Un distins coleg mi-a pus întrebarea pe care azi mulți concetățeni și-o pun insistent: nu cumva în toată discuția privind România și Uniunea Europeană nici o parte nici alta nu și-a făcut lecțiile, încât acum sunt nemulțumiri?
Răspund direct că nu este cazul complexelor, nici de inferioritate, nici de superioritate, dar rămâne imperativul reformării de toate părțile. Valorile europene sunt puse în pericol în zilele noastre nu de o țară sau alta, ci de însăși evoluția din ultimul deceniu spre birocratizare a Uniunii Europene.
În 2001, fiind președintele PNȚCD, am avut, la invitația conducerii CDU, o audiere la Berlin, în comisia specializată a Bundestag-ului, în vederea primirii României în NATO. Ne aflam atunci după ce în decembrie 1999, în timpul guvernului Convenției Democratice, România a primit invitația de a deschide negocierile de aderare la Uniunea Europeană. Acestea, guvernul din acel moment le-a și debutat prompt, încât, deja în mai 2000, „Educația și formarea profesională” au fost primul capitol de negociere pe care România l-a închis. Au urmat alte capitole.
La acea audiere din Bundestag am argumentat că „România trebuie îmbrățișată, apoi schimbată, căci invers nu merge”. O parlamentară, fost ministru în guvernul Helmut Kohl, dar cu origini în Sighetul Marmației, m-a sprijinit, iar alți parlamentari și demnitari germani i s-au alăturat, încât s-a dat avizul din partea acelei comisii .
Problema nu se pune în termeni de făcut lecțiile. În relația dintre țări în joc nu sunt niște note pe care le dă cineva cuiva. Această relație are rareori analog în relațiile dintre persoane. În raporturile dintre țări este nevoie de precauție, căci pregătirea unei țări nu este ușor de evaluat, iar evaluatorul s-ar putea să nu observe că însăși optica sa este uzată. Evaluatorul poate apela la voci din țara respectivă, dar trebuie să aibă grijă – cum ne spun tot mai limpede chiar analize autorizate din SUA – ca acele voci să oglindească pluralismul și vederile din societatea respectivă.
Admiterea României în Uniunea Europeană s-a făcut, de altfel, pe criteriile cunoscute – economie de piață, stat de drept, democrație liberală, instituții reformate etc.- aplicate și altor țări. Nu aici a fost și nu aici este problema. Pentru România au contat și contează alte două ordine de fapte.
Pe de o parte, în țară s-a format repede un curent de oameni fără idei reformatoare, dar oportuniști și avari, care au găsit în tema europeană calul de bătaie. Ei s-au autoproclamat proeuropeni – chiar dacă nu au făcut mare lucru pentru aceasta – unii spre a face carieră, alții spre a-i putea arăta cu degetul pe rivali. Nici acesta nu este cel mai rău. Profund rău a fost și este faptul că exponenții acestui curent – cu două ramuri ce s-au opus – sunt la originea unor soluții eronate pentru România.
Unii au preluat guvernarea în 2001 după succesul extern incontestabil al Convenției Democratice și au căutat să-și pună la butonieră o realizare comparabilă. Ca urmare, acea guvernare a negociat cum se știe și a dat României soluții care în timp costă mult. De pildă, crearea DNA, care a devenit, mai ales după protocoalele de „cooperare” dintre Înalta Curte de Justiție și Casație, Parchetul General, serviciile secrete, universități și alte instituții, instrument politic. Apoi, acceptarea MCV, care, odată trecut în mâna unor interese private, a devenit instrument de ținere în loc a unei țări întregi. Mai departe, cedări în materie de privatizare și de vânzare de active industriale, care au lipsit statul de economia ce îi condiționează relevanța. În mod evident, în locul reformării pe față a societății românești, guvernarea de după 2001 a mers pe calea aranjamentelor cu unii și alții – o cale caducă și costisitoare. Căci, așa cum se poate ușor constata, nici „lupta cu corupția” și nici lupta pentru „independența justiției” nu s-au câștigat – corupția mare, mică, mijlocie fiind acum și mai extinse decât înainte, iar justiția la fel de puțin justă.
După 2005, cu o nouă cotitură în politica guvernării, membrii ai aceluiași curent, revendicând doar culoare diferită, au conceput integrarea europeană ca fiind împotriva cuiva din țară. Noii guvernanți au căutat să-și creeze capital politic în exterior pictându-i pe rivali în fel și chip: ca „neocomuniști”, „needucați în străinătate”, mai nou ca „penali”, „incompetenți” și, cel mai nou, ca „vânduți rușilor”. Membrii acestei ramuri a curentului au mers până la a vinde ei înșiși orice pentru a se aranja în exterior spre a conta în interior. Ajunși, unii, să reprezinte România în Parlamentul european, ei presimt că nu vor mai fi aleși de cetățeni și se lansează în atacuri furibunde la adresa oricărei schimbări benefice. Sub pretenția demagogică a apărării democrației și europenității, ei se opun de fapt normalizării justiției și democratizării.
Pe de altă parte, România nu interesează țările occidentale pe cât se crede în țară. Interesează, însă, în mod firesc, ceea ce interesa și în romanele lui Cezar Petrescu – resursele. Un timp au interesat resursele umane ieftine. Odată, însă, cu degradarea perceptibilă a educației din țară din ultimul deceniu și jumătate, interesează mai mult considerabilele resurse minerale. La noi se înțelege anevoios și de obicei târziu că lumea în care trăim este una concurențială, încât dacă o firmă observă că poate obține mai ieftin resursele de care are nevoie și poate profita punându-te sub presiune, o face. Cu semnături românești, România a ajuns să depindă pe scară mare de asemenea firme.
Iar peste toate, s-a format o coaliție nefastă care proiectează imaginea țării în media internaționale, spre a-i crea complexul de inferioritate, cu consecințele de rigoare. Marile publicații nu mai au corespondenți permanenți la București. Diferite persoane din țară vor să profite și plasează adesea în publicații de mare circulație și în oficii influente materiale de răfuială internă. Autori indigeni își strecoară opiniile în asemenea locuri spre a stârni impresia că este vocea acelora. Se minte pe șleau sub aparența circulației libere a informațiilor. În România s-a ajuns la o coaliție între forțe ale opoziției actuale, excesiv de săracă în personalități și idei, acele persoane și anumite cercuri interesate în comerț, care alimentează o imagine proastă a țării.
Din nefericire, autoritățile – de la partide, la ministerul de externe, la institutele culturale române – nu reușesc să contracareze asemenea acțiune printr-o informare factuală și coerentă a publicului din diferite țări. În 1996-2000 se reușise o discuție onestă, credibilă și francă pe plan internațional despre România, care a și adus avantaje țării. Acea situație nu s-a mai repetat – și nu are cum să se repete cu politica externă nepricepută și umilă a ultimilor ani. Când de la nivelul cel mai înalt al statului românii sunt prezentați ca „hoți”, ca populație ce abia trebuie „educată”, ca societate în care „lupta cu corupția” este chiar esența vieții, când parlamentari români la Bruxelles țin isonul unor atacuri, cum să prevaleze o altă imagine a țării?
Pe măsura intrării în criza Uniunii Europene discuția despre valorile europene este tot mai lăbărțată și searbădă. Derrida, Reale, Giddens, Habermas sunt resimțiți ca piscuri greu de atins. Abundă, în schimb, eseistica punctuală, analize de scurtă respirație, opinii cu orizont jos. La noi inși care se dau cunoscători, dar nu au lecturi și nu au ajuns vreodată la un punct de vedere sistematic despre Europa, vor să imprime tonul cu perorații aproape la întâmplare, ce se vor savante.
Am elaborat un concept al Europei când aceasta era în plin suiș (Andrei Marga, Filosofia unificării europene, EFES, Cluj-Napoca, 2005, pp.25-58) și am captat criza Uniunii Europene când aceasta era doar eventualitate (Andrei Marga, The Destiny of Europe, Editura Academiei Române, București, 2012, pp. 454-474 ). Pot spune, cu toate argumentele pe masă, că însăși Uniunea Europeană s-a schimbat. Oricum se maschează lucrurile, în trecerea de la Delors și Prodi la Barosso și Juncker avem altceva decât Europa tratatului fondator și a tratatelor de aderare. Suntem în altă Europă! Politica de largă respirație a integrării prin reforme chibzuite a fost înlocuită cu birocrația disciplinării, dirijată de nu se știe unde. Iar la declinul actual al democrației semnalat în țări europene, la reemergența ispitelor ce au dus altădată la tragedii, la punerea justiției sub controlul unor forțe care nu sunt legitime și nici nu acceptă legitimarea, la implicațiile noii migrații a popoarelor, ale digitalizării și mondializării, răspunsurile Comisiei Europene trădează mai curând perplexitatea și dezorientarea.
Astăzi Uniunea Europeană este plină de nemulțumiri și neliniști și lipsită de soluții viabile și viziune, încât o reorganizare a devenit imperativă. Așa cum în Statele Unite s-a constatat deja și s-a asumat, neoliberalismul este de acum contraproductiv – ca politică internă și ca politică internațională. Este nevoie de altă abordare. Sunt de părere că este cazul trecerii de la democrația ca “tehnică de alegeri” la democrația ca “formă de viață” (de care vorbea deja John Dewey, The Ethic of Democracy, 1898), iar în relațiile internaționale se cuvine asumat procesul reafirmării identităților (cum am argumentat pe larg în Andrei Marga, Identitatea națională și modernitatea, 2018), inclusiv a identităților naționale, cu toate implicațiile reordonării lumii, ce are loc din 2010 încoace.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.