Claviaturile timpului în „Parisul personal – autobiografie urbană”

George Banu a împlinit 40 de ani de viaţă pariziană. Tânărul asistent ajuns în 1973 pe malurile Senei, devenit între timp profesor universitar de studii teatrale la “Sorbonne Nouvelle”, Doctor Honoris Causa al mai multor universităţi europene, şi-a invitat acum prietenii la Sala Bizantină de la Palatul Behague, sub egida Amabsadei şi a Centrului cultural din Paris, pentru a sărbători acest eveniment personal.

O asemenea aniversare l-a determinat pe George Banu să-şi descrie “Parisul personal”, volum în care reuneşte locurile şi monumentele care-i sunt cele mai familiare şi mai apropiate afectiv. De aceea textul apărut la “ditura “Nemira”, însoţit de splendidele imagini ale Mihaelei Marin, e prezentat ca o “autobiografie urbană”. George Banu descrie aici constituirea unui oraş propriu, desenat în timp şi asimilat unui loc de memorie individual. Locuri celebre şi spaţii secrete se reunesc pentru a constitui o identitate urbană marcată de experienţa unui emigrant care, în timp, a devenit un expert al Parisului.

În ultima zi a anului 1973, George Banu, devenit după patruzeci de ani o personalitate a scenei teatrale europene, sosea la Paris. El recompune în acest volum, cu talent şi emoţie, drumul ce i-a permis să descopere şi să-şi creeze un „Paris personal” în sânul celebrului oraş. Spaţiul fixează amintirile timpului, o ştim de la Proust, şi aici putem descoperi efectul acestei relaţii poetice de-a lungul locurilor de memorie pe care autorul le evocă şi prietena sa, Mihaela Marin, le fotografiază. Imaginile superbe ale Mihaelei Marin degajează o perspectivă puţin familiară căci, uneori, ca în “Blow up” al lui Antonioni, camera descoperă ceea ce ochiul nu percepe sau chiar nu vede!

O ocazie de a urmări totodată reperele unei „autobiografii urbane” şi de a descoperi un Paris dublu, când secret, când exemplar. O carte ce se plasează între mărturia subiectivă şi descrierea obiectivă, între promenada personală şi mitologia „oraşului lumină”, o carte despre experienţa unui emigrant care a integrat Franţa fără a-şi uita apartenenţa.

Nostalgii şi iubiri, întâlniri şi rememorări

George Banu, un redutabil teatrolog, un expert al Parisului

Amintiri ale unor instantanee, ca paginile unei cărţi nescrise, ca schiţele unor scene sau impromptuurile unei vieţi.

“Parisul personal”, cartea lui George Banu, desenează harta acelui oraş individual capabil să restituie o biografie. Citind-o, le descoperim împreună căci autorul se mărturiseşte şi, în acelaşi timp, călătoreşte.

“Revenind la Bucureşti în ianuarie ’90, după aproape douăzeci de ani de absenţă, în plină agitaţie şi confuzie, dincolo de revederea oamenilor, prieteni, taximetrişti, vânzători de ziare, în singurătate, am reinvestit locurile mele, ca şi cum astfel reluam legătura cu mine însumi… atunci! Cotrocenii cu străzile lui de doctori, nod de iubire şi melancolie precoce, Grădina Botanică, refugiu frecvent al studentului ce fusesem de mult, Teatrul Bulandra cu «Livada» lui Pintilie, «Biedermann», tot al lui, Clody Berthola, Cottescu, Rebengiuc… Spaţiul meu, în ciuda temerilor, rămăsese intact. Mă recunoşteam, aparţineam acestor străzi şi parcuri şi, la rândul lor, îmi spuneam naiv, ele îmi aparţineau… ne eram reciproc indispensabili. La ora regăsirii mă reconforta, ceea ce la Paris nu cunoscusem, ataşamentul apartenenţei. Aici nu eram străin, îmi aveam propriul teritoriu şi îi reinvesteam reperele. Un om singur, călător pasager în oraşul tinereţii dispărute, iată ce eram când reveneam la Bucureşti!”

Astfel îşi începe George Banu clipele de reîntâlnire cu ţara natală.

Apoi, în Parisul public, şi-a desenat un Paris personal. Un Paris ce nu are nimic turistic. Un Paris în care se recunoaşte. Un oraş în mijlocul oraşului. Parisul personal e concluzia unei integrări în spaţiu şi a unei coabitări în timp.

“Nu uităm spaţiile unde am avut întâlnire cu noi înşine şi la care… ne-am reîntors! Ele implică o operaţie dublă, de descoperire şi revenire, cuplu indisociabil, matrice a memoriei ce se nutreşte din hazardul accidentului şi exerciţiul repetiţiei. Locuri urbane care poartă amprenta oamenilor pe care i-am frecventat şi totodată a martorului care am fost. Triunghi ce reuneşte biografii şi construcţii. Din alianţa lor se iveşte acest far în noaptea uitării care e locul de memorie, loc produs de sine însuşi, loc semnat şi nu doar rapid fotografiat.”

Longevitatea duratei, spontaneitatea clipei

Esplanada palatului Chaillot, unde a dansat Hitler, cu bucuria de a avea Parisul la picioare. Foto Mihaela Marin

Harta personală pe care o conturează e fructul unei selecţii care privilegiază relaţia între timp şi spaţiu ca matrice a unui loc de memorie, dar şi întâlnirile memorabile, precum cele cu Grotowski, cât şi cu Peter Handke.

Gara de Est, poartă de intrare în Franţa, poarta Orientului, este pentru George Banu speranţa Răsăritului convertit de comunism în decepţie şi depresie colective. Aici şi-a aşteptat părinţii când au primit prima viză. Gara de Est reprezintă şi o amintire legată de prima întâlnire cu Ariane Mnouchkine

Place Pigalle, rue Duperré, un alt loc al amintirilor şi al contrastelor. “Eram liber. Seara, fără nici un anunţ intimidant, Eugen ne-a spus, căci Ilie Constantin ni se alăturase: «Facem revelionul la Marguerite Duras!». Astfel intram brusc, fără efort, în Parisul celebrităţilor, de la Robe-Grillet la Michael Lonsdale şi, dintre ele, o recunoşteam numai pe Delphyne Seyrig, actriţa celebră a «Anului trecut la Marienbad». Doar ea m-a impresionat, nimeni altcineva, mai cu seamă Gérard Depardieu, care jucase în «Camionul» lui Duras şi care, ajungând târziu, a stins veleitatea unei legături ce se ţesea cu o tânără care, de cum a apărut, m-a abandonat preferându-l. Pe moment nu i-am înţeles alegerea! Mă consideram net mai seducător, dar notorietatea atrage, e erotică. Ca şi puterea”.

În apartamentul din rue Duperré, unde nudurile lui Ross Howard ornau agresiv pereţii, s-a născut vocaţia sa pariziană. Acolo, periodic, se confrunta cu desirante ezitări hamletiene: să revin sau nu revin? Dimineaţa cobora în metrou pentru a face anchete printre călători, iar după-amiaza susţinea cursuri la Sorbona, seara ieşea la restaurante chic sau la filme de karaté. Dpă ce prietenul său, Eugen Iacob, a părăsit rue Duperré, apartamentul a fost închiriat de regizorul Petrica Ionescu.

La “Sorbonne Nouvelle” a susţinut cursuri de teatru, împărtăşind cu studenţii aceeaşi iubire şi neiubire de teatru. Din 1974 până în 2011, instituţia se înscrie şi ea pe harta personală a lui George Banu. “Ca un colier de mărgele cafenelele se înşirau în jurul Universităţii, fiecare cu marca sa.” “Sorbonne Nouvelle”, un “non-lieu”, dar totodată nucleul improvizat al unui cartier pe care l-a frecventat fără să fi resimţit nostalgia locurilor, ci doar a oamenilor.

Boulevard de Strasbourg şi Rue de Rivoli reprezintă coloana vertebrală a oraşului. Aceste străzi, dominate de arhitectura lui Haussmann, îi trezesc amintirile legate de plimbările cu Andrei Şerban până la Comedia Franceză, de cele cu Lucian Pintilie.

George Banu admirând Sena

“Când am sosit pe bulevardul Strasbourg totul îmi confirma celebrul refren pe care, la Bucureşti, îl repetasem până la saţietate, al lui Yves Montand: «Sur les Grands Boulevards, il y a tant de choses à voir…». Şlagăr auzit în ţară, ca mesaj al Franţei ce mi se părea că ne invită, în România închisă în spatele Cortinei de Fier, să descoperim aceste bulevarde pe care două decenii mai târziu le voi frecventa neîncetat. Le-am visat, le-am dorit şi iată – mă aflu acum aici… Mai jos se detaşează caracterele luminate ce desemnează «Théâtre Antoine»…, amintire a debutului regiei moderne, şi, nu departe, un magazin de blănuri ruseşti îşi afişează pompos exponatele. Mai ascunse sunt magazinele mele, magazinele Estului… unul bulgăresc, unde găsesc telemea, şi, îndeosebi, unul sârbesc unde, miracol proustian, pot cumpăra de Crăciun un purcel de lapte. Monique, sensibilă la nostalgia mea, l-a luat şi, împreună, l-am copt. Uniune culinară. Puritatea haussmaniană e contrazisă de diversitatea europeană! Oamenii îi perturbă arhitectura şi ordinea”.

Străzi în care trecutul rămâne o simplă nostalgie, în timp ce prezentul invadează totul, iar autorul se întreabă cum ar putea să se adapteze acestor noi transformări.

“Canal Saint – Martin” fascina, pe vremuri, în anii ’30, când reînvia o Franţă de altădată, evocată de şcoala cinematografului francez, cu oameni simpli şi bistrouri modeste.

Deschiderea teatrului “Les Bouffes du Nord” a fost un eveniment reinvestit de marele Peter Brook, unul dintre prietenii săi.

Brook adopta proiectul brechtian de excludere a iluziei, fără ca, totodată, să sacrifice poezia teatrului. Aici cortina a dispărut, culisele de asemeni, totul e expus şi locul, în totalitatea lui, îşi afirmă legea, etica vizibilului. “Noi vrem să demonstrăm că nu trişăm, că nimic nu-i ascuns… doar astfel noi putem începe” era credo-ul lui Brook. “Les Bouffes”, un loc refractar iluziei ca prealabil al acelui teatru dorit de Brook, teatru direct, imediat şi deschis.

“Revin constant la «Bouffes du Nord» şi îi observ modificările de la un spectacol la altul, căci atunci când solul se transformă pentru a fi invadat de nisip sau ocupat de apă şi foc sau delimitat de chenarul unui covor, când pereţii îşi metamorfozează gama cromatică… locul e acelaşi, dar diferit azi mai mult ca demult… Cioran, într-o seară, traversând în taxi, Place de la Concorde, mai splendidă ca oricând, strălucind de felinare şi animată de rare maşini, se întoarse şi îmi mărturisi: «Când te gândeşti că trebuie să părăsim această frumuseţe!»… După retragerea lui Brook de la «Bouffes du Nord», nu îmi interzic să revin, dar o fac rar, economic. Magia s-a disipat, nostalgia s-a instaurat. De ce să pătrund în teatrul care-mi suscită regrete, acelea ale unui artist ce se stinge şi ale unei vieţi ce se termina? Prefer să păstrez memoria vie a unui loc unic. Îi caut aura de altădată şi nu o mai regăsesc. Dispărem împreună cu locurile!”

Cât de impresionat a fost George Banu de acest loc aflăm din destăinuirile sale: ”Locul rămâne, iar spectacolele se transformă în «stofă a viselor» …Longevitatea duratei şi spontaneitatea clipei, aceasta-i natura teatrului pe care Brook a reuşit să o confirme în «ruinele» unui teatru reînviat!”.

Aici am văzut… aici am văzut…

George Banu, citind din Caietele lui Cioran, acompaniat la hang de Francesco Agnello

Un alt capitol al cărţii se intitulează “Rue de l’Odéon: teatrul şi… Cioran”.

Spaţiul condensează timpul.

“De la piaţa Odéon, plasată sub autoritatea statuii lui Danton – cât l-am iubit citind piesa lui Büchner sau regăsindu-l în recente mari spectacole, de la Ostermeyer la Lagarde şi Tompa – până la teatrul convertit într-o agora explozivă graţie lui Jean Louis Barrault, care l-a deschis militanţilor şi care, pentru acest gest, fu brutal demis de către fostul militant din Spania, André Malraux, devenit ministru intransigent, paznic gaulist al ordinei publice. La «Odéon», în acest teatru azi reintegat în circuitul insitituţional, s-a gândit în 68 noua societate, s-au elaborat de către studenţi principiile sale utopice, dar, scrie Cioran în Carnete, «muncitorii n-au vorbit de teamă să nu facă greşeli de gramatică». Acest Odéon nu l-am cunoscut”.

“Odéon”-ul a fost de asemeni teatrul în care, într-o sală cu un public restrâns, a descoperit teatrul lui Lupa… teatru ce bătea la uşa Parisului! “Karamazovii” reluau dialogul cu “Demonii” lui Wajda descoperiţi la Cracovia. Rusia lui Dostoievski şi Polonia martiră, reunite, “produceau acest teatru al rănii deschise, teatru nici patetic, nici cinic, teatrul implicat, teatru care, ca spectator, îmi e necesar. În acest catalog mnemonic, cum să nu reactivez episodul bucuriei mele teatrale absolute «Il campiello» de Goldoni, pus în scenă de Strehler, eseu despre arta de a trăi în comunitatea unei piaţete cu intrigi, scandaluri şi tone de afectivitate. Totul se derula în mijlocul unei zăpezi de carnaval care nu îngheţa sentimentele, ci le anima, excita şi exalta”.

Aici a văzut un Borkmann în regia lui Luc Bondy, ratat, cu Michel Piccoli, şi un altul strălucit, în regia lui Thomas Ostermeyer.

Aici a văzut spectacolul lui Alexa Visarion despre regii shakespearieni cu Ştefan Iordache. Şi tot aici a văzut “Hamlet”-ul lui Tocilescu cu Ion Caramitru, Dan Grigore… “Cu câţiva ani înainte ani ne reunisem, comunitatea românilor în exil, pentru «Generoasa fundaţie», pus în scenă de Horea Popescu ce-l avea ca protagonist pe prietenul apropiat, Ovidiu Iuliu Moldovan. «Hamlet»-ul însă consemna ieşirea din obscuritate… Şi, privind Piaţa Odéon, reînvie clipa în care o traversam cu Jan Kott, care mă întreba ce gândesc despre «Tragedia lui Carmen», spectacolul lui Brook, prieten al său. Răspunsul meu, fără a mă cita, deveni titlul uneia dintre cărţile sale: «E teatrul esenţei»”.

George Banu şi Felix Alexa la lansarea albumului Parisul personal

Între marginea pieţei şi capătul străzii, la numărul 21, supravieţuieşte cea mai reputată librărie teatrală pariziană: “Coupe – papier”. Acolo şi-a văzut cărţile în vitrină. În aceeaşi clădire l-a întâlnit pe Emil Cioran.

“Singurul mare exilat de care eram atras! M-a primit, prima oară râzând, şi m-a suprins, dar totodată astfel m-a şi sedus: el nu confirma «aşteptarea» suscitată de scrierele apocaliptice, ci, oral, o contraria, o infirma… În conversaţii, Cioran cultiva pudoarea glumei, în timp ce în texte exersa, ca nimeni altul, arta plângerii, a imprecaţiei şi a blestemului… Iubeam aceste dialoguri frânte, aceste schimburi fragmentare, aceste mărturii asumate în inima Parisului alături de teatrul «Odéon» al cărui constant spectator eram.

Împreună, camera lui Cioran şi sala de spectacole mi se păreau a fi cele două tentaţii între care ezitam şi care, până la sfârşit, nu vor găsi solulţie şi de aceea am rămas, cum spunea Cioran, un «écartelé», un sfâşiat”.

“Le Jardin du Luxembourg”, un loc iubit prin contaminare, câştigat progresiv, doar cu timpul integrat în geografia personală, căci era un loc natural seducător, normal intim, un loc inspirat de etica saloanelor şi plăcerea convesaţiilor, un loc de tandreţe. “Emigrant, preferam confruntarea cu spiritul locului marcat de rigoarea clasică franceză şi tot ce reclama ea ca adaptare, în timp ce asimilam Luxembourg-ul modelului elegant ce inspirase Cişmigiul bucureştean”.

Impresionante sunt întâlnirile cu scriitorul basarabean Ion Druţă, cu Grotowski…

“Chaillot” – Palatul, esplanada şi teatrul nu fac parte din geografia afectivă a lui George Banu, ele amintindu-i de arhitectura Şcolii de Război din Bucureşti sau de Poarta Brandenburg. Deşi, în 1981, Antoine Vitez, proaspăt director al Teatrului Naţional “Chaillot”, l-a chemat pe George Banu să devină consilier artistic şi să conducă revista teatrului. A rămas, timp de 7 ani, deşi îl considera un “hyper-lieu”. Palatul Chaillot domina Parisul ca o cetate de veghe. Cetate simbolică pe care Hitler a înjosit-o, iar Vilard a înnobilat-o. Ceea ce nazismul a deteriorat, teatrul a reparat. “Chaillot – un loc de amintire, dar de neiubire”.

Celebrităţi, teatre, cafenele

În biroul său în care se regăseşte

“Théâtre du Soleil”, în care publicul se simte invitat, dorit. Spectatorul e rege şi actorul lider. El reprezintă locul de reîntâlnire a lui George Banu cu celebra regizoare Ariane Mnouchkine. Ea invită la teatru şi, totodată, la o comuniune… dincolo de teatru.

“La un specatcol a lui Mnouchkine, putem veni singuri, dar întotdeauna plecăm…împreună! Şi, atunci, în noapte, Cartuşeria şi ansamblul său de teatre mi se par a fi împlinirea acelui loc imaginat, azi uitat şi abandonat, care trebuia să fie «Civitta del Sole» a lui Tomasso Campanella. «Le Théâtre du Soleil» şi «Civitta Sole», într-o noapte miraculoasă, mi-am zis că, în secret, dialoghează. Cartuşeria e o utopie care durează de cinci decenii. Generaţii de spectatori şi actori, dincolo de trecătoare decepţii sau conflicte personale, i-au resimţit magia. Ea încă durează, Mnouchkine veghează”.

Între numerele 16 şi 18 din Rue de Rivoli… un loc indisociabil de scurgerea timpului, George Banu a locuit timp de 30 de ani alături de soţia sa, prof.univ. Monique Borie.

“În viaţă, ca şi în teatru, unde dintotdeauna am rămas aproape de scenă, aşa cum se intitulează şi volumul de eseu şi mărturii care-mi este dedicat, suntem aproape de ceea ce iubim. Aici, mi-am construit modestul meu cabinet de curiozităţi şi minusculul teatru privat cu marionete şi manechine care, prietene fidele, mă aşteaptă seara. Excedat de agitaţia urbană, regăsindu-le acasă, mă odihnesc. Şi mă regăsesc.

La numărul 14 (?), de mult, înainte de a sosi eu, a stat Eugène Ionesco. M-ar fi amuzat să-i fiu vecin”.

Turnul “Saint Jacques”, pe care îl vede de la ferestrele locuinţei sale din rue Rivoli, e un străjer întunecat în tăcerea luminoasă a zorilor, un turn singuratic şi marcat de timp. Locul unde s-a spânzurat Gérard de Nerval şi a scris enigmatica propoziţie “Noaptea e albă şi neagră”.

“La Paris, există o triplă socialitate. Cea a dineurilor private, ocazii de conversaţii, dar totodată de strategii de carieră, de programe şi comploturi. Vitez îmi spunea odată, târziu, în biroul său, «Noi vorbim aici, dar lucrurile se decid într-un dineu la Catherine Clément». O altă socialitate, intermediară, se cultivă în restaurante, amestec de reuniune privată şi spaţiu public. Motivaţiile sunt şi ele duble, satisfacţie de a evita domiciliul, dar totodată şi plăcere a dialogului, a combinaţiilor şi relaţiilor. Socialitate ambiguă, socialitate entre – deux… Cea de a treia, socialitatea intimă, de proximitate, socialitatea cafenelelor, am preferat-o dintotdeauna”.

Este cazul şi al “Le Café Zimmer”.

Valentin Nicolau şi George Banu, la Paris

Sartre şi Simone de Beauvoir sunt la originea mitului “Café Flore”, ce persistă şi azi la Saint Germain, Barthes la acela al “Café Bonaparte”, atâţia alţii la “Deux Magots” sau “Lipp”.

“Ca odinioară la Casa Scriitorilor, îmi amintesc încă şi azi seara petrecută la «Closerie des Lilas», echivalent parizian al locului de întâlnire bucureştean, unde artiştii reputaţi îşi aveau masa rezervată, dar la «Closerie» numele celebrităţilor era înscris pe o mică placă de bronz. După o lungă separaţie, îl regăseam pe Radu Penciulescu venit de la Stockholm: bere bună, antreuri de asemenea, atmosferă convivială… La Zimmer m-am întâlnit cu prieteni, am programat voiaje, am asistat la propria-mi îmbătrânire căci, în ani, pereţii şi-au schimbat aspectul şi au pierdut graţia vieneză iniţială pentru a se îmburghezi şi a afişa fastul kitsch cultivat, cum spunea o prietenă moscovită, de către «les nouveaux russes», parafrază a detestabililor «nouveaux riches». Trei generaţii de patroni s-au succedat… dar, pe mine, m-au marcat «clipele de viaţă» petrecute aici cu Dan Hăulică, sosit, ca de obicei, cu întârzierea cronică ce-i este proprie, cu Andrei Şerban, cu care am plănuit un neîmplinit voiaj în India, cu Peter Stein agasat de pierderea actriţei sale fetiş, Edith Clever, şi cu promisiunea de a o extrage din «ghiarele» lui Syberberg, cu Patrice Chéreau pentru a pregăti cartea ce o făceam împreună, «J’y arriverai un jour»”.

După părerea lui George Banu, Rue de Sévigné este cea mai frumoasă stradă pariziană. Aici, în spatele unei porţi masive, se deschide curtea interioară a muzeului “Carnavalet”. Pe această stradă, în editura unui prieten, şi-a publicat volumele “Cortina”, “Spatele omului” şi “Nocturnele”.

“Les jardins de l’Hôtel de Sully” păstrează imaginea magică a lui Sarah Bernhardt. “Aici mi-am însoţit prieteni, aici am rămas tăcuţi împreună, acest loc secret ne-a servit de oază pe care, în inima oraşului, împreună o vizitam. În acest «écrin», sipet personal, părăsind agitaţia din rue de Rivoli şi traversând curtea pietruită, mă refugiez uneori pentru a admira nu doar locul, ci şi pentru a-mi aminti pe cei cu care am profitat de seninătatea discretă a locului”.

“Grădinile Palatului Regal” i se par comparabile cu o grădină japoneză, ambele concepute ca figuri spaţiale destinate vizitatorului în căutare de ordine interioară. Ca o lecţie de abstracţie şi concentrat de civilizaţie.

“«Luvrul», de la origini, s-a impus ca semn al autorităţii regale, ca simbol al unei puteri ce se afirma nu spectaculos, prin palate baroce cu faţade somptuos ornate, ci riguros, simetric, lipsit de seducţie aparentă. Luvrul are eleganţa unei teorii geometrice! Ani de zile i-am traversat curţile şi i-am privit exterioarele, dar, fără excepţie, i-am preferat tezaurele interioare: «Gioconda», de care, în solitar privilegiat, m-am apropiat, într-o noapte, rămas singur, pâna la extrema intimitate, «Omul cu mănuşă» al lui Tizian, pe care, încă din România, îl asimilam unui alter ego… Nu, Luvrul exterior nu-l iubeam, abuziva expresie a unei ordini şi a unei autorităţi mă crispa. Şi, indiferent, îl priveam”.

“Suntem fructul privirii şi al destinului nostru”

George Banu şi Mihaela Marin, o prietenie de o viaţă

Emblematică antinomie, “Pont des Arts” permite traversarea Senei având ca balize instituţiile ce constituie soclul clasic al Parisului, “Luvrul” şi “Academia”.

“Câţiva ani mai târziu, le Pont des Arts mi-a servit de acces către cea mai intimă adresă profesională, «Quai Conti», unde, succesivii directori ai memorabilei edituri «Aubier», doamna Gabail, Patrice Mentha, Louis Audibert, mă aşteptau. Acolo mi-am publicat cărţile cele mai dragi. Cărţile debutului! 23 Quai Conti… Chiar şi mai târziu, pentru a mă îndrepta spre «Actes Sud» sau «Gallimard», tot pe «Pont des Arts» treceam. El mi-a servit de punte peste… Sena. Câţi alţii oare nu l-au traversat şi de fiecare dată îmi ziceam că plăcerea Parisului constă şi în posibiliattea de a-ţi pune paşii în urma precursorilor… celebri. Vitez spunea că aceasta e vocaţia teatrului. Peste tot îl regăsesc. Nu pot să-l părăsesc. Azi balustradele podului sunt invadate până la saţietate de lacăte care au ca vocaţie să afirme longevitatea unei relaţii amoroase, dar mai ales faptul că, temporar, ea a fost «lăcătuită» pe Pont des Arts. Le privesc şi îl iubesc”.

“Quai de Bourbon!” Reconciliere pasageră cu viaţa, terapie personală, remediu singular sau, uneori, împărtăşit! Pacificare temporară!

“Aici vin cu Radu Penciulescu şi, la începutul nopţii, degustăm împreună un pahar de Armagnac. Traseul de pe Quai Bourbon e marcat de aceste două prezenţe cu statut diferit în existenţa mea, Pallady şi Penciulescu… aceeaşi iniţială, P, îi uneşte, iar eu mă imaginez ca fiindu-le termen de legătură. Până când?”

Întotdeauna, George Banu este tulburat de ceva absent. La numărul 19 de pe Quai Bourbon se opreşte în faţa unei plăci murale care desemnează imobilul unde locuit Camille Claudel şi pe care este scris „il y aura toujours quelque chose d’absent”.

“Acesta-i centrul meu afectiv al Parisului! Cuvinte pentru o viaţă! Testamentul unei «absenţe», rana de netămăduit, aceasta e moştenirea lăsată de Camille Claudel la Paris, înainte de a fi închisă, treizeci de ani, într-un azil avignonez. Ieşire din lume, absenţă definitivă!”

Alte amintiri de neuitat, dar şi o rememorare. Întâlnirea cu Vladimir Jankélévitch, cu care discuta despre marea traumă a secolului XX. Jankélevitch, între nostalgie şi ironie, îi vorbea despre o altă Rusie… acea „livadă de vişini” abandonată de el şi părinţii săi. O Rusie de care nu s-a putut despărţi.

“Admiram Parisul şi totodată reînviam trecutul meu ca şi al acelor emigraţi, ruşi albi, evrei prigoniţi, polonezi, unguri, argentinieni, care şi-au găsit aici refugiul pentru a supravieţui terorii ce le contaminase ţara. Acesta îmi e secretul şi, graţie lui, iubirea de Paris nu eşuează în angelism, căci se impregnează de toate contradicţile şi sfâşierile vremii căreia i-am aparţinut. Privesc panorama perfectă, unanim apreciată, dar, adânc, ecourile diverselor martiruri şi traume nu s-au stins! Ele nu se disociază, ci se asociază în acest moment de graţie. Fiecare suntem fructul privirii şi al destinului noastru. E ceea ce descopăr pe unul din podurile Parisului. Aici nu sunt nici total integrat, nici definitiv emigrat: ambiguitate a unui statut în care mă recunosc, pe care îl admit şi accept. Insolubilă sfâşiere! Autobiografia urbană o implică şi, astfel, prezervă drama exilatului, dar în acelaşi timp o atenuează graţie frumuseţii care, fără a-l vindeca, l-a salvat, totuşi”.

În loc de postfaţă, un teatru personal

Notre Dame – inima Parisului. Foto Mihaela Marin

Biroul nu i-a fost chilie, ci spaţiu de tranziţie, uneori îndelungat adăpost, dar niciodată definitiv. Biroul e o fotogramă identitară. O mărturie implicită. Un graf personal. Ca şi atelierul plasticienilor. “De ce Brâncuşi a considerat «atelierul» ca o operă şi a impus să fie expus ca atare? De ce privind «atelierul» lui Bacon haosul ce domneşte ne derutează în timp ce artistul îl consideră ca un soclu indipesnabil picturii sale? De ce «biroul» lui Ravel – Jean Echenoz în biografia ce i-o consacră îl descrie în detaliu – era strict organizat? De ce acela al lui Cehov era atât de perfect ordonat încât îl deruta pe Meyerhold? De ce Cioran avea o masă de scris monahală şi alături o bibliotecă într-o dezordine infernală?… În birou lucrez, studiez, având ca paznic crucificări venite din lume, din Columbia şi Polonia, din România şi Italia… Iisus îmi e partener de concentrare şi de martiriu… Peretele semnăturii mele e acela plasat sub semnul lui Iisus. La origine, un cadou unic: «Isus-ul ars» al lui Apostu, oferit de Andrei Şerban pentru o aniversare care se îndepărtează în timp… Uit anul, dar îmi amintesc gestul. Apoi, în absenţa oricărei decizii sistematice de «colecţie», m-am lăsat atras de… Isus şi răstigniri. Un Isus în general despărţit de cruce pe care postura o aminteşte, dar absenţa îi e flagrantă… ca şi cum corpul şi nu simbolul seduce neîmplinitul om de teatru care sunt”.

“Parisul personal”, universul intim al unui om drag

George Banu îşi identifică viaţa cu teatrul

Prietenul nostru comun, regizorul Felix Alexa, a participat, în capitala Franţei, la lansarea volumului lui George Banu şi ne relatează, într-un minunat eseu, impresiile şi sentimentele trăite de el la acest eveniment.

“Orice lansare a unei noi cărţi a lui George Banu reprezintă în sine un eveniment, dar pentru «Parisul personal – autobiografie urbană», lucrurile au stat cu totul special. La superba Sală Bizantină ce face parte din Hôtel Beague, reşedinţa Ambasadei României la Paris, spaţiu ce mi-a adus aminte de celebrul teatru «Bouffes du Nord», descoperit şi readus la viaţă de Peter Brook, George Banu a sărbătorit alături de prieteni veniţi din toată Europa 40 ani de când a emigrat la Paris, un moment important atât pentru teatrul francez, cât şi pentru cel românesc, căci, iată, vorbim acum despre o personalitate care a marcat viaţa culturală franceză câteva decenii şi pe cea românească după 1990. Am avut bucuria să mă număr printre invitaţi şi am asistat la un moment emoţionant, un spectacol fin şi rafinat, conceput de sărbătorit, care şi-a pus în scenă propria lansare de carte. Ultimele două cărţi ale lui George Banu, «Iubire şi neiubire de teatru» şi acest «Paris personal», mi se par, faţă de alte cărţi, de altfel excelente, impregnate de o emoţie specială, o tandreţe şi un fel de privire retrospectivă a spectatorului şi omului cu memorie prodigioasă şi o sensibilitate pe care o ascunde cu fineţe, dar care răzbate de fiecare dată din paginile cărţilor sale.

Spectacolul de lansare conţinea, pe lângă prezentarea cărţii de către Valentin Nicolau, directorul editurii Nemira, unde a fost publicată în condiţii grafice excelente, un cuvânt sclipitor şi ironic, ca întotdeauna, al autorului, dar şi momente de muzică clasică, o lectură a unui fragment din carte de către regizorul Petrika Ionesco, un mic recital al lui Hélène Delavault, minunata interpretă a lui Carmen, din spectacolul lui Brook, cât şi o lectură plină de sens şi emoţie a lui Jean Pierre Jourdain, scriitor.

Dar momentul care m-a impresionat cel mai mult a fost cel al lecturii de către George Banu a unor fragmente din Cioran, acompaniat la un instrument de percuţie, numit hang, de către Francesco Agnello. Alternanţa sunetelor stranii, ce veneau parcă de pe altă planetă, rima perfect cu aciditatea şi forţa ideilor lui Cioran. Un moment ce m-a făcut să mă gândesc la o împlinire profesională, dar şi la o sfâşiere interioară, nu degeaba George Banu declara în carte că la Paris, dintre toţi românii stabiliţi acolo, s-a simţit cel mai aproape de Cioran.

După acest spectacol, cu şi între prieteni, la distanţă de 4 decenii de la «debarcarea» lui Biţă Banu la Paris, am simţit că într-un fel pentru el cercul se închidea, ţara din care fugise îi găzduia, pe teritoriul său de la Paris, această sărbătorire, iar rana provocată de prieteni pierduţi sau îndepărtaţi în acest răstimp era vindecată de prezenţa unora neaşteptaţi.

Târziu în noapte, două zile la rând, am citit acest «Paris personal» al lui George Banu cu voluptatea cunoaşterii nuanţelor subiective ale unui oraş, dar şi a universului intim al unui om drag, amândouă la fel de fascinante. Şi i-am mulţumit în gând pentru că mi-a dat şansa să-l cunosc atât de bine”.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.