. Abia reuşeau autorităţile să stingă o răscoală şi să-i execute public pe vinovaţi, că şi izbucnea o alta. Şi iarăşi alta. Câteodată n-au fost cruţate nici lăcaşurile sfinte. Dintre apelativele conducătorilor răzmeriţelor, cel al lui Carol i-a sărit în ochi scribului. Ca de obicei, acel Carol putea foarte bine să fie posesorul unui nume identic atâtor persoane din epocă. Dar dacă era, totuşi, vorba despre personajul care întovărăşindu-se cu Bizantinul, pretindea că provine din neamul stăpânilor lumii şi care, faur măiestru, ne-a lăsat amintirea atâtor descoperiri extraordinare? Carol al nostru tocmai părea să fi ajuns la un prim rezultat al speranţelor sale: cu un an în urmă plecase din Hanul Bufonului şi s-a întors câteva luni mai târziu. Reuşise să fie înscris în noile cărţi tabulare din Boemia, unde fusese înregistrat drept stăpân ereditar al mai multor sate, ceea ce-i atesta rangul nobiliar Acesta era doar un început, afirma el⁶. Drumul de întoarcere la Paris a fost extrem de lung şi de dificil: anul 1348 a debutat cu un semn prevestitor de nenorociri indubitabile, la 25 ianuarie întregul continent a fost scuturat de un cutremur puternic, fiind de mirare că s-au prăbuşit doar câteva aşezări din Frulia. În biserici s-au ţinut numeroase slujbe de înduplecare a lui Dumnezeu să nu-i pedepsească mai departe pe păcătoşi. Dar mânia Domnului a fost necruţătoare. În curând, şi-a făcut prezenţa pesta. Şi ce prezenţă! În trei ani urma să moară o treime dintre locuitorii Europei şi cine ştie câţi altundeva. (Doar în Cairo s-au numărat milioane de victime.) Carol a reuşit cu greu să-şi facă drum de întoarcere, majoritatea cetăţilor din drumul său fiind zăvorâte, în speranţa de a nu pătrunde în ele pandemia.

Flagelul n-a putut fi oprit cu blocarea porţilor. Şi nici altfel. Cei mai mari doctori ai lumii, rezidenţi la Universitatea din Paris, au fost solicitaţi să găsească remediul urgiei. Savanţii au cercetat îndelung şi au constatat că pandemia s-ar fi datorat conjuncţiei, din 24 martie 1945, a planetelor Jupiter, Saturn şi Martie, fenomen pe care, împreună cu consecinţele sale, l-au descris în mod exhaustiv. Cum nici poporul – şi nici măcar stăpânitorii pământeni – nu se descurcau în logica unor asemenea demonstraţii, s-au căutat explicaţii mai pe înţelesul celor mulţi. Deoarece flagelul a venit din răsărit, înainte de a se răspândi peste tot, martorii şi-au adus aminte de asediul Genovei de către tătari, când păgânii au aruncat cu catapultele peste zidurile oraşului leşuri stigmatizate cu umflături cumplite. În afară de oroarea pricinuită printre împrejmuiţi, în cetate a izbucnit ciuma bubonică. Nici această a doua explicaţie nu a reuşit să fie suficientă. Atunci s-a găsit la Châtel, lângă Geneva, un afurisit de evreu numit Azimet, care, sub tortură, a recunoscut că el, împreună cu alţii din neamul său, a otrăvit fântânile ca să-i piardă pe creştini. Totuşi, nici fumul tămâii, nici fumul nenumăratelor ruguri aprinse în toată Europa pentru a-i mistui pe evrei n-a reuşit să-l îmblânzească pe Dumnezeu⁷.

Să fi fost, totuşi, alta cauza?

În aceste condiţii, când gropile comune au devenit tot mai neîncăpătoare şi fiecare familie aştepta cu groază bătaia la uşă a bolii, nobilii şi cetăţenii bogaţi s-au refugiat în locuri cât mai izolate, de parcă ar fi fugit din faţa năvălirii unor duşmani oameni. Se spune că moartea nu-şi alege victimele nici după rang şi nici după avere, numai că şi la mijlocul veacului al XIV-lea, ca şi altădată, statisticile – atâtea câte sunt – ne arată o proporţie incomparabil mai mică de morţi din rândul clasei superioare, decât din mijlocul plebei. Şi Hanul Bufonului a devenit un loc securizat, timp de câteva luni nefiind lăsat nimeni să pătrundă. Nici chiar Carol n-a reuşit să revină în interiorul perimetrului pe care cei de dinăuntru îl apărau de multe ori chiar cu armele născocite de el. Carol a fost nevoit să-şi folosească sabia şi scutul pentru a-şi procura hrana în oraşul îngrozit. Vechii tovarăşi au ţinut sfat şi au hotărât ca trei dintre ei să i se alăture lui Carol, iar ceilalţi patru (din opt, câţi erau) să păzească mai departe Hanul Bufonului. Aşa că au ieşit din locul ferecat Bertrand, Fruck şi Grapin. Aceştia au bântuit vreme de aproape trei luni Parisul şi împrejurimile. În arhivele vremii, ei sunt descrişi drept Ciuma, Cutremurul, Focul şi Inundaţia. Ba mai mult, în manuscrisul pictat de la Paris, scribul crede să-i poată chiar identifica pe Carol cu ciuma, pe Fruck cu „cutremurul”, pe Grapin cu focul şi pe Bertrand cu revărsarea de ape. (Sub cavalerul descărnat chiar scrie cu litere înflorate „Carol”, sub „Cutremur” se poate desluşi un „F”, deasupra „Focului” ard câteva semne, dintre care se mai poate vedea „…pin”, iar „Inundaţia” este înfăţişată drept un cavaler negru – Prinţul Negru? Bertrand?) Indiferent dacă bietul scrib a identificat corect sau nu modelul punctual al înfăţişării Cavalerilor Apocalipsei în renaşterea timpurie, despre spaima împrăştiată de cei patru avem nenumărate mărturii. În „Locvens…” (1361 – aşadar, scriere datorată unui martor ocular), cei patru mărşăluiesc triumfător în sunetul grozav al dangătului clopotelor „bisericii păgâne”, iar apropierea lor este auzită de departe, anunţând în mod inexorabil nenorocirea. „Spaima pe care o răspândeau i-a făcut pe toţi oamenii să stea cu urechile ciulite şi întregul Paris s-a acoperit de o tăcere lugubră, fiecare ţinându-şi până şi respiraţia de teama că ar putea surprinde şi cu o clipă mai devreme dangătul funebru. Mamele îşi luau rămas bun de la copii, fraţii de la fraţi, bătrânii de la nepoţi. Pentru că atunci când soseau trimişii Marelui Duşman al lui Iisus, aceştia despărţeau pe veci mamele de copii, fraţii de fraţi şi bunicii de nepoţi şi nu mai era vreme.” Până la urmă, autorităţile, câte se mai aflau în oraş, i-au pândit pe cei patru şi i-au înconjurat într-o clădire din imediata apropiere de Hanul Bufonului. Zbirii erau mulţi, aşa că şi cei patru tovarăşi din interior au hotărât să le sară numaidecât în ajutor. La 22 octombrie 1348, într-o zi când parcă au murit mai mulţi oameni ca oricând, Carol şi ai săi au fost omorâţi în subsolul unei clădiri unde se află astăzi staţia de metrou Châtelet. „Au dus cu ei în infern 624 de eliberatori ai cetăţii, după cum au fost numărate leşurile de către notarul Blanche şi au rănit mai tare sau mai puţin tare alţi 135. De acolo de unde au plecat, au mai omorât, în zilele, lunile şi anii următori, încă nenumăraţi alţi oameni, bărbaţi, femei, copii şi bătrâni. Câteodată, noaptea, se mai auzea cumplitul dangăt şi tropotul cailor lor în pântecul pământului.” Dar acelaşi manuscris ne lămureşte cu încă un fapt de toată mirarea: cei patru n-au murit de săbiile oştenilor, ci înghiţiţi de molima pe care ei înşişi au folosit-o drept armă. Printre multele mărturii, scribul a mai găsit una deosebit de interesantă: „Iată cum s-au sfârşit aceia: ei s-au acoperit de bube şi au murit de bube, dar până atunci, cei patru (?) s-au luptat ca nişte fiare şi n-au vurt să se dea nicicum prinşi, chiar şi atunci când judele Guileaume le-a garantat viaţa cu condiţia să-şi mărturisească crimele şi să-şi numească complicii. Când i-a răpus pesta, după lupta grozavă, oştenii n-au găsit decât un cadavru, pe cel al unui om foarte mare, negricios, cu tichie de bufon, cu armură, sabie şi coif de nobil peste scufia cu urechi lungi de măgar şi strângând în mănuşa de oţel a mâinii drepte inima unuia pe care i-a smuls-o în încăierare.” (Locvens…)

Aceasta a fost ultima şi cea mai completă asimilare din viaţa Celui de Al Şaptezeci şi doilea.

Hanului Bufonului, oamenii legii au vrut să-i dea foc, spre a stârpi nenorocirile. Însă, chiar dacă a fost făcută din piatră cu mult lemn, clădirea nu a vrut nicicum să ardă. Cei ce o locuiau au rămas izolaţi în interior şi „doar Dumnezeu ar fi putut spune cu ce s-au hrănit vreme de mulţi ani, fiindcă nimeni nu şi-a mai luat inima în dinţi pentru a ieşi sau intra acolo”. După aproape zece ani, în Parisul în plină convalescenţă, s-a mai făcut o încercare – tot nereuşită – de a rade de pe suprafaţa pământului acel complex. Cum nimeni nu a îndrăznit să intre, s-a apelat la catapulte şi la foc. Hanul Bufonului a rămas în picioare. Uneori, mai ales noaptea, se auzeau până departe cântece răzbătând din interior.

„În zilele de dinainte de Praznicul Sfintei Născătoare, din clădirea blestemată s-au auzit ţipete războinice, îngrozind cartierul. Aceea a fost <revolta finală> a acelor blestemaţi căzuţi”. Era în 1406: într-o dimineaţă, lumea a privit cu neîncredere,văzând că Hanul Bufonului a dispărut, în locul său aflându-se un iaz înconjurat de o pajişte verde. Cum aşa ceva n-a putut să se întâmple, istoria aceasta a intrat repede în uitare, cu tot cu personajele ei şi cu butaforia care i-au dat cândva viaţă.

Istoria se repetă. Al Patruzecilea, Etiopianul, care, după ce şi-a găsit tatăl şi bunicul, „s-a grăbit să-i reîntâlnească”, „coborând tot mai adânc înspre străbunii săi”, a căzut şi el în revelaţia înspăimântătoare. („Reîntâlnirile acestea nu sunt uşor de suportat”. Şi nici Al Şaptezeci şi doilea nu le-a suportat.) Fiul Fugarului nu a coborât în sine, ci s-a răzvrătit. Cifra 72 este prea mare pentru capitolele relevate nouă din Cartea Sfântă. Însă spune dintru început şi Psalmistul despre 72:

„1. Dumnezeule, dă judecăţile Tale împăratului, şi dă dreptatea Ta fiului împăratului!

2. Şi el va judeca pe poporul Tău cu dreptate, şi pe nenorociţii Tăi cu nepărtinire”. (Psalmul 72 al lui Solomon)

Şi toată viaţa Celui de Al Şaptezeci şi doilea aşa a fost, spune manuscrisul întitulat „Artiştii dreptăţii”. Ceea ce, desigur, nu este decât un păcat, o concluzie plină de impietate, o exagerare fără nici un rost. Pe bună dreptate, zeci de exemplare ale acelui manuscris au fost arse. Ne-au mai rămas doar câteva pagini pierdute printre coperţile altor scrieri. Şi nenumărate surse despre întâmplările pline de tâlc ale unui măscărici care a încercat să le amintească oamenilor că nu le este iertată nici o nenorocire, pedepsele fiind doar apanajul lui Dumnezeu.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.